RUMÂN însemna SCLAV. Biserica ținea RUMÂNI în starea de RUMÂNIE – SCLAVIE

Rumânia era o stare de sclavie în Evul Mediu românesc. Omul liber avea identitatea de OM LIBER, iar când se vindea în SCLAVIE  la mănăstiri sau boieri, devenea RUMÂN (sclav) în starea de RUMÂNIE. Dovezile sunt aici:

Constantin Giurescu,  în cartea sa, Despre boieri şi despre rumâni, Editura Compania, 2008, demonstrează cu documente medievale, că RUMÂN înseamna SCLAV:

6] Iată cîteva exemple unde megiaş e întrebuinţat în sensul de om liber fără moşie:

1652, iunie 3. Turcaşul din Micşuneşti cu fiastrul său Stan dau zapis egumenului de la Călduraşani „să să ştie că am fost megiaş şi am locuit acolea în satul St. Mânăstiri în Micşuneşti iar când au fost acum… ne-am vândut şi noi rumâni sfintei Mânăstiri, însă fără moşie, că n’am avut”. (Academia Română, pach. 21, documentul 225);

1668, mai 20. Radu Leon întăreşte mănăstirii Dealu stăpînirea asupra unor rumâni din satele Dridovul, Călineştii, Fundenii, Bircineasca şi Stroeşti, care avuseseră proces cu mănăstirea „zicând cum nu sunt rumâni sfintei Mânăstirice cum sunt megiaşi şi sânt venetici, de au şezut pre acea moşie a Mânăstirei, şi ş’au cerşut lege”, dar cei 12 boieri jurători îi dau rămaşi. (Academia Română, Ms. 1447, pp. 33-36).

1702, mai 26. „Noi megiiaşii slujitori di în satul Făcăiani, cari şădem pe moşia sf. Mânăstirii di în judeţul Ialomiţa” dau zapis egumenului de la Cotroceni să clăcuiască 4 zile pe an, 2 cu plugul şi 2 la orice alte munci, să dea zeciuială din peşte, dijmă din semănături şi să nu vîndă vin. (Arhivele Statului, Cotroceni, pach. 28, documentul 2);

1715, ianuarie 10. Sătenii din Polovragi „fiind noi oameni slobozi, megiaşi, şi viind moşii şi părinţii noştri de printr’alte părţi… ştiindu-ne oameni slobozi şi fără de moşietemutu-ne-am ca să nu încăpem la vreo învăluială pentru rumânie„, ceea ce-i face să ceară egumenului de la Hurezi scrisoare la mînă că sînt oameni slobozi, iar nu rumâni. (A. Ştefulescu – Polovragii, pp. 113, 114, 122; cf. şi G. Ghibănescu – Surete şi Izvoade, VI, p. 161).

 [7] 1622, iunie 12. „Şi aşa pârâia Iorga înaintea domniei mele, cum acel rumân când l-au dat Dragomir Iorgăi, n’au fost rumân, că l-au fost megieşit Dragomir şi au luat bani dela dânsul.” (I. Bianu – Documente româneşti, p. 74);

1627, octombrie 29. Alexandru-Vodă către satul Strehaia, împotriva căruia se plînsese Constantin Cupariul. „Iar voi ziceţi acum că v’aţi scumpărat de rumânie şi v’aţi megieşit. Cu a cui ştire şi cu a cui învăţătură v’aţi megieşit şi cine v’au slobozit?” (I. Bianu – Documente româneşti, pp. 142-143);

1644, iulie 20. Gavrilaş spătarul dă un zapis „acestor megiaşi din Poenari” care se vînduseră rumâni cu moşiile lor tatătlui său în zilele lui Şerban-Vodă, că i-a iertat de rumânie, ca pomană, însă numai capetele lor, fără moşie. Ei se roagă atunci „să le dau voe să-şi răscumpere şi ocinile lor să fie megiaşi cu ocinele lor… Şi le-am ertat şi moşiile lor, şi m’am tocmit cu ei de mi-au dat bani gata în mâna mea ug 150 şi le-am slobozit toate ocinele lor, să fie megeiaşi şi slobozi cu ocinile lor.” (Academia Română, pach. 43, documentul 63).

1647, mai 18. „Adică ieu Aldea ot Cavaransebiş” dă zapis lui Gavril spătarul pentru o datorie de 30 de galbeni, preţul de răscumpărare de rumânie al fratelui său Radu. „Să să ştie că am fost rumâni domnilui, ieu cu fraţii mei, anume Raadul i Gepe, den sat de la Bratiia. Deci când au fost acum… noi ni-am rugat dumnealui să-şi facă pomană cu noi să ni migiişască. Deci domnilui şi-au făcut pomeană, di ni-au migiişit. Ci alţi bani i-am dat, iar 30 di galbeni ai frăţini-meu Raadului i-am rămas”, punîndu-seel „chizaş că-i va da la Sf. Ilie”. (Academia Română, pach. 43, documentul 98);

1655, aprilie 24. Jupîneasa Evda şi fiul ei Negoiţă (de la Sărata) dau zapis Brăeştilor că-i iartă de rumânie. Se pîrîseră cu Neagoe postelnicul sub Leon-Vodă. Brăeştii juraseră cu 12 boieri, că nu erau rumâni, ci fuseseră împresuraţi, Neagoe luase atunci 24 de boeri dar n-a putut jura, ci i-au împăcat, şi i-au slobozit, de au fost megiiaşi 30 de ani, şi le-au împărţit şi moşia, de o au dat jumătate megiaşilor şi jumătate mânăstirii”. Sub Matei Basarab s-a sculat Dragomir iuzbaşa, de au adus 24 de boieri şi i-aurumânit. După moartea lui şi a fiului său Mircan, jupîneasa Evda îi iartă de rumânie. (Arhivele Stat, Episcopia Buzău, pach. 52, d. 4) etc. etc.

https://atelier.liternet.ro/articol/6635/Constantin-Giurescu/Despre-boieri-si-despre-rumani.html

Studii de istorie socială: Vechimea rumâniei în Ţara Românească şi legătura lui Mihai Viteazul; Despre rumâni; Despre boieri

„Aceiaşi oameni sînt numiţi cînd într-un fel, când într-altul, după punctul de vedere special din care sînt priviţi. Ca vecini de moşie în acelaşi hotar sau hotare apropiate, ei sînt megiaşi. Ca proprietari prin moştenire ai ocinelor lor, sînt dedi, dedini, nasledniţi, moşteni sau moşneni. Sînt cnezi şi juzi ca stăpâni ai iobagilor lor, iar ca oameni liberi, cnezi şi judeci. […] Dar pe lîngă aceste titluri care exprimă doar cîte o anume însuşire a lor, proprietarii mai au unul: ei sînt boieri, adică nobili. Acesta este cel mai important dintre titlurile lor. El le însumează pe toate celelalte şi se subînţelege pe lîngă fiecare din ele.” (Constantin Giurescu)

Introducere

Pe Constantin Giurescu, bunicul meu patern, nu am avut cum să-l întîlnesc. A plecat din această lume, în vîrstă de 42 de ani, la 15/28 octombrie 1918, răpus de epidemia de gripă spaniolă de la finele primului război mondial.

M-am apropiat de el mai tîrziu. Eram în clasa a XI-a (1943) cînd am părăsit gîndul de a urma medicina şi am socotit că Facultatea de Istorie ar fi mai potrivită pentru mine. Am aflat atunci că el se înscrisese chiar la şcoala de medicină dar, după o vizită în sala de disecţii, s-a îndreptat spre Litere şi Filosofie.

În 1943, la împlinirea a 25 de ani de la moartea sa, au fost publicate, într-un volum separat, trei cercetări esenţiale ale lui Constantin Giurescu, sub titlul Studii de istorie socială. (Editura Universul: Vechimea rumâniei în Ţara Românească şi Legătura lui Mihai Viteazul. Despre rumâni. Despre boieri, ediţie nouă, îngrijită şi adăugită de Constantin C. Giurescu). Aceste studii cunosc acum o a treia ediţie din iniţiativa şi prin îngrijirea Editurii Compania, căreia îi exprim şi pe această cale vii mulţumiri.

Atunci, în toamna 1943, îngrijorarea era în creştere. Frontul german dădea îndărăt sub loviturile repetate ale Armatei Roşii. Mai multe divizii româneşti de vînători de munte – dintre cele mai bune – se aflau deja izolate în Crimeea. Ţara nu cunoscuse bombardamentele aeriene, cu excepţia celui din 1 august 1943 asupra rafinăriilor petrolifere de la Ploieşti. Atunci, pentru întîia oară am citit – cu orizontul de înţelegere al unui licean din clasa a XI-a – cele trei studii amintite.

Joi, 30 martie 1944, la Institutul de Istorie Naţională, Biblioteca şi sala de comunicări, la etajul trei al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti, Bulevardul Elisabeta, avea loc comemorarea lui Constantin Giurescu. Sala era plină, stăteam în picioare, spre ferestre. L-am ascultat pe profesorul Teofil Sauciuc Săveanu decanul Facultăţii de Litere şi Filosofie, pe Alexandru Rosetti, Constantin Marinescu şi Victor Papacostea.

Constantin Marinescu, fost student timp de patru ani, îşi aminteşte: „Spirit original, minte bogată, învăţat înzestrat cu un ascuţit simţ al răspunderii celor puse pe hîrtie. Constantin Giurescu ajunsese la concluzii noi în ce priveşte pe unii dintre cronicari (Grigore Ureche de pildă), dar, mai ales, reuşise să lumineze importantul capitol – puţin atins de cercetătorii anteriori – al vechilor instituţii.”

O prelegere a sa, continuă Constantin Marinescu – „a făcut senzaţie”, anume aceea despre rostul slavilor: au venit pe pămîntul românesc în calitate de cuceritori, au supus populaţia autohtonă, au impus toponimia, au format iniţial clasa dominantă, spunea Constantin Giurescu.

Am ascultat şi evocarea profesorului universitar Victor Papacostea. El reamintea fazele istoriografiei române: una „romantică”, reprezentantă îndeosebi de Hasdeu, şi „şcoala nouă, inspirată din metoda critică şi de severă documentare, reprezentată prin Dimitrie Onciul, Ion Bogdan şi Nicolae Iorga, cărora le urmează de aproape Demostene Russo, Vasile Pârvan şi Constantin Giurescu.

Acesta din urmă, continua Victor Papacostea, „inaugura asupra cronicilor cea mai impresionantă cercetare de autenticitate şi reconstituire ce s-a întreprins vreodată în istoriografia românească”. La fel de revelatoare au rămas, spunea mai departe Papacostea, cercetările şi concluziile sale despre boieri.

Tot în 1944 – anul intrării Armatei Roşii în Moldova, al bombardamentelor aviaţiei anglo-americane, al întoarcerii alianţelor – a apărut, sub îngrijirea universitarilor Constantin Marinescu, Alexandru Rosetti, Victor Papacostea şi Constantin C. Giurescu, volumul omagial În amintirea lui Constantin Giurescu la douăzeci şi cinci de ani de la moartea lui. A apărut în ultimul moment posibil, întrucît, după august 1944, noile împrejurări nu ar mai fi îngăduit o atare lucrare.

***

Pe bunicul meu – Constantin Giurescu – l-am cunoscut deplin ca om de ştiinţă în anii ’80 ai secolului trecut. Către 1982/1983, profesorul universitar Valeriu Râpeanu mi-a propus să pregătesc o ediţie de Opere alese a lui Constantin Giurescu. Ea urma să apară la Editura Minerva în seria care readucea în circuitul culturii româneşti operele unor mari personalităţi: P.P. Negulescu, Gheorghe Brătianu, Alexandru Odobescu, Tudor Vianu, Victor Papacostea, Mircea Florian, C. Antoniade, C. Rădulescu-Motru, C. Filitti, M. Berza, Petru Comarnescu, N. Bagdasar, Radu Rosetti, Ioan Lupaş.

Atunci m-am gîndit să arăt principalele rezultate la care ajunsese Constantin Giurescu în lucrările selectate şi felul cum au fost ele receptate şi interpretate de-a lungul secolului XX. Aşa mi s-adezvăluit, în întregimea lor, exigenţa cu care Constantin Giurescu îşi efectua documentarea, rigoarea demonstraţiilor întemeiate pe o atare informaţie şi concluziile care se impuneau în mod necesar. Volumul a apărut în 1993 la Editura Eminescu (Constantin Giurescu, Studii de istorie. Antologie, îngrijire de ediţie şi introducere de Dinu C. Giurescu, 506 p., cu următorul cuprins: Dinu C. Giurescu – Introducere (72 p.) / Tabel cronologic / Bibliografia lucrărilor lui Constantin Giurescu / Notă asupra ediţiei / Studiile reeditate, anume: Contribuţiuni la studiul cronicilor muntene / Noi contribuţii la studiul cronicilor moldovene / Miron Costin – De neamul moldovenilor din ce ţară au ieşit strămoşii lor / Letopiseţul Ţării Moldovei de la Istrate Dabija până la domnia lui Antioh Cantemir 1661-1703 / Vechimea rumâniei în Ţara Românească şi legătura lui Mihai Viteazul / Despre rumâni / Despre boieri / Documente şi regeste privitoare la Constantin Brâncoveanu / Capitulaţiile Moldovei cu Poarta Otomană)

Concluziile sale au rezistat trecerii timpului. Ele arată că şi în disciplinele umaniste – în studiul istoriei -, atunci cînd cercetarea urmează anume reguli stricte, ea ajunge la rezultate care se impun şi durează. Constatarea este cu atît mai actuală cu cît, în prezent, tentaţia este tot mai mare spre generalizări şi conceptualizări care pornesc de la simple formulări stilistice, nicidecum dintr-o informare şi demonstraţie adecvată.

Dinu C. Giurescu

***

Fragment din studiul Despre Boieri

Moşnenii

Faptul că şi micii proprietari se intitulau boieri, şi că erau numiţi astfel şi în actele oficiale stă în deplină concordanţă cu rezultatele dobîndite din studierea originii lor. Este adevărat că titlul de boieri nu se dă micilor proprietari întotdeauna. El apare, după cum am văzut, mai ales în formulele cu caracter tradiţional, ca acele din actele relative la hotărnicii, înstrăinări de ocine, jurători şi martori. În celelalte împrejurări ei sînt numiţi, de obicei: megieşi, cnezi sau judeci şi moşneni. Să examinăm acum ce însemna fiecare din aceste denumiri şi în ce raport stau ele cu aceea de boieri.

Megiaşii

Am văzut că denumirea de megiaş era o denumire generală care se dădea oricărui proprietar. Cu începere însă de prin a doua jumătate a secolului al XVI-lea, ea se aplică, îndeosebi, micilor proprietari devălmaşi. Explicaţia acestei evoluţii este următoarea: în starea de devălmăşie, deosebirea dintre proprietarii mari şi cei mici era, cum am arătat, foarte greu de făcut. Lucrul se schimbă însă îndată ce unii dintre ei încep să-şi hotărnicească părţile. Ieşirea din devălmăşie era favorizată de împrejurările interne provocate de întemeierea statului, care au avut asupra situaţiei megiaşilor o influenţă hotărîtoare.

În vreme ce aceia dintre ei care ocupă slujbe se îmbogăţesc cu repeziciune, graţie numeroaselor scutiri şi foloase pe care le aveau, ceilalţi, striviţi sub greutatea birurilor mereu crescînde, sărăcesc şi se îndatorează, fiind siliţi, în cele din urmă, să-şi vîndă ocinile. În comunitatea megiaşilor se produce, astfel, o mare schimbare. Diferenţierea, înceată pînă atunci, întrucît era provocată doar de inegala împărţire a moştenirii între urmaşi, după numărul lor, devine bruscă. Megiaşul îmbogăţit prin slujbe şi favoruri cumpără drepturile copărtaşilor săi sărăciţi. Cînd partea lui în hotarul comun ajunge destul de mare, el caută apoi să şi-o aleagă. Odată moşia hotărnicită, el încetează de a se mai numi megiaş, şi cu drept cuvînt. Devălmaşul, neavîndu-şi ocina determinată, este faţă de copărtaşii săi megiaş pentru toată întinderea ei. Ocina lui se megieşeşte în fiecare moleculă a ei, dacă ne putem exprima astfel, cu părţile tuturor celorlalţi devălmaşi ai săi. Megiaşul care şi-a ales moşia se găseşte într-o situaţie cu totul diferită. Moşia lui se megieşeşte cu a vecinilor numai la marginile ei, şi acolo în chip determinat, cu anume persoane, pe anume întinderi. E o megieşire de o altă natură decît a devălmaşilor, şi cu mult mai redusă ca a lor. El încetează deci de a mai fi megiaş în înţelesul pe care cuvîntul acesta îl avea pentru cei ce se găseau în devălmăşie. De altfel el se deosebeşte şi prin situaţia lui personală de ceilalţi megiaşi. Cel ce-şi hotărniceşte moşia este întotdeauna un dregător, un fost dregător sau un urmaş de-ai lor, un boier deci, căci acesta este, cum am văzut, titlul care se dă slujbaşilor în vorbirea obişnuită. Prin urmare, şi din acest punct de vedere, el nu se mai numeşte megiaş, titlul de boier avînd precădere asupra acestuia. Hotărnicia înseamnă despărţirea de megiaşi, ieşirea din rîndul lor. [1] Denumirea de megiaşi, aplicată de aici înainte numai celor rămaşi în devălmăşie, ajunge, cu timpul, să exprime îndeosebi acest fel de stăpînire a pămîntului. Megiaşul este proprietarul devălmaş, spre deosebire de boiercare-şi are moşia hotărnicită. În legătură cu această evoluţie, înţelesul cuvîntului megiaş a mai dobîndit încă o nuanţă: cei rămaşi în devălmăşie sînt, în genere, cei cu drepturi mai puţine. Din această cauză, megiaşii nu sînt numai proprietari devălmaşi, dar, în acelaşi timp, şi mici proprietari.

Denumirile de boieri şi megiaşi – aplicate proprietarilor – ajung astfel să se diferenţieze, caracterizînd elemente deosebite: [2] boierii sînt proprietarii mari, megiaşii, cei mici. [3] La rîndul ei, proprietatea e numită şi ea după numele stăpînilor. Cea mică, nehotărnicită şi stăpînită în comun, se numeşte megieşească; cea mare, aleasă şi stăpînită individual, se numeşte boierească. [4] În secolul al XVII-lea, aceste două feluri de proprietăţi se întîlnesc în cuprinsul mai tuturor satelor. Din moment ce dregătorii şi marii proprietari sînt numiţi boieri, denumirea de megiaşi se restrînge la micii proprietari devălmaşi care nu ocupau dregătorii. Ei o păstrează şi o poartă cu mîndrie, ca un titlu care-i distinge de oamenii de rînd. Cum sub raportul material mulţi dintre aceşti mici proprietari se confundau cu ţăranii neliberi, cu rumânii, numele singur arăta toată marea deosebire dintre ei. El constituia un adevărat titlu nobiliar. Megiaşul nu era numai omul cu moşie – mulţi dintre rumâni aveau şi ei pămînt – dar omul liber, omul care, spre deosebire de rumân, era stăpîn pe persoana şi libertatea lui, de care putea dispune după voinţă. În acest înţeles, îl întîlnim foarte des în zapisele prin care, începînd de la sfîrşitul secolului XVI, micii proprietari se vînd rumâni. [5] Titlul de megiaşi pe care şi-l dau cu prilejul vînzării nu exprimă numai ideea că sînt proprietari, cît mai cu seamă că, în această calitate, ei sînt oameni liberi, şi prin urmare capabili să se vîndă cui voiesc. Că interpretarea aceasta este întemeiată, o dovedeşte, între altele, şi faptul că uneori înţelesul de proprietar se pierde cu totul, spre a nu rămîne decît acela de om liber, în opoziţie cu rumânul. [6] Cel ce se liberează de rumânie, cu ori fără moşie, se face megiaş sau se megieşeşte. [7]

Cum vedem, megiaşii nu sînt, cum s-a crezut, ţărani proprietari, ci boieri. Ei alcătuiau boierimea fără dregătorii, care a continuat vechiul fel de stăpînire a pămîntului în devălmăşie, în vreme ce boierimea cu slujbe, îmbogăţită prin ele, după ce a cumpărat drepturile megiaşilor sărăciţi, şi-a hotărnicit părţile, constituind marea proprietate. Prin îmbucătăţire între urmaşi şi înstrăinare, ocinile megiaşilor s-au tot micşorat şi împuţinat. Megiaşii vechi au dispărut în rîndurile iobagilor şi ai ţăranilor fără pămînt. Megiaşii din secolul XVII înainte sînt mai toţi urmaşii marilor proprietari din secolele precedente. Cea mai mare parte dintre ei s-a scoborît în masa poporului de rînd, şi toţi ar fi dispărut de mult, dacă n-arfi fost alimentaţi necontenit cu scoborîtorii marilor proprietari, dintre care mai mulţi au revenit la starea de devălmăşie.

Note:
 [1] 1576, ianuarie 9. Alexandru-Voievod mănăstirii Glavaciocul pentru moşia Neagra. Îi dă 12 boieri ca să o aleagă „de către toţi megiaşii câţi sânt împrejur„. (Academia Română, Ms. 1449, pp. 22-23);

1612, februarie 15. Radu Mihnea întăreşte mănăstirii Golgota stăpînire asupra ocinei din Bulineşti, pe care i-o dăruise Petru portarul şi Petru din Bulineşti „pentru că această mai sus zisă ocină a fost aleasă şi hotărnicită de către alţi megiaşi din sat şi din alte sate dinprejur„. (Arhivele Statului, Golgota, pach. 2, documentul 5);

1648, aprilie 28. Matei Basarab scrie marelui ban Ghiorma că Dumitru scolnicul Fileşanul a luat 12 boieri hotarnici „ca să-şi hotărască ocina den Drăgoeşti de cătră megiaşii den Drăgoeşti„, numindu-l pe el ispravnic. (Arhivele Statului, Episcopia Rîmnic, pach. 102, documentul 29);

1669, aprilie 26. În zilele lui Radu Leon, egumenul de la Tismana, Petronie „el au fost luat din divan 12 boiari hotarnici pre răvaşe domneşti, ca să-şi hotărască această jumătate de sat (Frăţeştii-de-jos)… de către alalţi megeiaşi„. (A. Ştefulescu – Tismana, 1909, p. 354).

 [2] 1604, mai 17. Radu-Vodă confirmă lui Tudoran pitarul stăpînirea asupra moşiei şi rumânilor din Vlădeşti, pe care îi cumpărase de la cnezi. „Iar apoi când a voit să cumpere Tudoran Pitarul… a întrebat pe toţi megieşii şi boierii dinprejurul locului.” (G. Ghibănescu – Surete şi Izvoade, I, p. 342).

1639, august 7. Schimb în Sărdăneşti „cu ştirea tuturor megiaşilor şi a boierilor dinprejurul locului”. (A. Ştefulescu – Documente slavo-române, p. 487);

1642, iulie 18. Matei Basarab întăreşte lui Apostolachi comisul mai multe cumpărături în Togzeni (Ialomiţa) de la nişte megiaşi. „Şi când au vrut aceşti megiaşi să vândă această ocină din Togzeni, întâi au întrebat pe boierii din sat, pe Paraschiva vornicul şi pe fraţii lui, Costantin Armaşul şi Dragul Armaşul, şi apoi pe toţi megiaşii din sat şi dinprejurul locului, şi nimeni n’a voit să cumpere.” (Arhivele Statului, Slobozia lui Enache, pach. 2, documentul 11); Original slavon cu traducere de Ilie Bărbulescu) etc.

 [3] Numai rareori unii din ei mai au rumâni pe moşiile lor, cum sînt, spre exemplu, cei din Vlădeşti (Muscel), care la începutul secolului al XVII-lea se vînd rumâni, împreună cu rumânii lor, lui Tudoran pitarul. (G. Ghibănescu – Surete şi Izvoade, I, p. 341 şi următoarele).

 [4] 1635, aprilie 13. Răvaş domnesc către 6 megiaşi să adevereze pentru ocina Manii şi via din Racoţi „fost-au a Manii această ocină de moşie megiişască, au fost-au rumânească?” (G. Ghibănescu – Surete şi Izvoade, VII, pp. 20-21);

1648, mai 3. Elina din Părdeşti vinde soţul ei Pană cămăraşul nişte moşie de la Părdeşti „ce au foat mai denainte megiişască„. (N. Iorga – Studii şi Documente, V, p. 183);

1657, decembrie 2. Trei fraţi din Orbi (Gorj) se vînd rumâni lui Barbu vornicul din Poiana „însă cu toate moşiile noastre de în partea megieşască, câte ni se va alege părţile noastre de peste tot hotarul megieşesc„. (A. Ştefulescu – Din trecutul Gorjului, 1907, p. 49; publicat şi de G. Ghibănescu – Surete şi Izvoade, VI, p. 76);

1669, iunie 30. Vînzare de moşie „den parte megieşască„. (N. Iorga – Studii şi documente, V, p. 528);

1680, februarie 20. Staico căpitanul vinde Ancuţii stolniceasa partea lui din Zorileşti (Olt) „moşia ce iaste din partea megieşească„. (Generalul P.V. Năsturel – „Neamul boierilor Părscoveni”, în Literatură şi Artă Română, IX, 1905, p. 172).

1697. „Moşia megieşască” din Ludeşti faţă de cea boierească. (Şt.D. Grecianu – Genealogiile Documentate, II, 20; cf. p. 21: „după ce s’o alege partea boierească de o parte şi partea megieaşascăde altă parte”);

1719, noiembrie 15. Nicolae Mavrocordat acordă Şcheilor de la Braşov dreptul să-şi ţie şi să pască oile în Ţară „de toamna până primăvara la Sf. Gheorghie, când îşi duc ei la munte în Ţara-Ungurească, ori pe moşia domnească, ori boierească, ori megieşască, şi să n’aibă nici o opreală de nimenea”, tocmindu-se însă pentru adetul moşiei cu stăpînul ei. (N. Iorga – Studii şi Documente, X, 373).

 [5] Asemenea zapise, ori acte domneşti de întărire făcute pe baza lor, fiind foarte numeroase, mă mărginesc să indic aici cîteva din cele tipărite, la întîmplare – Iorga – Studii şi Documente, VI, p. 459 şi G. Ghibănescu – Surete şi Izvoade, VI, pp. 170-173, unde documentul, din 2 iulie 1595, e publicat în întregime; I. Bogdan, în Prinos lui D.A. Sturza, pp. 154-155 documentul din 6 septembrie 1598; A. Ştefulescu – Tismana, 1909, pp. 292-293: documentul din 8 ianuarie 1602; Foia Socială RomânismulII, pp. 36-37: documentul din 22 aprilie 1603; Tesaurul de monumente istorice, I, pp. 391-392: documentul din 12 aprilie 1605; N. Iorga – Studii şi Documente, V, p. 548: documentul din 4 mai 1623; G. Ghibănescu – Surete şi Izvoade, VI, p. 13: documentul din 3 mai 1628; A. Ştefulescu – Din trecutul Gorjului, p. 43: documentul din 7 mai 1628; N. Iorga – Studii şi Documente, V, pp. 440-441: documentul din 24 aprilie 1630; A. Ştefulescu – Din trecutul Gorjului, pp. 103-104: din 2 aprilie 1645 etc. etc.

 [6] Iată cîteva exemple unde megiaş e întrebuinţat în sensul de om liber fără moşie:

1652, iunie 3. Turcaşul din Micşuneşti cu fiastrul său Stan dau zapis egumenului de la Călduraşani „să să ştie că am fost megiaş şi am locuit acolea în satul St. Mânăstiri în Micşuneşti iar când au fost acum… ne-am vândut şi noi rumâni sfintei Mânăstiri, însă fără moşie, că n’am avut”. (Academia Română, pach. 21, documentul 225);

1668, mai 20. Radu Leon întăreşte mănăstirii Dealu stăpînirea asupra unor rumâni din satele Dridovul, Călineştii, Fundenii, Bircineasca şi Stroeşti, care avuseseră proces cu mănăstirea „zicând cum nu sunt rumâni sfintei Mânăstiri, ce cum sunt megiaşi şi sânt venetici, de au şezut pre acea moşie a Mânăstirei, şi ş’au cerşut lege”, dar cei 12 boieri jurători îi dau rămaşi. (Academia Română, Ms. 1447, pp. 33-36).

1702, mai 26. „Noi megiiaşii slujitori di în satul Făcăiani, cari şădem pe moşia sf. Mânăstirii di în judeţul Ialomiţa” dau zapis egumenului de la Cotroceni să clăcuiască 4 zile pe an, 2 cu plugul şi 2 la orice alte munci, să dea zeciuială din peşte, dijmă din semănături şi să nu vîndă vin. (Arhivele Statului, Cotroceni, pach. 28, documentul 2);

1715, ianuarie 10. Sătenii din Polovragi „fiind noi oameni slobozi, megiaşi, şi viind moşii şi părinţii noştri de printr’alte părţi… ştiindu-ne oameni slobozi şi fără de moşietemutu-ne-am ca să nu încăpem la vreo învăluială pentru rumânie”, ceea ce-i face să ceară egumenului de la Hurezi scrisoare la mînă că sînt oameni slobozi, iar nu rumâni. (A. Ştefulescu – Polovragii, pp. 113, 114, 122; cf. şi G. Ghibănescu – Surete şi Izvoade, VI, p. 161).

 [7] 1622, iunie 12. „Şi aşa pârâia Iorga înaintea domniei mele, cum acel rumân când l-au dat Dragomir Iorgăi, n’au fost rumân, că l-au fost megieşit Dragomir şi au luat bani dela dânsul.” (I. Bianu – Documente româneşti, p. 74);

1627, octombrie 29. Alexandru-Vodă către satul Strehaia, împotriva căruia se plînsese Constantin Cupariul. „Iar voi ziceţi acum că v’aţi scumpărat de rumânie şi v’aţi megieşit. Cu a cui ştire şi cu a cui învăţătură v’aţi megieşit şi cine v’au slobozit?” (I. Bianu – Documente româneşti, pp. 142-143);

1644, iulie 20. Gavrilaş spătarul dă un zapis „acestor megiaşi din Poenari” care se vînduseră rumâni cu moşiile lor tatătlui său în zilele lui Şerban-Vodă, că i-a iertat de rumânie, ca pomană, însă numai capetele lor, fără moşie. Ei se roagă atunci „să le dau voe să-şi răscumpere şi ocinile lor să fie megiaşi cu ocinele lor… Şi le-am ertat şi moşiile lor, şi m’am tocmit cu ei de mi-au dat bani gata în mâna mea ug 150 şi le-am slobozit toate ocinele lor, să fie megeiaşi şi slobozi cu ocinile lor.” (Academia Română, pach. 43, documentul 63).

1647, mai 18. „Adică ieu Aldea ot Cavaransebiş” dă zapis lui Gavril spătarul pentru o datorie de 30 de galbeni, preţul de răscumpărare de rumânie al fratelui său Radu. „Să să ştie că am fost rumâni domnilui, ieu cu fraţii mei, anume Raadul i Gepe, den sat de la Bratiia. Deci când au fost acum… noi ni-am rugat dumnealui să-şi facă pomană cu noi să ni migiişască. Deci domnilui şi-au făcut pomeană, di ni-au migiişit. Ci alţi bani i-am dat, iar 30 di galbeni ai frăţini-meu Raadului i-am rămas”, punîndu-seel „chizaş că-i va da la Sf. Ilie”. (Academia Română, pach. 43, documentul 98);

1655, aprilie 24. Jupîneasa Evda şi fiul ei Negoiţă (de la Sărata) dau zapis Brăeştilor că-i iartă de rumânie. Se pîrîseră cu Neagoe postelnicul sub Leon-Vodă. Brăeştii juraseră cu 12 boieri, că nu erau rumâni, ci fuseseră împresuraţi, Neagoe luase atunci 24 de boeri dar n-a putut jura, ci i-au împăcat, şi i-au slobozit, de au fost megiiaşi 30 de ani, şi le-au împărţit şi moşia, de o au dat jumătate megiaşilor şi jumătate mânăstirii”. Sub Matei Basarab s-a sculat Dragomir iuzbaşa, de au adus 24 de boieri şi i-aurumânit. După moartea lui şi a fiului său Mircan, jupîneasa Evda îi iartă de rumânie. (Arhivele Stat, Episcopia Buzău, pach. 52, d. 4) etc. etc.

 

Reclame