Evaluarea politicilor lingvistice din România

Autor> ISTVÁN HORVÁTH

Conceptul de democraţie lingvistică este unul relativ recent. Socio-lingviştii, activiştii în domeniul drepturilor lingvistice folosesc acest concept pentru a se referi la calitatea gestionării diversităţii lingvistice, la capacitatea de a păstra şi integra diversitatea lingvistică din cadrul unor state naţionale1 . Ideea care stă la baza acestui concept este că există o relaţie intrinsecă între calitatea unui regim democratic şi modalităţile prin care statele sunt capabile să acomodeze variatele segmente ale unor societăţi diversificate din punct de vedere lingvistic. Analiza calităţii democraţiei lingvistice se poate face fie din perspective unei raţionalităţi valorice, fie din pe baza unui demers mai instrumental (raţional legal). Prima, raţionalitatea valorică, porneşte de la normele derivate din filosofiile politice normative ce speculează asupra ordinii lingvistice juste ce ar trebui să prevaleze în societăţile multilingve2 . Demersul raţional instrumental analizează gradul şi formele în care obiectivele politicilor lingvistice sunt puse în practică3 . Studiul nostru este, în definitiv, unul mai analitic, care porneşte de la obiec tivele politicilor lingvistice referitoare la multilingvism, aşa cum ele au fost asumate explicit sau implicit de clasa politică românească şi urmăreşte (în mod critic) modalităţile prin care acestea au fost puse în practică. Mai pe scurt, analizează gradul de realizare al obiectivelor politicilor în materie lingvistică. Aceste demers analitic are mai multe nivele distincte, după cum ur mează: – formă legală – implementare instituţională – transformare în practici instituţionale – impact sociolingvistic – schimbarea comportamentului lingvistic al gru pului ţintă – influenţe asupra ideologiilor lingvistice dominante. În analiza de faţă ne vom ocupa mai ales de primele două aspecte. Evaluarea formal legală În cadrul acestui articol intenţionăm să evaluăm în context internaţional şi în termeni generali standardele drepturilor lingvistice minoritare din România (la nivelul anului 20064 ), fără ca să trecem în revistă în mod analitic legislaţia naţională (enumerând tratatele şi paragrafele relevante) de referinţă. Drepturile lingvistice pot fi analizate pe două axe. Pe de o parte trebuie să considerăm axa extensiei exercitării acestor drepturi, pe de alta funcţiile alocate limbilor minoritare în diferite situaţii de comunicare în care statul pro movează reglementări referitoare la utilizarea unui anumit cod lingvistic. În ceea ce priveşte extensia exercitării unor drepturi lingvistice minoritare, putem distinge între două principii majore pe baza cărora anumite drepturi lingvistice pot fi exercitate: principiul dreptului exercitat teritorial şi cel al dreptului exercitat personal5 . Principiul teritorialităţii stipulează acordarea şi promovarea drepturilor lingvistice în funcţie de criteriul volumului, mai precis al concentrării la nivelul anumitor unităţi administrative a vorbitorilor unei limbi. Principul personalităţii conferă drepturi lingvistice anumitor indivizi pe tot teritoriul statului, indiferent de locaţia lor administrativă. Principiul personalităţii implică conferirea unui status lingvistic fiecărui vorbitor al unei limbi, cel al teritorialităţii implică conferirea unui status lingvistic particular unei unităţi administrative delimitate teritorial, implicând o uzanţă lingvistică particulară la nivelul acestei unităţi administrative. În România drepturile lingvistice ale minorităţilor au fost conferite atât pe principiul personalităţii cât şi pe principiul teritorialităţii. Astfel că în ceea ce priveşte drepturile lingvistice referitoare la utilizarea numelor proprii, sau dreptul de opţiune pentru o anumită limbă de predare este rezervat părinţilor (sau tutorelui) elevilor şi acesta poate fi exercitat pe tot teritoriul României, indiferent de numărul sau volumul vorbitorilor la nivelul unităţii administrative unde se solicită acest lucru. Se impune o precizare: faptul că exercitarea dreptului la învăţământ în limba minorităţii respective este condiţionat de existenţa unui anumit număr de elevi nu reprezintă o lezare sau o promovare imper fectă a principiului personalităţii, ci o condiţie impusă din raţiuni de gestionare cât mai eficientă a unor resurse limitate (bugetul învăţămân tului). De exemplu în Bucureşti, cu toate că volumul etnicilor ma ghiari (sau a celor care declară că au limba maternă maghiara) e departe de a ajunge la măcar 1% din total locuitorilor, există clase cu predare în această limbă. Acesta deoarece precondiţia organizării învăţământului în această limbă este ca numărul solicitanţilor (indiferent de originea sau afinităţile lor lingvistice) să ajungă la un număr minim stabilit de cei care administrează sistemul de învăţământ. Pe de altă parte, exercitarea drepturilor lingvistice în contactul cu insti tu ţiile administraţiei (locale sau a unităţilor deconcentrate ale a administraţiei cen trale) s-a soluţionat pe baza principiului teritorialităţii. Adică în unităţile administrative (sate, comune, oraşe, municipii, judeţe) în care procentul unei minorităţi lingvistice atinge sau depăşeşte 20% s-au conferit (diferenţiat, în funcţie de unitatea administrativă) anumite funcţii limbii vorbite de minoritatea respectivă. Referitor la aspectul funcţiilor alocate limbilor minoritare, trebuie să pornim de la aspectele mai generale ale planificării lingvistice, mai restrâns de la dimensiunea planificării statutului lingvistic6 . Planificarea lingvistică implică înainte de toate selectarea unui cod lingvistic ce devine mediu al comunicării oficiale, publice. Sau cum formulează Bourdieu, codul lingvistic selectat şi promovat în mod preferenţial de stat devine mediul dominant al comunicării, tinzând să aibă o poziţie hegemonică în comunicarea în instituţiile administrative în general în viaţa publică7 . Cert este că o asemenea limbă devine mediul de comunicare al administraţiei şi a justiţiei respectiv a învăţământului public şi tinde să domine comunicarea la nivelul serviciilor publice şi în mass-media. Deci acest cod lingvistic nu se restrânge stricto senso la funcţiile unei limbi oficiale8 , nu rămâne doar mediu de comunicare al treburilor administrative în general, ci tinde să se impună ca mediu de comunicare al sferei publice în general9 . Astfel că în termeni de funcţii, limbile minoritare tind să fie împinse în medii în care puterea de reglementare a statului nu a putut pătrunde (viaţa privată, eventual viaţa religioasă, etc.). Statele pot avea mai multe opţiuni în acest context, aceste politici lingvistice conturând o scală de evaluare în termeni formali a democraţiei lingvistice. Ele pot încerca să accelereze procesul de restrângere a limbii/limbilor minoritare în sfera privată. Putem menţiona exemplul politicilor lingvistice ale statului francez în legătură cu dialectul germanic vorbit în Alsacia, după cel de al doilea război mondial10. Aceste politici le putem numi drept politici prohibitive. Statele pot aloca anumite funcţii unei (unor) limbi vorbite de minorităţi, păstrând în esenţă o asimetrie pronunţată de funcţii între limba oficială şi limba minoritară. Aceste politici le vom numi politici de acomodare lingvistică. În al treilea rând, statele pot promova o simetrie în termen de funcţii între diferitele limbi vorbite pe teritoriul statului respectiv. Pot face acest lucru în termenii principiului personalităţii (vezi trilingvismul din Elveţia) sau o pot face pe principul teritorialităţii, cum ar fi statutul special al limbii germane în provincia Bolzano, în nordul Italiei. Politicile aparţinătoare acestui tip de politici lingvistice le vom numi politici proactive. Politicile denumite proactive şi cele de acomodare lingvistică reprezintă procese de planificare lingvistică, ca tendinţe ce se opun dominanţei hegemonice a limbii (limbilor) oficiale, şi implică un proces de alocare de funcţii pentru limbile minoritare (sau, după caz, codificarea sau întărirea utilizării lor în anumite situaţii de comunicare dacă ele sunt deja utilizate). Sub aspectul politicilor lingvistice faţă de minorităţi în istoria postcomunistă a României putem distinge două perioade distincte. Pe de o parte avem tendinţa de restrângere a unor funcţii pe care limbile minoritare le-au avut fie alocate în mod formal, fie încetăţeniteprin uzanţă11. Pe de altă parte, începând din 1996 avem o tendinţă, constantă până la ora actuală de a extinde sfera drepturilor lingvistice, deci a funcţiilor alocate prin lege unor limbi vorbite de minorităţi. Desigur, trebuie menţionat că, în pofida unor tendinţe clare şi pronunţate de reglementări ce permit extinderea sferei de utilizare a limbilor minoritare, rămâne şi se reiterează primatul limbii oficiale ca limbă de stat, utilizarea limbilor minoritare fiind considerată ca o excepţie de la această regulă, deci menţinându-se o asimetrie formală dintre limba română şi celelalte limbi12. Cum în partea de implementare instituţională ne vom concentra pe aplicarea legislaţiei referitoare la utilizarea limbilor minoritare în contactul cu ad ministraţia, vom prezenta pe scurt câteva aspecte legate de legislaţia din dome niu, mai concret la drepturile lingvistice ale minorităţilor aşa cum ele sunt cuprinse în Legea administraţiei publice locale (Legea nr. 215 din 23 aprilie 2001). Exercitarea drepturilor lingvistice în contactul cu instituţiile administraţiei s-a făcut pe baza principiului teritorialităţii. Adică în unităţile administrative în care procentul unei minorităţi lingvistice atinge sau depăşeşte 20% s-a conferit o oficialitate limitată. Oficialitatea limitată înseamnă alocarea pentru anumite limbi a unor funcţii ce de obicei se conferă limbilor oficiale. Limitarea, în sensul prezentului articol, are două sensuri: (1) este limitat la instituţiile administraţiilor locale (comună, oraş, municipiu) şi judeţene în care procentajul unei minorităţi lingvistice depăşeşte pragul de 20%; (2) este limitat în termeni de funcţii, deoarece acestor limbi sunt alocate numai o parte din funcţiile îndeobşte alocate unei limbi oficiale, adică: a. poate fi mediu al comunicării formale între cetăţeni şi reprezentanţii administraţiei – cetăţenii se pot adresa şi pot primi răspuns (atât oral cât şi în scris) în limba respectivă; b. poate fi utilizată ca mediu al dezbaterii treburilor oficiale – se poate folosi această limbă în timpul şedinţelor, audienţelor altor dezbateri, etc.), fără ca limba minorităţii să devină şi mediul de stocare al acestor informaţii sau codul lingvistic în care se emit hotărârile cu caracter oficial; c. poate funcţiona ca mediu al informării publice – cu toate că hotărârile cu caracter oficial, actele normative se codifică în continuare în limba oficială (limba română); administraţiile informează despre conţinutul acestora şi în limba minorităţilor, respectiv se formulează alte infor ma ţii de interes public (sediul unor instituţii, respectiv denumirea loca li tăţii, etc.); d. poate fi limba în care anumite manifestări publice sau private cu caracter ceremonial se desfăşoară (de exemplu la ofiţerul stării civile în cadrul ceremonialelor de căsătorie); Deci în unităţile administrativ teritoriale în care ponderea unei minorităţi depăşeşte 20%, în mod teoretic ar trebui să existe o interfaţă completă de comunicare cu administraţia în limba acestor populaţii. Mai mult, în aceste situaţii limba ar trebui să funcţioneze, în paralel cu limba oficială, ca şi limbă a comunicării publice oficiale, a afişajelor oficiale, şi ar trebui să rezulte un peisaj lingvistic bilingv (cel puţin startul oficial al acestuia) Implementare instituţională Ar fi o naivitate să se creadă că politicile lingvistice sunt determinate în mod absolut de foruri legislative şi entităţi guvernamentale. Klaus Bochmann consideră că orice analiză a politicilor lingvistice trebuie să ia în considerare mai mulţi actori şi, în mod analog cu principiul subsidiarităţii, cu cât aceşti actori cu putere de decizie sunt mai aproape de situaţia de comunicare asupra căreia au putere să acţioneze, cu atât mai mare este influenţa efectivă a acestora13. Deci analiza politicilor lingvistice nu se poate opri la nivelul normelor care încearcă să modifice comportamentul lingvistic şi ar trebui să se concentreze atât asupra transformării în practici instituţionale, cât şi la gradul şi modalităţile efective de modificare a comportamentelor lingvistice. Mai simplu: în ce măsură există posibilitatea instituţională pentru a exercita drepturile lingvistice prevăzute de legi, şi în ce măsură cetăţenii uzează de aceste drepturi. În ceea ce priveşte implementarea instituţională a drepturilor lingvistice la nivelul administraţiei locale am condus două serii de cercetări, concentrându-ne asupra primăriilor ca instituţii (normele fiind interpretate şi implementate de Consiliul local şi Primărie), respectiv asupra funcţionarilor publici (ca actori ca re în mod efectiv implementează aceste norme). Au fost aplicate chestionare (trimise prin corespondenţă) la nivelul tuturor primăriilor care, conform legii administraţiei publice locale (Legea nr. 215 din 23 aprilie 2001) ar fi trebuit să aplice normele legale referitoare la drepturile lingvistice ale minorităţilor. Au fost contactate în total 522 de administraţii locale (unităţi administrative) înregistrându-se date referitoare la 1249 localităţi. Ancheta a cuprins următoarele comunităţi lingvistice minoritare: bulgară, cehă, croată, greacă, poloneză, rusă, sârbă, slovacă, tătară, turcă, ucraineană, maghiară şi germană. Cu toate că obiectivul nostru era acoperirea completă (obţinerea de răspunsuri pentru fiecare localitate inclusă în anchetă) nu am reuşit să obţinem decât o rată de răspuns de 95,67%.14 O altă sursă de date o reprezintă seria de interviuri cu funcţionarii care lucrează în asemenea primării. Seriile de interviuri au început în 2000 şi au continuat până în 2006. Au fost înregistrate peste 40 de interviuri semistructurate care se concentrau pe de o parte pe atitudinea funcţionarilor (atât vorbitori numai de română cât şi bilingvi) în legătură cu paragrafele legii care promovau bilingvismul în administraţie, respectiv asupra modalităţilor efective în care se implementează aceste paragrafe. Ambele studii au fost efectuate în cadrul Centrului de Cercetare a Relaţiilor Interetnice. Reîntorcându-ne la ancheta cu primăriile, schiţăm câteva rezultate elocvente pentru a putea concluziona asupra gradului de implementare instituţională. O parte a chestionarului s-a referit la inscripţionarea oficială (indicatoare rutiere bilingve şi inscripţionări bilingve ale instituţiilor administrative locale, sau ale celor aflate în subordinea sau coordonarea acestora), care conform legii ar fi trebuit să fie aplicată şi în limba minorităţilor lingvistice locale15. Aceste in scripţionări ce fac parte din peisajul lingvistic oficial, nu au doar un caracter pur informativ, ci marchează prezenţa unei anumite comunităţi, confirmă în mod simbolic statutul acelei limbi şi implicit al vorbitorilor acestei limbi16. O asemenea confirmare poate fi uşor interpretată ca o oportunitate de reaşezare a relaţiilor intercomunitare, mai ales acolo unde relaţiile interetnice au anumite valenţe competitive. Acesta a fost situaţia în multe localităţi mai ales în Transilvania, unde odată cu implementarea paragrafelor referitoare la inscripţionare s-a început în adevărat război al plăcuţelor, vopsite, distruse, reîmprospătate şi iarăşi distruse. După patru-cinci ani de la acest proces situaţia indicatoarelor, respectiv indicatoarele rutiere cu denumirea localităţii în limba minorităţii(lor) arăta astfel: acestea ar fi trebuit să fie aşezate în 1253 de cazuri (ce nu reprezintă tot atâtea localităţi, în unele localităţi fiind două minorităţi lingvistice care au dobândit acest drept). În 79,4% din aceste cazuri s-a raportat conformarea la această obligaţie legală. În cazul a 7% din localităţi nu am primit răspuns (deloc sau doar la această întrebare) din partea administraţiei locale, pentru 81 de localităţi (6,5% din total s-a confirmat inexistenţa acestor inscripţii, iar în 90 de localităţi (aproximativ 7%) se invocă alte situaţii. În ceea ce priveşte inscripţionarea bilingvă a clădirii primăriei, acesta s-a confirmat în ceva mai puţin de trei sferturi (74,7%) din unităţile administrative unde acesta ar fi trebuit să se întâmple, conform legii. Situaţiile în care administraţia locală nu aplică această hotărâre sunt: – se consideră că minoritatea respectivă nu (sau la data respectivă nu mai) atinge pragul de 20%, deci nu este obligată să afişeze în limba minorităţii aceste indicatoare (am întâlnit situaţii de cunoaştere eronată a prevederilor legii, unii funcţionari neştiind că indicatoarele rutiere bilingve se plasează doar la nivel de localitate şi nu la nivel de comună, acolo unde doar la nivel de localitate o minoritate trece de pragul de 20%); – nu există deloc indicatoare pentru anumite localităţi (nici în limba română), pentru că nu au fost puse, s-au deteriorat, etc., sau nici nu trebuie să existe, pentru că localitatea nu mai există în sens administrativ (a fost comasată cu o altă localitate). În ceea ce priveşte posibilitatea folosirii limbii materne la nivelul diferitelor instituţii, pe baza declaraţiilor funcţionarilor de la primărie avem următoarea situaţie: Situaţia asigurării folosirii limbii minorităţilor în comunicarea la nivelul diferitelor instituţii. Numărul şi procentajul din totalul unităţilor administrative cu peste 20% minoritari unde a fost confirmat că se asigură posibilitatea folosirii limbii materne de către minorităţi, respectiv primăria utilizează această limbă pentru comunicarea publică Practic în 13% din unităţile administrative care intră sub incidenţa legii nu se asigură deloc comunicarea orală în limba minorităţilor, şi doar în ceva mai puţin de jumătate din unităţile administrative se asigura (la vremea respectivă) tot spectrul drepturilor lingvistice minoritare aşa cum acesta a fost prevăzut de legea administraţiei publice (vezi punctele 3-7). Deci gradul de implementare instituţională a prevederilor referitoare la utilizarea limbii minorităţilor la sfârşitul anului 2006, începutul anului ur mător (perioada de desfăşurare a anchetei) arăta astfel: a) În ceea ce priveşte simbolistica locală oficială (Primărie, indicatoare cu numele localităţii) aproximativ trei sferturi din unităţile administrative locale se conformează legii. b) În ceea ce priveşte inscripţionarea altor instituţii subordonate Consiliului Local sau parţial gestionate administrate de aceasta (Căminele culturale, clădirile unităţilor de învăţământ etc.) acestea marchează în mod simbolic prezenţa unei minorităţi în două treimi din unităţile administrative care au intrat în anchetă. c) În 13% din unităţi administrative nu s-a confirmat posibilitatea utilizării (orale sau în scris) a limbii minorităţii lingvistice d) În aproximativ jumătate din unităţile administrative ce intrau sub incidenţa legii se confirmă aplicarea completă a legii, sunt asigurate şi se practică în comunicarea (orală şi scrisă, în anunţuri cu caracter public, ec.) cu cetăţenii minoritari în limba lor maternă. e) În aproximativ o treime din cazuri avem situaţii intermediare de comunicare, deci nu în toate situaţiile prevăzute de lege, se realiza comunicarea în limba minorităţii respective. Evaluarea politicilor lingvistice din România 211 f) Există o diferenţă de implementare semnificativă între situaţiile de comunicare verbală şi situaţii ce implică scrisul (situaţiile de comunicare la linia 5-7 a tabelului de mai sus). Astfel, mai degrabă, se foloseşte comunicarea orală în limba minorităţilor, decât mesajul scris, mai ales mesajul scris cu caracter rezolutoriu (cel mai redus este numărul administraţilor locale care transmit rezoluţii cu caracter individual în limba respectivă). Am analizat care sunt tendinţele, unde şi în ce situaţii se constată lipsurile în aplicarea legii. Prima tendinţă care s-a articulat în mod univoc a fost ur mătoa rea: cu cât proporţia minorităţi la nivelul administraţiei este mai redusă18 cu atât este mai puţin probabil ca să existe inscripţionare bilingvă sau posibilitatea de a utiliza limba maternă. Mai mult, în situaţiile de prag demografic (pondere apropiată de 20%) se „negociază” numărul minorităţii, şi nu au fost puţine primăriile care au transmis că legea nu mai este aplicabilă, deoarece ei aveau informaţii că minoritatea respectivă nu mai are ponderea de 20%. Pe de altă parte (dar strâns corelat cu aspectul mai sus menţionat), cu cât o minoritate este mai mică dar mai ales dacă este mai puţin concentrată teritorial, cu atât mai reduse sunt şansele de a se promova prevederile referitoare la utilizarea limbii materne la nivelul administraţiei locale. Deci situaţia pare întrucâtva paradoxală. În localităţile şi unităţile cu un volum semnificativ de minoritari (peste 40%), unde limba lor maternă oricum este utilizată cu multiple funcţii, şi unde probabil că şi la nivelul administraţiei locale limba respectivă se putea utiliza (cel puţin în comunicarea verbală), legea este implementată, aducând relativ puţine modificări. În cazul în care situaţia de minoritate implică şi o restrângere considerabilă a situaţiilor publice de comunicare în care se utilizează limba minoritară respectivă, şi unde implementarea instituţională ar putea însemna o valoare adăugată conside ra bilă, acolo există reticenţe în aplicare. Un alt aspect demn de analiză îl reprezintă diferenţa de implementare dintre situaţiile de comunicare orală şi scriptică. Administraţiile locale găsesc mai uşor personal care să comunice verbal decât să producă documente sau anunţuri cu caracter oficial, în scris. Pe parcursul interviurilor cu funcţionarii publici s-au conturat câteva răspunsuri ce pot explica acest particularism. Un prim răspuns ţine de o regularitate mai generală a competenţei în cele patru abilităţi lingvistice de bază19. Tendinţa generală este că abilităţile receptive atât la nivelul comunicării orale (înţelegerea unui text vorbit) cât şi în scris (citirea) se dez vol tă mai repede şi tind să fie mai dezvoltate decât cele productive (vorbirea şi scrierea). Acest lucru se confirmă şi în cazul funcţio na ri lor care aveau ca limbă maternă o limbă minoritară utilizată la nivel local, şi este pro nunţat valabil la funcţionarii bi lingvi, cu limba română ca limbă maternă. Mai concret, aceşti funcţionari acuză o incertitudine lingvistică pro nunţată în limba în care au avut mai puţină experienţă comunicativă (prin natura lucrurilor aceasta fiind limba minoritară), nu găsesc cuvintele, nu sunt siguri dacă terme nul utilizat este adecvat, etc. Lucru ce apare în mod evident în cazul scrisului. Pe lângă faptul că unele competenţe productive se dezvoltă mai greu, comunicarea în scris înseamnă transmiterea unui mesaj mai peren (verba volant, scripta ma net), şi grija pentru acurateţea formulării mesajului este mult mai pronunţată. Aici apare şi o frică a funcţionarului, care ştie că produce un text care are autoritate (o rezoluţie, traducerea unui normativ) etc. şi preferă să se refugieze în limba şi limbajul pe care-l stăpâneşte mai bine. Acest lucru este valabil şi în cazul acelor funcţionari a căror limbă maternă a fost maghiara, mai toţi declarând că au impresia că stăpânesc mai bine registrul de comunicare administrativă. Al treilea aspect ţine de percepţia unei diferenţe de status între limba română şi limba minoritară. Cu toate că în comunicarea cu administraţiile locale legea creează o egalitate formală între statusul limbii oficiale şi cel al limbii minoritare, certificând legalitatea, acceptabilitatea şi procesabilitatea înscrisurilor depuse în limba minorităţilor (dacă în localitatea respectivă ei au acest drept) funcţionarii (şi ei percep că şi cetăţenii) consideră mai „sigure” documentele care sunt depuse în limba română. Pe baza celor arătate mai sus se pot formula următoarele concluzii. Implementarea parţială (accentuăm, datele sunt pentru sfârşitul anului 2006, începutul anului următor) a paragrafelor legii administraţiei referitoare la drepturile lingvistice ale minorităţilor ţine atât de o rezistenţă şi/sau nepăsare instituţională a auto ri tăţilor locale (primari, consilieri), dar şi de anumite lipsuri cu care se confruntă actorii care ar fi trebuit să pună în practică aceste prevederi. În lipsa unei presiuni locale semnificative primarii şi consilierii tind să ignore aceste prevederi legale, iar dacă se iniţiază punerea lor în practică, impactul poate lăsa de dorit pentru că degeaba se alocă funcţii unei limbi dacă limbajul de specialitate nu este suficient de răspândit între funcţionari. Acest ultim aspect readuce în discuţie problema coerenţei procesului de planificare lingvistică. Şi anume faptul că diferitele dimensiuni şi faze ale planificării, respectiv planificarea statusului (a funcţiilor alocate), planificarea corpusului (a vocabularului specific) şi planificarea achiziţiei (însuşirea limbii, a limbajului respectiv) trebuie să fie luate în considerare în mod egal în procesul de îmbunătăţire a situaţiei lingvistice a minorităţilor, asumat de România. Legea administraţiei alocă funcţii acestor limbi, dar în sine funcţiile alocate nu sunt suficiente, trebuie asistată şi crearea unui vocabular relativ unic şi unitar, adaptat specificului legislativ şi tradiţiilor aparte ale sistemului administrativ românesc pe baza cărora funcţionarii să-şi poată însuşi limbajul de specialitate

Bibliografie selectivă Baker, Colin. 2006. Foundations of Bilingual Education and Bilingualism. Clevedon: Multilingual Matters LTD. Bister-Broosen, Helga and Roland Willemyns. 1998. “French-German Bilingual Education in Alsace.” International Journal of Bilingual Education and Bilingualism 1: 3-17. Bochmann, Klaus. 1993. “Sprachpolitik in der Romania. Zur Geschichte sprachpolitischen Denkens und Handelns von der Französischen Revolution bis zur Gegenwart.” Berlin and New York: de Gruyter. Bourdieu, Pierre. 1977. “The Economics of Linguistic Exchanges.” Social Sciences Information: 645-668. Evaluarea politicilor lingvistice din România 213 —. 1991. Language and Symbolic Power. Cambridge: Polity Press. Cooper, Robert. 1989. Language Planning and Social Change. New York: Cambridge University Press. Fasold, Ralph W. 1990. The Sociolinguistics of Society. Oxford U.K., Cambridge USA: Blackwell. Horváth, István. 2002. Facilitating Conflict Transformation: Implementation of the Recommendations of the OSCE High Commissioner on National Minorities to Romania, 1993-2001. Hamburg: CORE. Kaplan, Robert B. and Richard B. Baldauf. 1997. Language Planniing from Practice to Theory. Clevedon: Multilingual Matters LTD. —. 2005. “Language planning and policy in Europe.”, in Language planning and policy. Clevedon; Buffalo: Multilingual Matters. —. 2005. “Language planning and policy in Europe Vol 1, Hungary, Finland and Sweden.” vol. 1. Clevedon; Buffalo, NY: Multilingual Matters Ltd. —. 2006. “Language planning and policy in Europe. Vol. 2, The Czech Republic, the European Union, and Northern Ireland.” Clevedon; Buffalo: Multilingual Matters. —. 2008. Language planning and policy in Europe. Vol. 3, The Baltic States, Ireland and Italy. Clevedon, UK; Buffalo, NY: Multilingual Matters. Kontra, Miklós. 2004. “Nyelvi emberi jogi polémiák.” Korunk 2004/11. Kontra, Miklós and N. Sándor Szilágyi. 2002. “A kisebbségeknek van anyanyelvük, de a többségnek nincs.” Pp. 3-10 in Magyarok és nyelvtörvények, edited by M. Kontra and H. Hattyár. Budapest: Teleki László Alapítvány. Kymlicka, Will. 2001. Politics in the Vernacular. Oxford: Oxford University Press. Kymlicka, Will and Alan Patten. 2003. “Language Rights and Political Theory.” Oxford: Oxford University Press. Landry, Rodrigue and Richard Y. Bourhis. 1997. “Linguistic Landscape and Ethnolinguistic Vitality: An Empirical Study.” Journal of Language and Social Psychology 16: 23-49. May, Stephen. 2001. Language and Minority Rights: Ethnicity, Nationalism and the Politics of Language. London: Longman. —. 2005. “Language rights: Moving the debate forward.” Journal of Sociolinguistics 9: 319-347. McRae, KD. 1975. “The principle of territoriality and the principle of personality in multilingual states.” International Journal of the Sociology of Language 4:33-54. Paulston, Christina Bratt. 1997. “Language Policies and Language Rights.” Annual Review of Anthropology 26: 73-85. Skutnabb-Kangas, Tove. 2002. “Marvellous human rights rhetoric and grim realities: Language rights in education.” Journal of Language, Identity and Education 1: 179-206. Woolard, Kathryn A. 1985. “Language Variation and Cultural Hegemony: Toward an Integration of Sociolinguistic and Social Theory.” American Ethnologist 12: 738-748.

1 Miklós Kontra, “Nyelvi emberi jogi polémiák.” Korunk 11, 2004. Stephen May, Language and Minority Rights: Ethnicity, Nationalism and the Politics of Language. London: Longman, 2001. Stephen May, “Language rights: Moving the debate forward.” Journal of Sociolinguistics 9, 2005, pp. 319-347. Christina Bratt Paulston, “Language Policies and Language Rights.” Annual Review of Anthropology 26, 1997, pp. 73-85. Tove Skutnabb-Kangas, “Marvellous human rights rhetoric and grim realities: Language rights in education.” Journal of Language, Identity and Education 1, 2002, pp. 179-206.

2 Vezi Will Kymlicka, Politics in the Vernacular. Oxford: Oxford University Press, 2001; şi Will Kymlicka and Alan Patten, Language Rights and Political Theory. Oxford: Oxford University Press, 2003.

3 Robert B. Kaplan and Richard B. Baldauf, Language Planning from Practice to Theory. Clevedon: Multilingual Matters LTD, 1997. Robert B. Kaplan and Richard B. Baldauf, “Language planning and policy in Europe”, Language planning and policy. Clevedon; Buffalo: Multilingual Matters, 2005. Robert B. Kaplan and Richard B. Baldauf, “Language planning and policy in Europe Vol 1, Hungary, Finland and Sweden.” vol. 1. Clevedon; Buffalo, NY: Multilingual Matters Ltd, 2005. Robert B. Kaplan and Richard B. Baldauf, “Language planning and policy in Europe. Vol. 2, The Czech Republic, the European Union, and Northern Ireland.” Clevedon; Buffalo: Multilingual Matters, 2006. Robert B. Kaplan and Richard B. Baldauf, Language planning and policy in Europe. Vol. 3, The Baltic States, Ireland and Italy. Clevedon, UK; Buffalo, NY: Multilingual Matters, 2008

4 Înainte, deci, de intrarea în vigoare a Cartei Europene a Limbilor Minoritare sau Regionale.

5 Stephen May, “Language rights: Moving the debate forward.” Journal of Sociolinguistics 9, 2005, pp. 319-347. KD McRae, “The principle of territoriality and the principle of personality in multilingual states” International Journal of the Sociology of Language 4, 1975, pp. 33-54. Christina Bratt Paulston, “Language Policies and Language Rights.” Annual Review of Anthropology 26, 1997, pp. 73-85

6 Robert Cooper, Language Planning and Social Change. New York: Cambridge University Press, 1989. Robert B. Kaplan and Richard B. Baldauf, Language Planning from Practice to Theory. Clevedon: Multilingual Matters LTD, 1997. Planificarea lingvistică are mai multe dimensiuni: palnificarea statusului, planificarea corpusului (a vocabularului) şi planificarea achiziţiei lingvistice.

7 Bourdieu, Pierre, “The Economics of Linguistic Exchanges.” Social Sciences Information, 1977, pp. 645 – 668. Bourdieu, Pierre, Language and Symbolic Power. Cambridge: Polity Press, 1991.

8 Vezi analiza funcţiilor subsecvente unei limbi oficiale la W. Fasold, The Sociolinguistics of Society. Oxford U.K., Cambridge USA: Blackwell, 1990.

9 Kathryn A. Woolard, “Language Variation and Cultural Hegemony: Toward an Integration of Sociolinguistic and Social Theory”, American Ethnologist 12, 1985, pp. 738-748.

10 Helga Bister-Broosen and Roland Willemyns, “French-German Bilingual Education in Alsace”, International Journal of Bilingual Education and Bilingualism 1, 1998, pp. 3-17.

11 István Horváth, Facilitating Conflict Transformation: Implementation of the Recommendations of the OSCE High Commissioner on National Minorities to Romania, 1993-2001. Hamburg: CORE, 2002.

12 Miklós Kontra and N. Sándor Szilágyi, “A kisebbségeknek van anyanyelvük, de a többségnek nincs.” Pp. 3-10 in Magyarok és nyelvtörvények, edited by M. Kontra and H. Hattyár. Budapest: Teleki László Alapítvány, 2002

13 Klaus Bochmann, Sprachpolitik in der Romania. Zur Geschichte sprachpolitischen Denkens und Handelns von der Französischen Revolution bis zur Gegenwart. Berlin and New York: de Gruyter, 1993.

14 Studiul poate fi descărcat de la adresa http://www.dri.gov.ro/index.html?page=integrare (accesat 21 X. 2008). 15 Indicatoare rutiere la fiecare localitate în care ponderea unei minorităţi depăşeşte 20%. Inscripţionarea instituţiilor locale (mai ales Consiliul Local, Primărie) în unităţile administrative în care ponderea unei minorităţi depăşeşte 20%. 16 Rodrigue Landry and Richard Y. Bourhis, “Linguistic Landscape and Ethnolinguistic Vitality: An Empirical Study.” Journal of Language and Social Psychology 16, 1997, pp. 23-49

POLITICI DE INTEGRARE A MINORITĂŢILOR NAŢIONALE DIN ROMÂNIA ASPECTE LEGALE ŞI INSTITUŢIONALE ÎNTR-O PERSPECTIVĂ COMPARATĂ

POLITICI DE INTEGRARE A MINORITĂŢILOR NAŢIONALE DIN ROMÂNIA. ASPECTE LEGALE ŞI INSTITUŢIONALE ÎNTR-O PERSPECTIVĂ COMPARATĂ Cluj-Napoca, Fundaţia CRDE, 2008 272 p.; 16×23,5 cm ISBN: 978-973-7670-09-0 I. Salat, Levente (editor) 323.1 (498)(063) © CENTRUL DE RESURSE PENTRU DIVERSITATE ETNOCULTURALĂ Cluj-Napoca, 2008 Cartea a apărut cu sprijinul ADMINISTRAŢIEI FONDULUI CULTURAL NAŢIONAL

Reclame

Diplomele de limba rromani acordate cu expertiza românilor sunt ilegale

Ministerul Educației din România comite abuz și fals în acte atunci când eliberează diplome de ”doctor în limba rromani”, sau chiar de ”profesor”. De ce?

1.Pentru că Ministerul Educației nu are tradiție, expertiză și competențe în cercetarea dialectelor rome, dialecte pe care le știu DOAR vorbitorii nativi.

2.Pentru că nu există o limbă ”rromani comună” vorbită de toți romii.

3.Pentru că se încalcă principiul auto-definirii culturale cuprins în Drepturile Omului la care România este parte. 

Francezul Marcel Courthiade, ne-rom, ”profesor doctor” de la INALCO Paris, impune abuziv dialectul rromani inventat de el prin românul Gheorghe Sarău, care, nu știe limba de acasă. Pentru că există foarte multe dialecte rome, foarte diferite, și romii se înțeleg greu între ei dacă aparțin altor familii dialectale, mafia Courthaide I.R.U a inventat un alfabet și o limbă care nu este vorbită de nici un grup tradițional rom.

Conducătorul de doctorat a lui Courthaide este francezul René Gsell. Acesta a dirjat 21 de teze de doctorat, majoritatea în arabă, berberă și…thailandeză. Nu scrie nicăieri că acest profesor ar fi rom. Deci, teza de doctorat a lui Marcel Courthiade este nulă.

Conducătoarea de doctorat a lui Gheorghe Sarău este românca Lucia Wald, nici despre ea nu scrie că ar fi Romni. Deci, și diploma lui Gheorghe Sarău este nulă, pentru că profesoara nu știa ce scrie Sarău în lucrarea sa de doctorat, Dialectul Romilor Spoitori din România.

Cine acordă diplomele de doctor în România?

Centrul Național de recunoaștere și echivalare a diplomelor  https://cnred.edu.ro/ . Gheorghe Sarău l-a delegat pe profesorul  român GHEORGHE BÂRLEA, prof. de limba română, să fie conducător de doctorate pentru inventata ”limba rromani”. Am vorbit cu Bârlea la telefon, omul a spus sincer că nu știe limba romani. De aici rezultă clar că doctoratele conduse de Bârlea sunt NULE și ILEGALE, pentru că Gheorghe Bârlea nu cunoaște subiectul cercetării.

Români Referenți pentru limba ”rromani”

Gheorghe Sarău și-a luat referenți români pentru cărțile sale de ”rromani”. Iată dovezile:

Cartea Rromani leksigologia, referenți dr. Lumința Bălan, profesoară universitară de limba chineză, și Delia Grigore, auto-declarată ”rromă”, noi știm că este româncă, nu de etnie. Delia Grigore a învățat inexistenta ”rromani” după  anii 1998, nu putea să fie referentă, căci nu este de tradiție romă. Profesoara de limba chineză Luminița Bălan știe vreun dialect rom? Nu! Dar este referentă, căci se dă putere cărții lui Sarău. O carte scrisă DOAR în alfabetul abuziv internațional Courthiade, și în dialectul inexistent inventat de cuplul Courthiade/Sarău.

 

 

Cartea Strukture Rromane chibiake/ Structuri ale limbii rromani, îl are ca referent pe Mircea Itu, român, îl cunosc personal. Mircea Itu nu știe vreun dialect rom. Și, din nou, Delia Grigore.

 

 

Iată ce înseamnă REFERENT- specialist:

http://www.dex.ro/referent

REFERÉNT, -Ă, referenți, -te, s. m. și f. Specialist în cadrul unei instituții, a cărui atribuție este de a da îndrumări și informații în domeniul specialității sale; consilier. ♦ Persoană care face un referat. – Din germ. Referent, lat. referens, -ntis.

Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink

Referenții și conducătorii de doctorat români fără să fie romi.

Ce este conducătorul de doctorat? Un cercetător mai mare decât referentul, conform informației dată de Babes-Bolyai: Toţi conducătorii de doctorat s-au distins prin originalitatea şi relevanţa contribuţiilor lor academice, ştiinţifice şi profesionale. 

Romii tradiționali din RROMÂNIA ar fi curioși să cunoască contribuțiile academice ale doamnei Lucia Wald în cercetarea dialectelor rome, ca să poată fi conducătoare de doctorat pe dialectul spoitorilor. 

Întrebări finale

De unde are tradiție învățământul românesc în cercetarea dialectelor rome, ca să aibe autoritate să dea grade de doctori?

Ce lucrări de specialitate pe cercetare dialectală romă au scris referenții Luminița Bălan, Mircea Itu, Delia Grigore, Gheorghe Bârlea, încât să le fie date grade de doctor și referenți în ”rromani” de către Centrul Național de recunoaștere și echivalare a diplomelor  https://cnred.edu.ro/ ?

Oare romii din România au auzit de acești referenți pionieri în cercetare romă? Oare munca de pionierat în domeniul culturii țigănești nu trebuia făcută de specialiști vorbitori nativi romi?

Oare nu doar Romani Kris- judecata țigănească, are putere de a da doctorate în dialecte rome, nu https://cnred.edu.ro/ ?

Ce expertiză are https://cnred.edu.ro/ , să acorde diplome și certificate? Unica expertiză este a lui Gheorghe Sarău, care nu știe dialectele rome. Dovada este aici https://rom4india.wordpress.com/2018/02/06/critica-la-culegere-de-texte-biblice-in-limba-romani-de-gheorghe-sarau/

 

Bibliografie

https://cnred.edu.ro/ro/recunoasterea-diplomei-de-doctor-si-a-titlului-de-doctor-in-stiinte-sau-intr-un-domeniu-profesional

https://cnred.edu.ro/ro/echipa

https://doctorat.ubbcluj.ro/ro/conducatori-de-doctorat/

Mihai Neacșu, Nicolae Gheorghe a zis că romii și țiganii sunt două popoare diferite!

Vasile Ionescu, în cartea sa, Pakiv&Solah, redă cuvintele lui Nicolae Gheorghe care spune că: țiganii și romii sunt două popoare diferite, că el, Nicolae Gheorghe nu este rom, ci român, etc. Iată paragrafele, dar și capturi de  ecran cu acestea:

NICOLAE GHEORGHE SPUNE CĂ EL ERA ROMÂN CA IDENTITATE ETNICĂ

Pagina 434: ”Eu am ales la un moment dat să mă prezint ca rom. Altminteri la un moment dat eram liber să continui evoluția mea ca român (în sens de identitate etnică) hai să zicem un român mascat…deci a fost o alegere să mă prezint ca țigan sau rom într-un moment al vieții mele…eu nu pot să spun că viața mea a fost influențată de viața romilor așa cum a fost influențată, să zicem, prin comparație, viața lui Cioabă Ion.”

NICOLAE GHEORGHE SPUNE CĂ EL NU ERA ROM CĂ NU ȘTIA LIMBA ROMILOR

Pagina 439: ”Din punctul acesta de vedere, am zis, tot atunci, eu nu pot să reprezint minoritatea națională a romilor atâta vreme cât nu trăiesc cultura romilor. Nu vorbesc limba romani ca limbă maternă și nu trăiesc după legile romilor. Mă refer la legea de clan, în sensul dat de antropologii culturali, de familie lărgită, de formă socială, bazată pe rudenie.”

Nicolae Gheorghe, p. 429:”…întrebarea care ne chinuie: aceste categorizări social-istorice, culturale, ca țigani ne face ca în mod automat să fim romi? Eu zic că NU! 431: Identitatea, etnos-ul, comuniunea/comunitatea cu alții…toate astea au de-a face cu nașterea, etnos-ul are la bază o categorisire naturală, prin naștere, e o legătură de sânge.”

Pag 445: ”Noi încercăm să abilităm, să reconstruim o astfel de identitate publică, instituționalizată, prin practica asociată politicii pentru minorități naționale, PRIN PREDAREA LIMBII ROMANI în unele clase/școli, prin cotele rezervate pentru romi în învățământul liceal sau unele colegii etc; procesul ăsta poate va dura încă 10 ani, sau 20 de ani…, poate va reuși, poate nu va reuși; ceea ce este clar pentru înțelegerea mea este că IDENTITATEA DE ROM A FOST PĂSTRATĂ DE CLAN, după un anumit tip de mariaj, după anumite reguli, care pot fi de rudenie, de schimburi între familii, etc. DECI NU POȚI SĂ FII ROM ORICUM, NUMAI PENTRU CĂ VREI.”

NICOALE GHEORGHE CREDEA CĂ ROMII SUNT DIFERIȚI DE ȚIGANI

Pagina 376: ”Să fie mahalaua sau șatra un model comunitar, fie el și primitiv, specific rromilor, fixat între viața fără stat, cum exemplifica Lapierre, ȘI SOCIETATE CONTRA STATULUI, cum propune Clastres, menit să elimine agresivitatea și dominația celuilalt, ca societate orizontală, ȘI ATUNCI RROMII…ȘI ȚIGANII…AR FI DOUĂ POPOARE DISTINCTE, -cum spune oarecum serios, Nicolae Gheorghe?”

Întrebările care se ridică după lecturarea acestor cuvinte ale lui Nicoale Gheorghe, sunt:

Dacă se RECONSTRUIEȘTE IDENTITATEA țiganilor ca RROMI, de ce se apelează la limba Romani? Căci știm că Nicolae Gheorghe  a semnat cartea De la Victimizare la Conștiința Cetățenească: Calea Pentru Integrarea Romilor, carte în care se neagă de către Martin Kovats că limba Romani este a romilor, pagina 129:

Unul din acești markeri culturali cel mai adesea amintiți ca bază pentru identitate este limba. În ceea ce privește discursul romilor, referirea frecventă este la limba romani. Cu toate acestea, limba romani NU este limba „romilor”.

Motivația lui Martin Kovats este aceea că în Europa trăiesc sub un milion de romi vorbitori, restul de ”rromi”, până la 8-10 milioane nu vorbesc. Și atunci, principiul identității prin limbă invocat de romi este nul.

NU EXISTĂ LIMBA RROMANI

Există doar nenumărate dialecte rome, foarte diferite între ele. Identitatea de RROM nu există  reconstruită prin limba  ”Rromani” inventată de Gheorghe Sarău și Marcel Courthaide, și predată cu forța în școlile românești. De ce? Pentru că nu există vreun grup tradițional rom din lume ca să vorbească limba țigănească  inventată Gheorghe Sarău, românul. Noi, romii, avem identități diferite bazate tocmai pe diferențele dintre dialecte. Nu există RROM simplu, reconstruit prin Hotărârea Guvernamentală, ci există romi vorbitori de dialect căldărăresc (cu subdialecte), romi vorbitori de dialect, etc. Romii chiar așa se auto-identifică: rom căldărar, spoitor, ursar, etc.

Faptul că Nicolae Gheorghe  credea că romii și țiganii sunt două popoare diferite trebuie să dea serios de gândit lui Mihai Neacșu, conducătorul NE-ROM al Consiliului Național de Cultuă a Romilor Romano Kher, instituție a Guvernului României. Să-i dea de gândit lui Mihai Necșu, pentru că el se declară rom și nu este, și impune CULTUL PERSOANALITĂȚII lui Nicoale Gheorghe, al cărui testament este clar: ”eu nu sunt rom, că nu știu limba Romani de acasă.”

 

 

Regimul dreptului minorităților

http://www.edrc.ro/docs/docs/politici/031-166.pdf

31
I. CADRUL GENERAL
MONICA CĂLUŞER
Regimul drepturilor minorităţilor în Europa Centrală
şi de Est
Conceptul de regim este cunoscut şi utilizat în principal în relaţiile internaţionale,
arie care defineşte termenul după cum urmează: „principii implicite
sau explicite, norme, reguli şi proceduri pentru luarea deciziilor în jurul
cărora converg acţiunile actorilor dintr-un domeniu al relaţiilor internaţionale”1.
Astfel, regimul drepturilor minorităţilor include principiile, regulile, normele,
instituţiile şi procedurile existente în domeniul drepturilor minorităţilor la
nivel internaţional, recunoscute şi acceptate de către state şi care se transpun
la nivel naţional în politici.
Capitolul de faţă va prezenta regimul drepturilor minoritare şi modul de
transpunere al acestuia în practică în contextul realităţilor Europei Centrale şi
de Est. Prima parte a capitolului descrie principalele instrumente ale regimului
drepturilor minoritare, relevante în contextul Europei Centrale şi de Est.
Cea de-a doua parte a capitolului îşi propune să exploreze paleta politicilor
naţionale de management al diversităţii dezvoltate în perioada post-comunistă
în această regiune.
Regimul drepturilor minorităţilor
O serie de instrumente internaţionale şi regionale au fost dezvoltate în perioa
da de după finalul războiului rece. Chiar dacă până atunci au existat instrumente
care să prezinte relevanţă din perspectiva drepturilor minorităţilor,
acestea nu se referă în mod explicit la ele, ci mai degrabă le include implicit ca
parte a drepturilor omului. Un astfel de instrument este Carta Drepturilor Universale
ale Omului a Naţiunilor Unite care vorbeşte de aplicarea drepturilor
omului fără distincţie în baza rasei, sexului, limbii sau religiei (art. 1). Articolul
amintit este concludent pentru accentul pus la nivel internaţional pe prevenirea
discriminării în perioada dintre sfârşitul celui de-al doilea război mondial
şi căderea comunismului.
Căderea comunismului surprinde o tendinţă de dezvoltare a unui regim
internaţional al protecţiei minorităţilor, distinct de cel care punea accentul pe
non-discriminare, tendinţă care se dezvoltă pe de o parte din frământările şi
ten siunile etnice din fostele ţări comuniste, şi, pe de altă parte, din activitatea
desfăşurată în cadrul ONU, în special în cadrul Subcomisiei pentru Prevenirea
1 Hasenclever, Andreas, Peter Mazer and Volker Rittberger: Theories of International
Regimes, Cambridge, Cambridge University Press, 1999, p. 9.
Monica Căluşer
32
Discriminării şi Protecţia Minorităţilor pentru diferenţierea celor două. În
acest context apare nevoia definirii subiectului drepturilor, altfel spus, cine
sunt minorităţile naţionale, definitorii pentru aceste dezbateri fiind tocmai
abordările elaborate în cadrul Subcomisiei.
Două opţiuni sunt luate în considerare pentru clarificarea punctului de vedere
asupra definirii „minorităţii” în cadrul legal internaţional contemporan:
1. o primă posibilitate este descrierea caracteristicilor distincte ale
minorităţii, precum relaţia cu statul în care trăieşte, alături de prezentarea
clară sau generală a cadrului drepturilor şi obligaţiilor acesteia.
2. cea de-a doua posibilitate presupune o abordare dinamică şi largă a
protecţiei unui grup în societăţile moderne, acomodând nevoile unor
grupuri distincte care prezintă legături diferite cu statul.2
Prima abordare este una tradiţională care se bazează pe identificarea ele mentelor
definitorii ale minorităţilor naţionale. Chiar dacă există o serie de astfel de
încercări de definire, un acord formal nu a fost niciodată obţinut. O primă interpretare
a conceptului este dată în anii 1970 de către raportorul special al Subcomisiei
pentru Prevenirea Discriminării şi Protecţia Minorităţilor, din ca drul
ONU, Francesco Capotorti. Conform acestuia, minoritatea naţională reprezintă:
„Un grup numeric inferior restului populaţiei unui stat, în poziţie ne do minantă,
ai cărui membrii – cetăţeni ai statului – posedă, din punct de ve dere
etnic, religios sau lingvistic, caracteristici diferite de cele ale restului populaţiei
şi care manifestă chiar şi în mod implicit un sentiment de solidaritate, cu
scopul de a prezerva cultura, tradiţiile, religia sau limba lor.”3
O altă definiţie dată de un alt membru al aceleiaşi Subcomisii pentru Prevenirea
Discriminării şi Protecţia Minorităţilor, din cadrul ONU, J. Deschênes:
„Un grup de cetăţeni, constituind o minoritate numerică şi într-o poziţie
nedominantă în statul respectiv, având caracteristici etnice, religioase sau
lingvistice care diferă de cele ale majorităţii populaţiei, având o solidaritate de
grup motivată în principal de o dorinţă colectivă de a supravieţui, şi ale cărui
obiective principale se constituie în dorinţa de egalitate cu majoritatea atât în
drepturi, cât şi în practică.”4
Astfel de iniţiative sunt importante tocmai în încercarea de definire a elementelor
de bază ale unei definiţii în legislaţia internaţională. Chiar dacă ele
nu s-au concretizat într-o singură versiune, definiţiile explicite sau implicite
din documentele europene sau din practică sugerează continuitatea acestei
practici. Astfel de exemple includ definiţia dată de OSCE – Înaltul Comisar
pentru Minorităţi Naţionale: în primul rând o minoritate este un grup de persoane
având caracteristici lingvistice, culturale sau etnice distincte de majoritate;
în al doilea rând, minoritatea caută nu doar să îşi păstreze identitatea, dar
şi să o întărească.”
Sau cea din Recomandarea 1201 a Consiliului Europei: „Un grup de persoane
constituie minoritate naţională dacă locuiesc pe teritoriul unui stat şi
sunt cetăţenii lui, menţin legături de durată, trainice şi permanente cu acel
2 Gaetano Pentassuglia: Minorities in International Law, Strasbourg Cedex, Council of
Europe Publishing House, 2002, p. 57.
3 Gaetano Pentassuglia, op. cit, p. 57.
4 Ibidem, p. 58.
Regimul drepturilor minorităţilor
33
stat, manifestă caracteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistice distincte,
sunt suficient de reprezentative, chiar dacă sunt în număr mai mic
decât restul populaţiei unui stat sau regiuni a unui stat, sunt motivate de preocuparea
comună de păstrare a identităţii, inclusiv cultura, tradiţiile, religia,
limba maternă.”5
Cea de-a doua abordare diferă de cea tradiţională prin două aspecte definitorii:
nu se bazează pe cetăţenie şi nici pe o legătură permanentă cu statul de
rezidenţă ca elemente care definesc minorităţile naţionale. Astfel, definiţia ar
fi extinsă la categorii care nu sunt incluse în abordarea de mai sus, şi anume la
străinii şi muncitorii imigranţi sezonieri. Chiar dacă o parte din instrumentele
internaţionale par să susţină o definire mai largă a minorităţilor, atunci când
se consideră modul de aplicare şi interpretările date, rămân doar abordări care
susţin varianta tradiţională6.
Lipsa unei definiţii a minorităţii naţionale care să definească domeniul de
aplicabilitate al regimului drepturilor minorităţilor naţionale nu face însă
imposibilă protecţia minorităţilor naţionale, aşa cum se credea7.
La nivel internaţional cele mai importante acte referitoare la drepturile
minorităţilor sunt Convenţia internaţională cu privire la drepturile civile şi
politice şi Declaraţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturile persoanelor
aparţinând minorităţilor etnice, lingvistice şi religioase. Dacă Convenţia pune
drepturile minorităţilor în cadrul drepturilor omului, Declaraţia vorbeşte despre
dreptul minorităţilor de a participa în luarea deciziilor, despre dreptul la
educaţie în limba maternă şi de participarea la viaţa economică.
La nivel european, principalii promotori de politici în domeniul
minorităţilor naţionale sunt CSCE /OSCE şi Consiliul Europei. La fel ca şi în
cazul altor organizaţii internaţionale, evenimentele din Europa Centrală şi de
Est după căderea comunismului au reprezentat principalul catalizator.
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa a fost stabilită în
primul rând ca un instrument pentru identificarea şi prevenirea conflictelor, managementul
crizelor şi reconcilierea post-conflict. În baza acestei misiuni, OSCE
a elaborat acte relevante pentru protecţia persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale şi a creat instituţia Înaltului Comisar pentru Minorităţi Naţionale.
Cele mai relevante documente pentru protecţia minorităţilor naţionale sunt:
Actul Final de la Helsinki (1975) şi Documentul întâlnirii de la Copenhaga a
conferinţei asupra dimensiunii umane a CSCE. Prin primul document, drepturile
omului devin un subiect legitim de dialog şi o temă de interes, o preocupare
pentru toate statele membre ale CSCE. Cel de-al doilea act cuprinde un set de
norme privind drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, abordând
probleme precum non-discriminarea, utilizarea limbilor minorităţilor,
educaţia minorităţilor. Deşi nu este un tratat, documentul are importanţă legală
şi politică, datorită adoptării de comun acord de către statele OSCE.
5 Ibidem, p. 63.
6 Ibidem, p. 59-66.
7 F. Ermacora: „The protection of minorities before the United Nations”, in Collected
couses of the Hague Academy of International Law, IV, 1983, citat în Gaetano
Pentassuglia: Minorities in international law, Strasbourg Cedex: Council of Europe
Publishing House, 2002, p. 57.
Monica Căluşer
34
Stabilită în 1992, instituţia Înaltului Comisariat pentru Minorităţi Naţionale
a fost creată ca răspuns la conflictul din fosta Iugoslavie, existând temeri
că situaţia s-ar putea repeta şi în alte state foste comuniste. Mandatul său
reprezintă un instrument de prevenire a conflictelor în cel mai incipient stadiu,
prevăzând astfel identificarea stărilor de tensiune care ar putea pune în
pe ricol pacea, stabilitatea sau relaţia dintre state, promovarea dialogului şi cooperării
între părţi.
Consiliul Europei are ca principale instrumente Convenţia Europeană asupra
Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, Convenţia Cadru pentru
Protecţia Minorităţilor Naţionale8. Activitatea Consiliului Europei constă în
dezvoltarea de standarde legale pentru protecţia minorităţilor naţionale şi
monitorizarea respectării acestora.
În 1922 a fost adoptată Carta Europeană pentru Limbile Minorităţilor şi
Regionale, la care în 1993 s-a adăugat recomandarea 1201 cu un protocol
adiţional. Principalul obiectiv al acesteia este oferirea de protecţie pentru limbile
regionale şi ale minorităţilor naţionale, şi promovarea dreptului de a le
utiliza în sfera publică şi privată.
Convenţia Cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale a fost adoptată în
1994 şi a intrat în vigoare din 1998. Nu include drepturi colective, ci se bazează
pe ideea că minorităţile pot fi protejate prin garantarea drepturilor indivizilor
aparţinând acestor minorităţi. Convenţia reprezintă de fapt o serie de principii
generale, chiar vagi, referitoare la drepturile indivizilor aparţinând minorităţilor
naţionale, incluzând: non-discriminarea, promovarea egalităţii, promovarea
condiţiilor necesare pentru păstrarea şi dezvoltarea culturii, a religiei, limbii şi
a tradiţiilor, libertatea de asociere, exprimare, libertatea de gândire, a conştiinţei
şi a religiei, utilizarea limbii materne în spaţiul public şi privat, oral şi în scris,
precum şi în relaţiile cu autorităţile, instrucţie în limba minorităţii, libertatea
de a crea instituţii educaţionale, participare la viaţa eco nomică, culturală şi
socială, participare la viaţa publică, interzicerea asimilării forţate.
Protecţia minorităţilor în Uniunea Europeană face mai mult obiectul politicii
la nivelul statelor membre, fiecare având practici, instrumente, organe şi
legislaţie proprie privind minorităţile. Minorităţile reprezintă o preocupare
recentă a Uniunii, determinată în primul rând de extinderea spre spaţiul fost
comunist, şi în al doilea rând de problema imigranţilor pe teritoriul Uniunii.
În spaţiul post-comunist este recunoscut progresul realizat în dezvoltarea
le gislaţiei privind minorităţile naţionale sub influenţa standardelor inter na ţionale,
în special a presiunii exercitate în contextul extinderii Uniunii Europene.
Pe de altă parte, tocmai lipsa unei politici europene comune în domeniu de termină
limitele acestor influenţe.
O tipologie a politicilor de stat privind minorităţile
Tipologia politicilor de stat se poate baza pe mai multe criterii de clasificare.
În funcţie de relaţia dintre stat şi naţiune, se pot identifica mai multe
tipuri de democraţie, dintre care vor fi amintite: democraţia etnică, democraţia
8 O prezentare mai amplă a acestor instrumente se găseşte în capitolul: Analiza actelor
normative privind drepturile minorităţilor naţionale în România din prezentul volum.
Regimul drepturilor minorităţilor
35
multinaţională, democraţia multietnică, democraţia liberală şi democraţia consociativă.
Conform lui Sammy Smooha9, democraţiile etnice sunt caracterizate prin
existenţa unei naţiuni etnice nucleu care este proprietara statului şi îl conduce
în propriul beneficiu. Apartenenţa la naţiune şi cetăţenia sunt separate, grupurile
ce nu aparţin naţiunii-dominante având drepturi individuale şi colective
incomplete. Grupurile non-nucleu sunt percepute ca o ameninţare la supra
vieţuirea şi integritatea naţiunii-nucleu, membrii acesteia fiind menţinuţi
într-o permanentă mobilizare de instituţiile statului. Particularitatea acestui
tip de democraţie este identificarea în termeni etnici şi nu civici, naţiunea
etnică şi nu cetăţenia fiind elementul definitoriu pentru stat10.
Democraţia multinaţională reprezintă o asociaţie constituţională care include
două sau mai multe naţiuni recunoscute ca popoare ce se autoguvernează,
egale în ceea ce priveşte statutul pe care îl au în cadrul statului, cu drept la
autodeterminare, aşa cum aceasta este înţeleasă în dreptul internaţional şi în
teoria democraţiei11.
Statul-naţiune este modelul dominant în ţările occidentale. Statul-naţiune
este considerat a fi neutru faţă de identitatea etnică a grupurilor care alcătuiesc
statul. În centrul societăţii se află cetăţeanul. Cetăţenii statului îşi definesc
apartenenţa naţională ca ataşament faţă de principiile democratice, faţă de
egalitatea în drepturi a indivizilor care compun societatea, libera competiţie şi
privatizarea religiei şi a etnicităţii. Din acest punct de vedere, statul-naţiune
este un stat imparţial, tratând toţi cetăţenii ca egali în drepturi indiferent de
apartenenţa etnică, religioasă, lingvistică, culturală sau originea naţională.
Acest model al statului-naţiune corespunde democraţiei liberale individuale,
văzută ca o societate alcătuită din indivizi care împărtăşesc doar cetăţenia
comună, dar nu constituie o comunitate12. Smooha consideră că acest tip de
stat este doar un ideal, iar forma pe care cele mai multe dintre statele occidentale
au luat-o este cea a democraţiei liberale republicane. Diferenţa principală
între cele două tipuri de democraţii liberale constă în impunerea unei singure
culturi şi limbi de către stat în cadrul democraţiei liberale republicane, refuzându-
se grupurilor etnice mecanismele instituţionale pentru o existenţă
separată. Membrii societăţii nu se definesc doar ca cetăţeni individuali ai statului,
ci şi ca membri ai unei comunităţi, împărtăşind o identitate comună13.
Presiunile la care acest tip de democraţie este supusă sunt multiple, incluzând
regionalizarea, globalizarea, procesul de imigrare şi apariţia naţio nalismului
minorităţilor indigene, rezultând într-o tot mai puternică diferenţiere
a statului naţional şi promovarea multiculturalismului ca ideologie14. De-
9 Sammy Smooha: „The model of ethnic democracy: Israel as a Jewish and democratic
state”, în Nations and Nationalism, Vol. 8, no. 4, 2002, 475-503
10 Sammy Smooha: „Types of democracy and models of conflict management in ethnically
divided societies” în Nations and Nationalism, vol. 8, no. 4, 2002, p. 425.
11 James Tully: „Introduction” în Alain-G. Gagnon şi James Tully: Multinational
Democracies, Cambridge: Cambridge University Press, 2001, pp. 2-3.
12 Sammy Smooha: op. cit., p. 423.
13 Ibidem, p. 424.
14 Ibidem, p. 424-425.
Monica Căluşer
36
mocraţia multiculturală, în accepţiunea lui Smooha, presupune recunoaşterea
diferenţelor etnice, fără însă a se instituţionaliza diferite mecanisme politice
de promovare a lor.
În statele profund divizate etnic, a fost dezvoltată democraţia consociativă,
formă de democraţie care se bazează pe un set de instituţii clar definite care
permit împărţirea puterii între principalele grupuri care compun statul. Instrumentele
pe care se bazează includ autonomie de grup, reprezentare pro porţională,
coaliţie de guvernare care include principalele grupuri etnice, drept
de veto asupra deciziilor cu efecte asupra intereselor majore ale grupului15.
Datorită lipsei omogenităţii etnoculturale a statelor din Europa Centrală şi
de Est, modelul statului-naţiune nu este compatibil cu procesul de democratizare
şi consolidare democratică, deoarece presupune un proces de omogenizare
care se opune principiilor democratizării16.
Tipurile de democraţie prezentate au fost dezvoltate pornind de la un caz
sau un număr mic de cazuri, identificând pe baza acestora elementele considerate
ca fiind definitorii pentru model. Astfel, în alte cazuri s-ar putea ca doar
o parte din elemente să se regăsească, ceea ce duce la o serie de cazuri intermediare,
făcând dificilă utilizarea unei astfel de tipologii.
O tipologie diferită se poate baza pe efectele pe care politicile de stat le au
asupra păstrării identităţii grupurilor minoritare şi pe baza gradului de control
asupra propriei vieţi. Astfel, statele pot lua măsuri care să faciliteze păstrarea
culturii minorităţilor naţionale. Atunci când nu fac acest lucru sau nu îl permit,
efectul rezultat este eliminarea identităţilor diferite ale comunităţilor minoritare,
absorbirea lor în identitatea majoritară. În literatura de specialitate,
acest efect poartă numele de asimilare17. O altă situaţie este cea în care statul
permite păstrarea identităţii distincte prin politici adecvate, situaţie definită
ca integrare18. În final, o altă opţiune este numită coabitare, conceptualizată în
literatura privind democraţia consociativă19. Coabitarea presupune păstrarea
identităţilor distincte şi acordarea controlului asupra propriei vieţi politice,
economice, sociale şi culturale fiecărui grup.
Clasificarea politicilor de stat privind minorităţile poate fi un exerciţiu
dificil în general, cu atât mai mult într-o regiune unde acestea sunt încă întrun
proces de schimbare. O altă limitare a clasificărilor de acest tip ţin de faptul
că efectele politicilor asupra unui grup pot fi complet diferite de cele asupra
unui alt grup în cadrul aceluiaşi stat. Politicile statului faţă de acelaşi grup
nu trebuie neapărat să se încadreze într-una sau altă categorie, indiferent de
tipologia utilizată. De aceea generalizările asupra politicilor de stat privind
15 Lijphart Arend: Democracy in Plural Societies: A Comparative Exploration, New Haven:
Yale University Press, 1977.
16 Juan J. Linz şi Alfred Stephan: Problems of Democratic Transition and Consolidation.
Southern Europe, South Africa and Post-Communist Europe, Baltimore–London: The
Johns Hopkins University Press, 1996, pp. 30-31.
17 Tom Hadden: Integration and Separation, Legal and Political Choices in Implementing
the Minority Rights, în Nazia Ghanea, Alexandra Xanthaki (eds.), „Minorities, Peoples
and Self-Determination”, Boston: Martinus Nijhoff Publishers, 2005, p. 176.
18 Ibidem, p. 176
19 Lijphart Arend: op. cit.
Regimul drepturilor minorităţilor
37
minorităţile nu sunt întotdeauna de ajutor, în special atunci când nu reuşesc
să surprindă suficient de bine diferenţele între state.
O abordare diferită, cea care va fi folosită în continuare în acest capitol, se
bazează pe diferenţierea politicilor de stat faţă de minorităţi diferite şi pe domenii
sectoriale diferite, caz în care generalizarea nu mai este posibilă, dife renţierea
fiind făcută pe fiecare domeniu în parte.
Sprijinul statului faţă de minorităţi poate fi indirect, prin configurarea
instituţiilor statului şi direct, prin politici speciale. În primul caz un rol important
îl au sistemul electoral, sistemul de partide şi gradul de descentralizare; în
cel de-al doilea caz, relevante sunt politicile privind utilizarea limbilor minoritare
în spaţiul public, educaţie şi cetăţenie. Dacă politicile lingvistice şi cele
educaţionale sunt relevante în întreg spaţiul fost-comunist, aspectele legate de
cetăţenie prezintă o importanţă deosebită în principal în spaţiul ex-sovietic.
Sistemele electorale şi reprezentarea politică în administraţia
pub lică centrală şi locală
Literatura de specialitate consideră că sistemele electorale majoritare sunt
mai puţin favorabile reprezentării diversităţii, pentru că impun praguri înalte
de reprezentare. De asemenea, sistemele majoritare nu sunt favorabile formării
de noi partide politice şi, mai degrabă, promovează persoana decât grupul20.
Acest efect al sistemelor majoritare poate fi corectat prin cote de reprezentare
pentru minorităţi.
Sistemele proporţionale au praguri cu mult mai joase decât cele majoritare,
însă acolo unde pragul e mai mare decât numărul de alegători cu drept de
vot al unui grup, avantajele sistemului proporţional sunt diminuate sensibil.
Sistemele electorale mixte prezintă o cale de mijloc între cele două, şi
anume o reprezentare a minorităţilor mai scăzută faţă de sistemele propor ţionale,
însă mai mare decât în cele majoritare 21.
Legislaţia privind partidele politice poate să interzică crearea de partide
pe baze etnice şi să limiteze formarea de partide regionale. Prin cerinţe privind
distribuţia teritorială a membrilor partidului, legislaţia interzice în mod clar
formarea de partide regionale, ceea ce dezavantajează minorităţile concentrate
teritorial.
Gradul de descentralizare
Diferitele forme de descentralizare a puterii de stat favorizează minorităţile
etnice acolo unde ele sunt concentrate teritorial. De asemenea diferitele forme
de organizare teritorială sunt importante pentru minorităţi, indiferent dacă
acestea au la bază principiul etnic sau nu. Federalismul şi autonomiile nu doar
încurajează păstrarea identităţii minorităţilor, reprezentarea acestora, dar
susţin şi participarea activă a acestora în procesul de luare a deciziilor.
20 André Blais, Louis Massicotte: „Electoral Systems”, în Lawrence LeDuc, Richard Niemi,
Pippa Norris (eds.) Comparing Democracies. Elections and Voting in a Global Perspective,
London: Sage Publications, 1996, pp. 49–81
21 Tatiana Kostadinova: „Do Mixed Systems Matter?: A Cross-National Analysis of their
Effects in the Eastern Europe”, în Electoral Studies 21, 2002, pp. 23-34
Monica Căluşer
38
Politici lingvistice
Politicile lingvistice reprezintă acele politici publice care reglementează
utilizarea şi statutul limbilor (majoritare şi minoritare) într-un stat. Importanţa
politicilor lingvistice este dată de recunoaşterea funcţiilor limbii: limba nu
este doar un mediu de comunicare, limba este/poate fi un demarcator al iden tităţii,
prin urmare utilizarea limbii materne devine importantă ca modalitate de
păstrare şi dezvoltare a identităţii etnice. În funcţie de obiectivele urmărite,
există trei categorii de politici lingvistice: asimilaţioniste, politici care încu rajează
pluralismul lingvistic, politici care încurajează separarea22. În cazul politicilor
asimilaţioniste tendinţa este de înlocuire a limbii materne cu limba
dominantă; pluralismul se bazează pe păstrarea atât a limbii materne, cât şi a
limbii dominante, în timp ce separarea presupune că fiecare comunitate îşi
păstrează limba, fără să înveţe şi limba celeilalte comunităţi.
Politici educaţionale
Educaţia reprezintă un domeniu important pentru păstrarea şi dezvoltarea
identităţii proprii. În ceea ce priveşte limba în care se desfăşoară educaţia,
aceasta se poate desfăşura în limba minorităţii sau a majorităţii integral –
monolingvă, sau poate fi bilingvă – şi în limba maternă a minorităţii.
Din perspectivă instituţională, şcolile pot fi mixte sau separate, pentru fiecare
limbă de instrucţie.
Politici privind cetăţenia
Cetăţenia reprezintă calitatea de membru al unei comunităţi politice, al
unui stat, recunoscut de comunitatea internaţională.
Obţinerea cetăţeniei se bazează pe două principii fundamentale: jus sanguinis,
care condiţionează acordarea cetăţeniei de legături etnoculturale cu
naţiunea; jus solis, care leagă acordarea cetăţeniei de teritoriu şi nu de legăturile
de sânge.
Cetăţenia are trei dimensiuni: politică, socială şi civilă. Drepturile civile
sunt drepturile individuale care protejează libertatea individului, proprietatea
privată şi dreptul la justiţie de orice încălcări din partea statului (libertatea şi
securitatea persoanei, libertatea de expresie, libertatea religioasă, egalitatea în
faţa legii, protecţie faţă de abuzuri ale statului, precum muncă forţată sau încarcerare,
protecţie faţă de discriminarea de gen, în baza rasei, originii etnice,
limbii sau convingerilor). Drepturile politice includ acele drepturi care oferă
posibilitatea de participare activă în formarea opiniei politice şi luare deciziilor
politice (dreptul de a vota şi de a candida pentru diferite funcţii publice,
dreptul la asociere, dreptul la informaţie). Drepturile sociale se referă la dreptul
la un standard de viaţă şi la bunăstare socială (dreptul la muncă, egalitatea
şanselor (pe piaţa muncii, în educaţie, etc.), dreptul la servicii de sănătate şi
de asistenţă socială, dreptul la educaţie de calitate). Drepturile sociale sunt
esenţiale în asigurarea participării depline în viaţa publică.
22 Rasma Karklins: „Ethnic Integration and School Policies in Latvia”, în Nationalities
Papers, vol. 26/2, 1998, p. 285
Regimul drepturilor minorităţilor
39
Acordarea cetăţeniei odată cu prăbuşirea fostei Uniuni Sovietice a urmat
două modele. Unul dintre modele presupune acordarea cetăţeniei tuturor
rezidenţilor pe teritoriul statului în momentul câştigării independenţei. Cel
de-al doilea model presupune continuitatea statului şi implică restaurarea
cetăţeniei originale, la momentul de dinaintea constituirii Uniunii Sovietice.
Această situaţie poate duce la refuzarea cetăţeniei pentru cei care nu au fost –
ei sau strămoşii lor – cetăţeni ai statului din perioada presovietică. O combinare
a celor două este de asemenea posibilă, punând condiţii noi pentru
acordarea cetăţeniei noului stat celor care nu erau cetăţeni ai statului presovietic,
precum rezidenţa, cunoaşterea limbii oficiale23.
Politici privind drepturile minorităţilor în Europa Centrală şi de Est
Diversitatea şi managementul acesteia este un subiect care prezintă un
interes deosebit în Europa Centrală şi de Est. Cu toate astea, cele mai multe
ţări din regiune au majorităţi care depăşesc 80% din totalul populaţiei24.
Astfel, din punctul de vedere al procentajului pe care populaţiile minoritare
îl ocupă din totalul populaţiei, putem identifica mai multe categorii:
• state cu minorităţi reprezentând sub 10% din populaţie: Albania, Republica
Cehă, Kosovo, Polonia, Slovenia.
• state cu minorităţi reprezentând între 10-20% din populaţie: Bulgaria,
Croaţia, Ungaria, România, Serbia, Slovacia.
• state cu minorităţi reprezentând între 30-40% din populaţie: Macedonia,
Muntenegru.
• state multinaţionale: Bosnia-Herţegovina.
În ciuda numărului relativ mic de ţări care prezintă minorităţi de dimensiuni
mari, conflictele interetnice de la începutul anilor ’90 au contribuit la
sporirea atenţiei acordate modului în care politicile de stat răspund la cerinţele
minorităţilor. Astfel, în cele mai multe state acordurile şi convenţiile internaţionale
şi europene relevante au fost semnate şi ratificate, ducând la apariţia
de politici naţionale privind drepturile minorităţilor. Ţinând seama de prevederile
Convenţiei Cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale, Convenţie
semnată şi ratificată de toate statele din regiune, în toate statele au fost luate
măsuri de protejare a identităţii minorităţilor naţionale, concretizate în politici
anti-discriminare, privind păstrarea identităţii etnice, utilizarea limbilor minoritare
în spaţiul public (acces la media în limba minorităţilor, măsuri privind
educaţia în limba maternă etc). Cu toate acestea, există diferenţe semnificative
între statele de regiune, diferenţe explicate de mărimea şi concentrarea
teritorială a minorităţilor principale, istoricul relaţiilor interetnice între
majorităţi şi minorităţi, tradiţia statului în acordarea de drepturi minoritare şi
agenda statului în regiune. Diferenţele relevante vor fi prezentate în continuare,
urmărind domeniile de politici discutate anterior.
23 Carmen Thiele: „The Criterion of Citizenship for Minorities: the Example of Estonia”, ECMI
working paper 5, 1999, p. 19, la http://www.ecmi.de/download/working_paper_5.pdf
24 Nu sunt incluse în analiză ţările din fosta Uniune Sovietică.
Monica Căluşer
40
Definirea minorităţilor naţionale în Europa Centrală şi de Est
O serie de state din regiune au ales să nu includă în legislaţie o definiţie a
minorităţilor naţionale, ceea ce nu presupune că au optat pentru o definire largă
a minorităţii, incluzând în această categorie orice grup care se consideră ca
atare. În special acolo unde există dispute legate de identitatea majoritară, apar
grupuri care sunt în mod evident excluse de la recunoaşterea statutului minoritar.
Astfel, macedonenii din Bulgaria nu beneficiază de recunoaştere, chiar dacă
Bulgaria a ales să nu limiteze printr-o definiţie sau enumerare minorităţile25. În
cazurile unde există definiţii ale minorităţilor, se remarcă prezenţa nu doar a
criteriilor de diferenţiere, dar şi condiţii legate de cetăţenie, legătura istorică cu
statul pe teritoriul cărora rezidă. Ungaria defineşte minorităţile naţionale ca
naţionalităţile stabilite pe teritoriul ţării cu cel puţin 100 de ani în urmă, cetăţeni
care sunt în minoritate în ceea ce priveşte numărul locuitorilor, diferiţi de majoritate
prin limbă, cultură şi tradiţii, şi există un spirit de comunitate care indică
dorinţa de a-şi păstra aceste caracteristici, pe când Croaţia consideră minorităţi
naţionale grupurile de cetăţeni croaţi, stabiliţi tradiţional pe teritoriul Republicii
Croaţia, şi care au caracteristici religioase, etnice, lingvistice şi/sau culturale
care îi diferenţiază de ceilalţi, motivaţi de dorinţa de a-şi păstra aceste caracteristici
diferite26. Bosnia-Herţegovina este un stat multinaţional alcătuit din trei
grupuri constituente de stat, bosniacii, croaţii şi sârbii, în timp ce Macedonia
evită utilizarea termenului de minoritate şi îl foloseşte pe cel de comunitate.
Sistemele electorale şi reprezentarea politică în administraţia
publică centrală şi locală
Sistemele electorale prezintă importanţă pentru că reprezintă mecanismul
prin care reprezentarea politică a minorităţilor poate fi realizată la nivelul
instituţiilor centrale şi locale ale statului.
Albania, Ungaria, Croaţia, Macedonia au sisteme electorale mixte, îmbinând
principiul majoritar cu cel proporţional, fără politici speciale pentru minorităţi
în primele două situaţii.
Bulgaria, Slovacia, Slovenia, Republica Cehă, Muntenegru, Polonia, Serbia
şi România au optat pentru reprezentare proporţională, cu prag electoral
de 5% în ultimele trei ţări şi de 4% în Bulgaria.
O politică electorală care se bucură de relativ succes în zonă este acordarea
de locuri rezervate în parlament pentru minorităţi. Astfel, România,
Croaţia, Muntenegru, Slovenia au adoptat această măsură ca o formă de compensare
a nereprezentării prin alegeri. Sistemul variază de la stat la stat, dacă
România oferă un loc pentru fiecare minoritate naţională care nu reuşeşte să
depăşească pragul electoral, în cazul Sloveniei de sistem beneficiază doar
maghiarii şi italienii, pentru ca în Croaţia să fie vorba de 3 mandate rezervate
pentru sârbi, câte unul pentru italieni şi maghiari, unul comun pentru cehi şi
slovaci, unul pentru celelalte minorităţi foste iugoslave (cu excepţia sârbilor,
25 Katerina Velichkova şi Magdalena Kouneva: National Minorities in Bulgaria: Status of
National Minorities, Legal Instruments, Institutions – An Overview, manuscris nepublicat.
26 Ljubomir Mikić: National Minorities in Croatia: Status of National Minorities, Legal In struments
and Institutions, lucrare prezentată la Conferinţa Legal Instruments on the Status
of National Minorities in South East Europe, Cluj-Napoca, 17-19 Octombrie 2007.
Regimul drepturilor minorităţilor
41
fiind pentru albanezi, bosniaci, muntenegreni, macedoneni, sloveni) şi unul
pentru restul minorităţilor (austriecii, bulgarii, germanii, polonezii, romii,
românii, rutenii, ruşii, turcii, ucrainenii, vlahii şi evreii)27.
O serie de critici privesc modul de aplicare a locurilor speciale pentru
minorităţi, de la numărul mare de minorităţi reprezentate în comun de un
singur reprezentant în cazul puţin probabil al intereselor comune pentru atâtea
minorităţi (Croaţia), până la aspecte legate de lipsa pluralismului în cadrul
sistemului, în cazul reprezentării printr-un singur mandat.
De asemenea, Serbia şi Polonia au optat pentru neaplicarea pragului electoral
în cazul minorităţilor, stimulând astfel reprezentarea la nivel central.
În ceea ce priveşte posibilităţile de înfiinţare a partidelor politice, Albania
şi Bulgaria reprezintă cazuri aparte prin legislaţia care interzice înfiinţarea
partidelor politice pe linie etnică, rasială sau religioasă. În nici unul din cele
două cazuri, legislaţia nu a reuşit să împiedice efectiv reprezentarea minori tăţilor
naţionale în Parlament (grecii în Albania şi turcii în Bulgaria).
Bosnia-Herţegovina prezintă o structură a puterii centrale complexe, menită
să răspundă atât compoziţiei multietnice, cât şi nevoii de acomodare post-conflict.
Formula de guvernare transpusă în constituţie şi legile statului reprezintă o
formă de împărţire a puterii. Astfel, executivul are o structură multietnică, necesitând
participarea fiecărui grup etnic, cu drept de reprezentare şi drept de veto.
Preşedinţia este constituită de trei reprezentanţi, fiecare aparţinând unei etnii, şi
aleşi şi teritorial (aşadar, preşedinţia este o instituţie atât naţională, cât şi teritorială).
Deşi preşedinţia este menită să reprezinte etnii, şi nu entităţile teritoriale
(Federaţia Croato-Musulmană şi Republika Srpska), formaţiunea electoare nu
este monoetnică (parţial datorită şi reîntoarcerii refugiaţilor). Ceea ce înseamnă
că există un strat de populaţie nereprezentat de preşedintele fiecărei naţii (bosniacii
şi croaţii din Republika Srpska sau sârbii din Federaţie). De facto, puterea
executivă este deţinută de Oficiul Înaltului Reprezentant (the Office of the High
Representative), o formă de protectorat internaţional care practic nu face altceva
decât corijează disfuncţionalitatea constituţiei Bosniei-Herţegovina28.
Includerea la guvernare a minorităţilor reprezintă o altă modalitate de
asigurare a reprezentării intereselor minorităţilor în procesul de luare a deciziilor
politice. Dacă în Bosnia-Herţegovina şi Kosovo sistemul presupune reprezentarea
principalelor grupuri etnice, iar în Macedonia, chiar dacă nu este
formal cerut a devenit o tradiţie, în celelalte ţări din regiune nu există nici un
fel de cerinţe pentru a include în guvernământ la nivel central sau local
reprezentanţi ai minorităţilor. Cu toate acestea, includerea partidelor minoritare
la guvernare reprezintă o practică destul de larg răspândită. Astfel, în Albania,
Bulgaria, Croaţia, Muntenegru, România, Serbia şi Slovacia partide ale
minorităţilor au fost incluse în coaliţia de guvernare pentru cel puţin un mandat.
Această formă de participare politică a fost sprijinită şi încurajată de foru-
27 Idem.
28 Florian Bieber: „Governing Post-War Bosnia- Herzegovina” în Kinga Gál (ed.): Minority
Governance in Europe, Budapest: LGI, 2003.
Monica Căluşer
42
rile Uniunii Europene, ceea ce justifică larga răspândire a sistemului29. Efectele
benefice ale acestei politici sunt mai degrabă presupuse decât documentate,
în foarte puţine cazuri existând o evaluare a participării partidelor minoritare
la guvernare.30
Gradul de descentralizare
Serbia a acordat autonomie provinciei Voivodina, care se bucură de o
formă limitată de autonomie teritorială începând cu 1991. Provincia se bucură
de competenţe bugetare, legislative, executive şi altele; mai mult, există organe
proprii de luare a deciziilor: o Adunare, Consiliul executiv şi organele administrative.
Art. 112 al Constituţiei stipulează în schimb că organele centrale
pot interveni când doresc în viaţa administrativ-politică a provinciei31.
Bosnia-Herzegovina este un stat federal, având Federaţia Musulmano-
Croată şi Republika Srpska ca principalele unităţi politico-administrative ale
statului, divizate la rândul lor în cantoane. Deşi iniţial create ca unităţi monosau
binaţionale, decizia Curţii Supreme din aprilie 2002 a transformat instituţiile
entităţilor în structuri trinaţionale. Ele sunt responsabile pentru majoritatea
covârşitoare a atribuţiilor politico-administrative, excepţie făcând politica
externă, vămile şi politica monetară. Entităţile sunt definite în primul rând
prin compoziţia etnică şi cu tendinţe de omogenizare internă şi tind astfel să
creeze o percepţie asupra necesităţii menţinerii separaţiei şi izolării etno-politice32.
În aceste condiţii, reconstrucţiei şi încrederii reciproce nu le este
acordată nici o şansă.
O serie de state din regiune au dezvoltat auto-guvernări minoritare,
permiţând astfel minorităţilor nu doar participarea la luarea deciziilor, ci posibilitate
de control asupra vieţii proprii.
Sistemul auto-guvernărilor minorităţilor din Ungaria prevede posibilitatea
înfiinţării acestora la două nivele ale administraţiei locale: fie în cadrul organelor
administraţiei locale, fie în organizaţii independente pe lângă autorităţile locale.
Aceste structuri sunt responsabile pentru viaţa culturală a comunităţii şi pot
influenţa legislaţia relevantă doar prin participare directă în mecanisme de luare
a deciziilor. O prevedere specială stipulează formarea de auto-guvernări în mod
automat (în locul autorităţilor locale), în cazul în care mai mult de jumătate din
membrii consiliilor locale aparţin unei minorităţi naţionale (situaţie rar întâlnită,
având în vedere că majoritatea minorităţilor sunt dispersate geografic). Rolul
auto-guvernărilor este de reprezentare a minorităţilor şi de promovare a intere-
29 James Hughes, Gwendolyn Sasse: „Monitoring the Monitors: EU Enlargement
Conditionality and Minority Protection in the CEECs”, în Journal on Ethnopolitics and
Minority Issues in Europe, 2003.
30 Vezi de exemplu: Monica Robotin, Levent Salat, (eds.): A New Balance: Democracy and
Minorities in Post-Communist Europe, Budapest: LGI, 2003; Zoltán Kántor, Nándor
Bárdi: “The Democratic Alliance of Hungarians in Romania (DAHR) in the Government
of Romania from 1996 to 2000”, în Regio, 2003.
31 Aleksandra Sanjevic: National Minorities in Serbia and National Councils as Institutions
of Minority Autonomy, lucrare prezentată la Conferinţa Legal Instruments on the Status
of National Minorities in South East Europe, Cluj-Napoca, 17-19 Octombrie 2007.
32 Florian Bieber: „Governing Post-War Bosnia- Herzegovina” în Kinga Gál (ed.): Minority
Governance in Europe, Budapest: LGI, 2003.
Regimul drepturilor minorităţilor
43
selor propriei comunităţi în relaţie cu autorităţile publice. Auto-governările pot
lua unele decizii la nivel local, cum ar fi înfiinţarea de instituţii de învăţământ
sau mass media, afişarea de însemne şi denumiri specifice comunităţii. De asemenea,
pot interveni în elaborarea materialelor pentru învăţământ destinate
minorităţilor. Au un cuvânt de spus în formularea legislaţiei privind protecţia
monumentelor istorice, deci au drept de veto în probleme de învăţământ la ni vel
local, mass media, utilizarea colectivă a limbii, etc.33
Una dintre problemele semnalate în ceea ce priveşte implementarea acestei
politici este faptul că, datorită sistemului de votare, formarea autoguvernărilor
poate deveni o nişă pentru o formă pervertită a procesului reprezentativ:
cea de etno-business.
O altă categorie de probleme se leagă de probleme logistice: finanţare şi
acomodare. Pe de o parte, auto-guvernările se bucură de un buget alocat direct
de la guvern pentru desfăşurarea activităţilor proprii. În schimb, pentru că
autorităţile locale pot delega responsabilităţi din sarcinile proprii, există dispute
în ceea ce priveşte alocarea de fonduri odată cu transferul sarcinilor. Nu
în ultimul rând, modul în care auto-guvernările sunt menite să îşi exercite
funcţia consultativă este abuzat: propunerile legislative sunt trimise de
autorităţi prea târziu pentru ca instituţiile minorităţilor să poată formula o
poziţie în privinţa lor, astfel fiind excluşi de la procesul de luare a deciziilor.
În Croaţia, legislaţia prevede formarea de consilii ale minorităţilor, atât la nivel
naţional, cât şi local, municipal. La nivel local, aceste consilii pot forma guvernăminte
autonome, cu rol consultativ, acolo unde populaţia depăşeşte 15%.
Politici lingvistice
Politicile lingvistice din regiune se bazează în principal pe existenţa unei
limbi oficiale la nivel naţional (excepţie făcând Bosnia-Herţegovina) şi în mai
multe cazuri (cu excepţia Albaniei, Bulgariei), posibilitatea utilizării limbilor
minoritare la nivel local, acolo unde minoritatea întruneşte un procent semnificativ
(20%). Astfel, posibilităţile de utilizare a limbilor minoritare includ
semne şi inscripţii publice bilingve (Slovacia), la utilizarea limbii în relaţie cu
administraţia locală (Croaţia, Muntenegru) sau chiar acordarea statutului de
limbă oficială locală (Macedonia).
Politici educaţionale
În Bosnia-Herţegovina educaţia ţine de jurisdicţia fiecărei entităţi în parte,
ceea ce înseamnă că în Federaţie educaţia este descentralizată (decisă la nivel
de canton), pe când în Republika Srpska este cât se poate de centralizată. În
Federaţie, sistemele croate şi bosniace sunt în mare măsură individualizate şi
paralele, existând interacţiune redusă între cele două. Mai mult, minorităţile
nedominante: cehii, ungurii, macedonenii, romii etc. nu sunt incluşi în prevederile
legislaţiei existente până acum. Se estimează că 23% din copiii provenind
din familii rome sunt analfabete în Federaţie, iar în Republika Srpska
acest procentaj este chiar mai ridicat. În Federaţie, şcolile sunt în principal
mono-etnice, croate sau bosniace, având curricula diferită.
33 Ferenc Eiler and Nóra Kovács: „Minority Self-Governments in Hungary” în Kinga Gál
(ed.): Minority Governance in Europe, Budapest: LGI, 2003.
Monica Căluşer
44
În cele mai multe state din regiune posibilităţile de studiere în limbile
minoritare sunt atât parte din legislaţie, cât şi puse în practică, în diferite
forme, de la clase cu studiere parţială în limba maternă, până la posibilităţi de
educaţie completă de la grădiniţă la universitate în limba maternă. Cu toate
acestea, există o serie de limitări ale acestor drepturi sau probleme care pun
sub semnul întrebării calitatea educaţiei şi accesul egal la educaţie.
În cazul minorităţii rome segregarea în şcoli, rata mică de şcolarizare şi
abandonul şcolar rămân probleme majore răspândite în întreaga regiune.
Nerecunoaşterea unor minorităţi duce la refuzul statului de a acorda posibilităţi
de a studia în limba maternă (de exemplu, situaţia macedonenilor din Bulgaria),
în timp ce posibilităţile de studiere în limba maternă sunt limitate în mare
parte la ciclul primar în Kosovo datorită lipsei de resurse şi de cadre didactice.
Politici privind cetăţenia
Chiar dacă nu face parte din spaţiul ex-sovietic, problema criteriilor de
acordare a cetăţeniei după câştigarea independenţei a atras numeroase critici
pe plan internaţional în cazul Macedoniei. Legea pare să aibă un impact negativ
mai ales asupra minorităţii rome, itinerantă, fără loc de muncă, şi de multe
ori nevorbitoare de macedoneană. Legea prevede dobândirea cetăţeniei prin
naturalizarea persoanelor peste 18 ani, cu rezidenţă permanentă pe teritoriul
ţării şi cu dovada unui venit permanent – ceea ce face ca multe persoane, foşti
cetăţeni ai Iugoslaviei, să fie într-o situaţie ambiguă. De asemenea, legea
prevede deportarea persoanelor care nu satisfac aceste condiţii34.
Concluzii
Capitolul de faţă şi-a propus o prezentare a regimului drepturilor minorităţilor
naţionale şi o trecere în revistă a formelor de transpunere în practică a
acestuia în ţările Europei Centrale şi de Est.
Prima parte a prezentat elementele constitutive ale regimului drepturilor
minorităţilor, principalele documente internaţionale şi europene, precum şi evoluţia
şi conceptualizările diferite ale termenului de minoritate naţională regăsite
în acestea. Cea de-a doua parte a lucrării oferă o perspectivă practică privind
varietatea politicilor privind drepturile minorităţilor în ţările foste-comuniste,
urmărind atât cadrul instituţional dezvoltat, cât şi politicile specifice.
Implementarea regimului drepturilor minorităţilor în regiune ia forme diferite,
în funcţie de tipurile de minorităţi, mărimea acestora, concentrarea
teritorială, precum şi istoricul relaţiilor interetnice şi a politicilor de acomodare
a diversităţii. Astfel, urmărind formele de participare şi reprezentare
politică a minorităţilor, alcătuirea teritorială a statului, politicile lingvistice,
educaţionale şi cele privind cetăţenia se conturează un peisaj divers de opţiuni
instituţionale de transpunere a drepturilor minorităţilor în practică, dar şi o
serie de deficienţe care fac ca acomodarea diversităţii să rămână un subiect de
interes în regiune.
34 Tatjana Petrusevska: Legal Instruments on the Status of National Minorities in the Republic
of Macedonia, lucrare prezentată la Conferinţa Legal Instruments on the Status
of National Minorities in South East Europe, Cluj-Napoca, 17-19 Octombrie 2007.
Regimul drepturilor minorităţilor
45
Bibliografie
Bieber, Florian: Governing Post-War Bosnia-Herzegovina în Kinga Gál (ed.):
Minority Governance in Europe, Budapest: LGI, 2003
Bieber, Florian: Minority Rights in SEE, Policy paper, King Baudouin Foundation,
2004.
Bíró, Anna-Mária, Petra Kovács (eds.): Diversity in action: local public management
of multi-ethnic communities in Central and Eastern Europe , LGI/OSI,
Budapest, 2001.
Blais, André, Louis Massicotte: „Electoral Systems”, în Lawrence LeDuc, Richard
Niemi, Pippa Norris (eds.), Comparing Democracies. Elections and Voting
in a Global Perspective London: Sage Publications, 1996.
Bugajski, Janusz: Political Parties of Eastern Europe. A Guide to Politics in the
Post-Communist Era, Armonk, NY–London, England: M.E. Sharpe, 2002.
Eiler, Ferenc and Nóra Kovács: „Minority Self-Governments in Hungary” în
Kinga Gál (ed.): Minority Governance in Europe, Budapest: LGI, 2003
Hadden, Tom: „Integration and Separation: Legal and Political Choices in Implementing
the Minority Rights”, în Nazia Ghanea, Alexandra Xanthaki
(eds.) Minorities, Peoples and Self-Determination, Boston, Martinus Nijhoff
Publishers, 2005.
Hasenclever, Andreas, Peter Mazer and Volker Rittberger: Theories of International
Regimes. Cambridge: Cambridge University Press. 1999
Hughes, James, Gwendolyn Sasse: „Monitoring the Monitors: EU Enlargement
Conditionality and Minority Protection in the CEECs”, în Journal of Ethnopolitics
and Minority Issues in Europe, No. 1 (2003), pp. 1-36.
Kántor, Zoltán, Nándor, Bárdi: “The Democratic Alliance of Hungarians in Romania
(DAHR) in the Government of Romania from 1996 to 2000”, în Regio,
2003.
Kostadinova, Tatiana: „Do Mixed Systems Matter?: A Cross-National Analysis
of their Effects in the Eastern Europe”, în Electoral Studies, 21, 2002.
Lijphart, Arend: Democracy in Plural Societies: A Comparative Exploration,
New Haven: Yale University Press, 1977.
Linz, Juan J, Stepan, Alfred: Problems of Democratic Transition and Consolidation.
Southern Europe, South Africa and Post-Communist Europe, Baltimore–
London: The Johns Hopkins University Press. 1996.
Mikić, Ljubomir: National Minorities in Croatia: Status of National Minorities,
Legal Instruments and Institutions, lucrare prezentată la Conferinţa Legal
Instruments on the Status of National Minorities in South East Europe,
Cluj-Napoca, 17-19 Octombrie 2007.
Opalski, Magda (ed.): Managing diversity in plural societies: minorities, migration
and nation- building in post-communist Europe, Ottawa: Forum Eastern
Europe, 1998.
Pan, Christoph, Beate, Sibylle Pfeil: National Minorities in Europe. Handbook,
Braumüller, Wien, 2003.
Petrusevska, Tatjana: Legal Instruments on the Status of National Minorities in
the Republic of Macedonia, lucrare prezentată la Conferinţa Legal InstruMonica
Căluşer
46
ments on the Status of National Minorities in South East Europe, Cluj-Napoca,
17-19 Octombrie 2007.
Robotin, Monica, Salat, Levente eds: A New Balance: Democracy and Minorities
in Post-Communist Europe, Budapest: LGI, 2003.
Sanjevic, Aleksandra: National Minorities in Serbia and National Councils as
Institutions of Minority Autonomy, lucrare prezentată la Conferinţa Legal
Instruments on the Status of National Minorities in South East Europe,
Cluj-Napoca, 17-19 Octombrie 2007.
Smooha, Sammy: „The model of ethnic democracy: Israel as a Jewish and
democratic state”, în Nations and Nationalism, Vol. 8, 2002.
Smooha, Sammy: „Types of democracy and models of conflict management in
ethnically divided societies”, în Nations and Nationalism, vol. 8, no. 4,
2002.
Stein, Jonathan P.: (ed.), The politics of national minority participation in postcommunist
Europe: state-building, democracy, and ethnic mobilization. Armonk:
M.E. Sharpe, 2002.
Székely, István Gergő: „Soluţii instituţionale speciale pentru reprezentarea
parlamentară a minorităţilor naţionale”, Studii de Atelier: Cercetarea
Minorităţilor Naţionale din România – Working Papers in Romanian Minority
Studies, Cluj-Napoca: ISPMN. 2008.
Thiele, Carmen: „The Criterion of Citizenship for Minorities: the Example of
Estonia”, ECMI working paper 5, 1999, p. 19. http://www.ecmi.de/download/
working_paper_5.pdf
Tully, James: „Introduction” în Alain-G. Gagnon şi James Tully. Multinational
Democracies, Cambridge: Cambridge University Press, 2001.
Young, Crawford: „Ethnic Diversity and Public Policy: An Overview”, in Crawford
Young, Ethnic Diversity and Public Policy: A Comparative Enquiry,
Basingstoke: Palgrave, 1998.
47
RADU CHIRIŢĂ, ANCA SĂNDESCU
Analiza actelor normative privind drepturile minorităţilor
naţionale în România
1 Introducere
Minorităţile naţionale au fost întotdeauna un subiect de interes în cadrul
statelor europene, nu numai datorită complexităţii problemelor asociate acestora,
cât şi importanţei economice, politice şi sociale a acestora în dezvoltarea
per ansamblu a statelor pe teritoriul cărora rezidă. Termenul de minoritate,
deşi nu are o definiţie legală universal acceptată, cuprinde o serie de elemente
comune. Lucrarea de faţă va opera cu definiţia oferită de profesorul Francesco
Capotorti1 în raportul său către Naţiunile Unite, referitoare la minorităţile
naţionale din lume şi care este acceptată de către majoritatea statelor europene,
precum şi de o serie de instrumente internaţionale. În viziunea acestuia,
minoritatea este un grup de persoane, numeric inferior restului populaţiei
unui stat, într-o poziţie nedominantă, al cărui membri – cetăţeni ai statului –
posedă caracteristici etnice, religioase sau lingvistice diferite de ale majorităţii
şi care arată, fie şi implicit, un anumit sens de solidaritate, direcţionat înspre
păstrarea culturii, tradiţiilor, religiei şi/sau limbii grupului.
Studiul va analiza actele normative adoptate după 1989, care se găsesc în
baza de date Acte normative privind drepturile şi protecţia minorităţilor naţionale
în România2. Pentru a se atinge scopul acestui studiu, au fost analizate
toate actele normative relevante, excluzând toate deciziile referitoare la
excepţia de neconstituţionalitate date de către Curtea Constituţională, precum
şi toate acele legi, hotărâri de guvern, ordine ale miniştrilor care nu conţineau
informaţii importante pentru o analiză concretă a legislaţiei privind minorităţile
din România.
După căderea regimului comunist, drepturile minorităţilor au început să
devină vizibile, atât pe scena politică, cât şi pe cea legislativă din România.
Identitatea diferitelor grupuri etnice de pe teritoriul României a început să fie
recunoscută formal şi protejată, dezvoltându-se o serie de mecanisme, mai
mult sau mai puţin eficiente de implementare a unor legi ce au ca scop, printre
altele, şi protecţia minorităţilor. Dealtfel, România a devenit ţară membră a
mai multor tratate internaţionale privind drepturile omului şi drepturile
minorităţilor3 în procesul de transformare într-un stat cu regim democratic.
1 „Study on the Rights of Persons belonging to Ethnic, Religious and Linguistic Minorities”,
UN Document E/CN.4/Sub.2/384/Add.1-7 (1977).
2 http://www.edrc.ro/projects.jsp?program_id=3&project_id=53
3 Instrumentele internaţionale la care România este stat membru vor fi ilustrate pe larg
in capitolul 3 al prezentului raport.
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
48
Introducerea unor măsuri legislative privind protecţia minorităţilor a fost şi
una dintre precondiţiile aderării la Uniunea Europeană.
Pe plan intern, România a făcut paşi importanţi în a menţine şi a dezvolta
un climat de toleranţă şi înţelegere multiculturală, precum şi în a crea un
cadru legislativ şi instituţional care să răspundă nevoilor de protecţie şi dezvoltare
a drepturilor minorităţilor naţionale existente aici. Persoanele aparţinând
minorităţilor naţionale se bucură, pe lângă drepturile universale ale
omului, protejate şi de Constituţia României şi de drepturi speciale, cu scopul
de a menţine identitatea grupului minoritar, cel puţin la nivel cultural, lingvistic
şi religios. Normele care asigură egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii şi
interzic discriminarea la orice nivel nu sunt suficiente pentru a asigura egalitatea
de facto a acestor grupuri. Noua legislaţie s-a axat în principal pe dezvoltarea
criteriilor în domeniul nediscriminării, a folosirii limbii materne în
sfera publică şi în educaţie, reprezentare politică a minorităţilor atât la nivel
central cât şi local. Măsurile de implementare a legislaţiei au fost deseori insuficiente
(resursele financiare jucând un rol important în neatingerea scopului
adresat de diversele acte normative), iar stereotipurile existente la nivelul
societăţii sunt în continuare o provocare pentru societatea românească.
Legislaţia românească prevede garanţii importante pentru participarea minorităţilor
naţionale în sfera politică. Ilustrativ este cazul minorităţii maghiare
care joacă un rol activ în viaţa publică din România, participând în prezent la
guvernare şi influenţând considerabil politica statului de protecţie a minorităţilor.
Constituţia României garantează un loc în Parlament câte unui reprezentant al
fiecărei minorităţi naţionale, în cazul în care nu au reuşit să atingă pragul electoral
în alegeri. Dreptul la educaţie în limba maternă este şi el garantat prin legea
învăţământului. În conformitate cu Constituţia revizuită, persoanele aparţinând
minorităţilor naţionale au dreptul de a utiliza limba maternă în instanţe, iar
această posibilitate nu mai este restrânsă doar la instanţele penale.
În 1997 a fost înfiinţat Departamentul pentru protecţia minorităţilor, subordonat
direct primului ministru care alege preşedintele Departamentului.
Scopul departamentului este acela de a monitoriza problemele legate de drepturile
minorităţilor, de a propune iniţiative legislative şi de a investiga diversele
plângeri primite, referitoare la situaţia din teritoriu a persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale.
Cele mai importante provocări cu care se confruntă statul român în le gislaţia
privind drepturile minorităţilor sunt legate de accesul la mecanismele de
participare existente şi la susţinere din partea statului care nu se extind către
toate organizaţiile şi comunităţile interesate. Astfel, sunt necesare o serie de
măsuri suplimentare pentru a asigura o aplicare mai eficientă a legislaţiei antidiscriminare,
pentru creşterea toleranţei şi a conştientizării publicului, în
special în ce priveşte egalitatea deplină şi efectivă a romilor (menţionăm dificultăţi
în domeniile dreptului muncii, situaţiei locative, sănătăţii şi educaţiei).
De asemenea, ne-adoptarea proiectului de lege privind statutul minorităţilor
naţionale, lege care ar garanta respectarea drepturilor persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale din România, dovedeşte încă sensibilitatea subiectului
la nivel decizional şi de voinţă politică.
Lucrarea de faţă este structurată astfel încât să ofere o viziune de ansamblu
a problematicii drepturilor minorităţilor naţionale în România, descriind
Analiza actelor normative
49
din punct de vedere istoric începuturile legislative de includere a minorităţilor
între subiectele de drept protejate. Va continua cu analiza legislaţiei actuale
privind protecţia minorităţilor, oferind ca punct de reper standardele internaţionale
privind protecţia minorităţilor, pentru ca, în final, să ofere o listă de
recomandări pentru a îmbunătăţi situaţia legislativă a grupurilor minoritare
din România.
2 Istoricul legislaţiei privind minorităţile naţionale din 1918 până
la Constituţia din 1991
2.1 Legislaţia privind minorităţile în perioada imediat ulterioară
anului 1918, până la Constituţia din 1923
Odată cu unirea României cu Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia
la finele primului războiului mondial, statul român s-a văzut pentru prima
oară în scurta sa istorie suverană pus în faţa situaţiei de a trata, pe lângă
populaţia majoritar română, o populaţie foarte importantă numeric şi social
formată din persoane aparţinând altor naţionalităţi decât cea română. Noile
provincii alipite aveau importante populaţii de origine etnică maghiară,
germană, evreiască, ucraineană, care se adăugau populaţiei de origine romă,
tătară sau turcă deja existentă.
Încă de la rezoluţia adoptată la Alba Iulia, prin care s-a decis unirea Transilvaniei
cu România, problema reglementării legislative a drepturilor şi a
situaţiei generale a minorităţilor a apărut ca una stringentă pentru noul stat
român, câtă vreme al treilea articol al rezoluţiei afirma că unul dintre principiile
fundamentale ale noului stat trebuie să fie „deplina libertate naţională pentru
toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca
în limba sa proprie, prin indivizii din sânul său, şi fiecare popor va primi
drept de reprezentare în Corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie
cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc”4.
Problema minorităţilor naţionale a format obiectul dezbaterilor la Conferinţa
de Pace de la Paris, cu prilejul elaborării Tratatului de pace cu Austria, în condiţiile
în care s-a luat decizia ca statele succesorale monarhiei habsburgice, precum
şi Grecia, să semneze un tratat special privind minorităţile naţionale. Acesta
a fost semnat de România la 10 decembrie 1919. În preambulul tratatului se
preciza că România, din propria voinţă, doreşte a da garanţii sigure de libertate
şi de dreptate, atât locuitorilor din vechiul Regat al României, cât şi celor din teritoriile
de curând transferate, fără deosebire de rasă, limbă sau religie.
Constituţia noului stat, intrată în vigoare în 1923, a preluat într-o oarecare
măsură aceste principii. Astfel, legea supremă stabilea în art. 5 o clauză de
nediscriminare, afirmând că” românii, fără deosebire de origine etnică, de
limbă sau de religie se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţă mântului,
de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi
de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi”. Această dispoziţie este
reluată în alte două cazuri, în formulări diferite, în cuprinsul articolelor 7 şi 8
din aceeaşi Constituţie, şi afirmau că „deosebirea de credinţe religioase şi con-
4 Principii asemănătoare s-au regăsit în toate declaraţii şi proclamaţiile prin care s-a realizat
unirea celorlalte teritorii la statul român.
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
50
fesiuni, de origine etnică şi de limbă, nu constituie în România o piedică spre a
dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita” şi, respectiv, că „toţi românii,
fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, sunt egali înaintea
legii şi datori a contribui fără deosebire la dările şi sarcinile publice”.
În privinţa reprezentării minorităţilor naţionale în camerele legislative,
art. 72 al noii Constituţii prevedea că sunt senatori de drept „liderii confesiunilor
recunoscute de stat5, câte unul de fiecare confesiune, întrucât sunt aleşi
sau numiţi conform legilor ţării şi reprezintă un număr de peste 200.000 de
credincioşi, precum şi reprezentantul superior religios al musulmanilor din Regat”,
această din urmă precizare fiind făcută deoarece musulmanii erau mai
puţin de 200.000, astfel încât această prevedere legislativă a oferit posibilitatea
comunităţilor musulmane şi evreieşti de a fi reprezentate în cadrul camerei
superioare a Parlamentului.
De asemenea, în urma adoptării Constituţiei, în baza art. 5 al acesteia, mino
rităţile naţionale şi-au putut constitui organizaţii şi asociaţii care să le protejeze
drepturile devenite fundamentale.
2.2 Legislaţia privind minorităţile în perioada ulterioară anului 1923
până la reinstaurarea regimului regalist în 1944
Ulterior adoptării noii Constituţii, în 1924 se adoptă o nouă lege a învăţământului6.
În ciuda prevederilor ce par destul de liberale ale legii supreme,
legea privind învăţământul conţine destule prevederi ce vin să îngrădească posibilitatea
de a învăţa în limba maternă, şi oferea posibilitatea autorităţilor administrative
de a abuza de prerogativele lor în organizarea sistemului edu caţional.
Este adevărat că legea obliga, prin dispoziţiile art. 7 autorităţile din
domeniul educaţiei ca, în comunele cu populaţie de altă limbă decât limba
română, să înfiinţeze şcoli primare cu limba de predare a populaţiei respective,
în aceeaşi proporţie ca şi în comunele româneşti, însă alte dispoziţii limitau
mult această posibilitate, în special în cazul minorităţii maghiare.
În principal, aici este vorba despre art. 7 din lege care dispunea că „cetăţenii
de origine română, care şi-au pierdut limba maternă, sunt datori să-şi instruiască
copiii numai la şcolile publice sau particulare cu limba română de predare”.
Această dispoziţie legală, considerată ca fiind o măsură de răsturnare a
efectelor maghiarizării populaţiei române din Transilvania, a condus la nenumă
rate abuzuri în aplicarea sa7, fiind denunţate mai multe situaţii în care numeroase
persoane de origine maghiară au fost socotite a fi victime ale maghiarizării
şi obligate să îşi realizeze instrucţia şcolară într-o limbă pe care nu
o cunoşteau deloc la acel moment. La aceste prevederi legale se adaugă cele
cuprinse în art. 228 din lege care obliga învăţătorii ce predau în limba minorităţilor
să treacă un examen de limbă română, reducând astfel drastic
numărul persoanelor calificate pentru a susţine educaţia şcolară în limbile
5 Potrivit Legii pentru regimul general al cultelor din 1928, publicată în Monitorul Oficial,
nr. 89, din 22 aprilie 1928, cultele recunoscute de către statul român erau: ortodox,
greco-catolic, catolic (de rit latin, greco-rutean şi armean), reformat (calvin),
evanghelic-luteran, unitarian, armeano-gregorian, mozaic, mahomedan.
6 Adoptată la 24 iulie 1924 şi publicată în Monitorul Oficial, nr. 161, din 26 iulie 1924.
7 Gh. Iancu, Problema minorităţilor etnice din România în documente ale Societăţii
Naţiunilor (1923-1932), Editura Napoca, Cluj-Napoca, 2002
Analiza actelor normative
51
minorităţilor, cât timp sistemul educaţional român a cuprins, odată cu unirea
din 1918, un număr imens de instituţii şcolare cu predare în limbile maghiară
şi germană.
Astfel de dispoziţii legale s-au regăsit şi în prevederile legii privind
învăţământul privat adoptată la 22 decembrie 19258. În plus, această lege impunea
un examen de limbă şi pentru directorul unei instituţii de învăţământ
particulare şi conţinea o dispoziţie extrem de disputată în cazul şcolilor
evreieşti, stabilind că în aceste şcoli limba de predare poate fi româna, sau
idiş. Astfel, a fost puternic afectată comunitatea evreilor maghiari, care erau
de origine evreiască, însă aveau ca limbă maternă maghiara, fiind astfel forţaţi
să îşi satisfacă educaţia şcolară într-o limbă pe care nu o cunoşteau9.
Astfel de dispoziţii au condus la un număr ridicat de petiţii şi plângeri ale
comunităţii maghiare adresate Societăţii Naţiunilor ce au vizat, în principal,
închideri de şcoli cu predare în limba maghiară, preluarea de către statul român,
ca succesor al statului maghiar a unor imobile care au aparţinut minorităţilor,
chestiunea bacalaureatului, a numărului de ore de limba română în şcolile de
stat sau particulare minoritare, insuficienţa suportului financiar oferit de statul
român aceloraşi şcoli şi închiderea unor publicaţii în limba maghiară10.
La 27 februarie 1938 a fost promulgată o nouă Constituţie, care, în ceea ce
priveşte situaţia minorităţilor naţionale, menţinea cele mai multe dintre prevederile
legii fundamentale din 1923. Astfel, art. 5 al Constituţiei stabilea, la
nivel de principiu, că „toţi cetăţenii români, fără deosebire de origine etnică şi
credinţă religioasă, sunt egali înaintea legii, datorându-i respect şi supunere”.
Clauza de nediscriminare apărea în noua Constituţie şi cu referire la îndatoririle
cetăţenilor, art. 4 al textului constituţional dispunând că „toţi românii, fără
deosebire de origine etnică şi credinţă religioasă, sunt datori: a socoti Patria
drept cel mai de seamă temei al rostului lor în viaţă, a se jertfi pentru apărarea
integrităţii, independenţei şi demnităţii ei; a contribui prin munca lor la
înălţarea ei morală şi propăşirea ei economică; a îndeplini cu credinţă sarcinile
obşteşti ce li se impun prin legi şi a contribui de bună voie la îndeplinirea sarcinilor
publice, fără de care fiinţa statului nu poate vieţui”. Totuşi, în ciuda
acestor prevederi care par să creeze condiţii de tratament egal între populaţia
de origine română şi cea având alte origini etnice, imediat după noua constituţie
se modifică modul de organizare al Comisariatului General pentru Minorităţi
printr-un decret lege emis la 4 mai 193811, prin care această instituţie capătă
puteri sporite în cadrul Executivului, între altele, având dreptul de a obţine de
la organele specializate orice informaţii solicite12.
8 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 282, din 22 decembrie 1925.
9 Gh. Iancu, op. cit..
10 Ibidem.
11 Publicat în Monitorul Oficial, nr. 101, din 4 mai 1938.
12 Anterior, guvernul român încercase în 1937 să introducă o lege „pentru protejarea
muncii naţionale” potrivit căreia orice societate şi instituţie publică trebuia să angajeze
în proporţie de minim 75 de procente doar „români de sânge”. După discutarea legii,
s-a renunţat însă la aplicarea acesteia.
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
52
2.3 Legislaţia privind minorităţile în perioada ulterioară războiului
până la instaurarea regimului comunist în România
Cel mai important act normativ relativ la minorităţile naţionale, adoptat
imediat după reinstaurarea puterii regale a fost Legea nr. 86 din 6 februarie
1945 privind statutul naţionalităţilor minoritare13. Această lege, adoptată cu
scopul restabilirii drepturilor minorităţilor naţionale, profund afectate de dictaturile
care s-au succedat în România, conţinea câteva prevederi esenţiale în
lupta împotriva discriminării pe baza originii etnice. Astfel, după ce afirma
clauza generală de nediscriminare în primul său articol, legea stabilea în art. 2
că „se interzice cercetarea originii etnice a cetăţenilor români, în vederea stabilirii
situaţiei lor juridice”, iar prin art. 4 că „cetăţenii români, aparţinând unor
naţionalităţi de altă limbă, rasă sau religie, decât cea română, se vor bucura de
acelaşi tratament şi de aceleaşi garanţii în drept şi în fapt, ca şi ceilalţi cetăţeni
români. Orice îngrădire, directă sau indirectă a drepturilor cetăţenilor, sau invers
stabilirea de privilegii, directe sau indirecte, pentru cetăţeni, pe temeiul rasei,
religiei sau naţionalităţii lor, precum şi orice propovăduire a exclusivismului
sau a urii şi dispreţului de rasă, religie sau naţionalitate, se pedepsesc de lege”.
De asemenea, prin art. 5, legea lăsa libertatea oricărei persoane de a stabili
singură limba maternă sau naţionalitate, stabilind că orice amestec din partea
oricărei autorităţi în această privinţă, este interzisă, autorităţile de stat fiind
obligate a accepta indicaţia persoanei respective.
În raport de utilizarea limbii materne a persoanelor de o altă naţionalitate
decât cea română, deşi legea stabilea drept unică limbă oficială limba română,
ea conţinea o serie de prevederi care permiteau utilizarea limbilor minorităţilor
în raporturile oficiale cu statul sau care facilitau desfăşurarea vieţii cotidiene
ale persoanelor cu altă naţionalitate decât cea română.
Astfel, potrivit art. 8 din lege, tribunalele şi judecătoriile din circumscripţiile
în care potrivit ultimului recensământ cel puţin 30% din locuitori erau de
limba maternă comună a populaţiei respective, dar alta decât cea română, sunt
obligate: să accepte orice script prezentat de locuitorii circumscripţiilor respective
care formează cota de 30%, în limba lor fără a se pretinde şi o traducere
în limba română; să se pronunţe asupra acestor scripte în aceeaşi limbă; să
asculte partea în limba sa maternă. Drepturi asemănătoare erau recunoscute
locuitorilor din localităţile în care ultimul recensământ stabilise o proporţie a
populaţiei de altă origine etnică decât cea română în raporturile lor cu
administraţia publică locală, care era obligată prin prevederile art. 10 din lege
să accepte orice fel de scripte în limba lor maternă, fără a pretinde ca aceştia să
prezinte şi o traducere în limba oficială; să se pronunţe asupra scriptelor
înaintate, în aceeaşi limbă; să asculte partea în limba sa maternă; să permită
membrilor aleşi sau de drept ai consiliilor locale să ia cuvântul la şedinţele de
consiliu în limba maternă. De asemenea, art. 15 din lege prevedea obligativitatea
ca, în aceste localităţi, numele de străzi să fie indicate şi în limba
populaţiei de altă origine etnică decât cea română.
Pentru a facilita exercitarea acestor obligaţii ale statului şi ale funcţionarilor
săi, legea mai prevedea, în art. 11, că magistraţii şi funcţionarii instanţelor şi
autorităţilor administrative din aceste zone trebuiau să cunoască şi limba
13 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 30, din 7 februarie 1945.
Analiza actelor normative
53
naţionalităţilor respective. În plus, în baza art. 15, legile intervenite după 23
August 1944, precum şi regulamentele lor de aplicare, trebuiau traduse în
colecţie oficială, în limbile acelor naţionalităţi conlocuitoare, care reprezintă
cel puţin 5% din populaţia totală a ţării, conform ultimului recensământ, iar
regulamentele, ordonanţele şi comunicatele autorităţilor locale trebuiau publicate
în limba naţionalităţii care constituia cel puţin 30% din populaţia judeţului
sau localităţii respective.
În ceea ce priveşte învăţământul în limba maternă, statul se obliga, prin
dispoziţiile legii menţionate mai sus, să acorde acelaşi statut juridic precum
şcolilor cu predare în limba română, şcolilor confesionale, particulare sau publice
care desfăşurau cursuri şi în altă limbă decât cea oficială. Legea stabilea, în
art. 20 că la toate examenele, inclusiv bacalaureatul, susţinute de persoane de
altă naţionalitate, elevii trebuiau să fie examinaţi în limba în care li s-au predat
materiile, în afară de cazul în care aceştia cereau ca examenele să se desfăşoare
în limba română. În fine, actul normativ adoptat la începutul anului 1945 dispunea
că la Facultatea de Drept şi cea de Litere şi Filozofie de la Universitatea
din Cluj, se vor înfiinţa catedre cu limba de predare maghiară şi germană, după
necesităţi, avându-se în vedere numărul studenţilor respectivi.
2.4 Legislaţia privind minorităţile în perioada regimului comunist
Ulterior, după instalarea guvernului Groza în primăvara lui 1945, actul
normativ prezentat mai sus a suferit unele modificări prin legea nr. 629 din 28
iulie 194514. Modificările aduse au fost unele de detaliu, ce nu au afectat prevederile
cele mai importante ale legii. Cele mai importante modificări au fost
suprimarea noţiunii de minorităţi din titlul şi cuprinsul legii şi, respectiv, stabilirea
unei proceduri de determinare concretă a naţionalităţii unei persoane,
pe baza declaraţiei acesteia.
Prin Legea nr. 630 din 3 august 194515, s-au stabilit şi pedepse penale pentru
acte prin care o persoană ar aduce atingere drepturilor stabilite prin Legea nr. 86
privind statutul naţionalităţilor. Cu titlu de exemplu, se poate arăta că legea stabilea
pedepse de până la 1 an închisoare pentru fapta de a cerceta originea etnică
a unei persoane, fără vreun motiv legitim. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţiona şi
fapta de a stabili un tratament preferenţial sau discriminatoriu pe baza originii
etnice. De asemenea, legea impunea pedepse cu închisoarea de până la 6 luni
pentru fapta de a împiedica o persoană să vorbească limba sa maternă, indiferent
de circumstanţe. Legea mai prevedea că pentru astfel de infracţiuni nu se
poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
În 1948, se adoptă o nouă lege fundamentală16, creată pentru a consfinţi la
nivel juridic realitatea de fapt, incidentă odată cu instaurarea regimului comunist
şi abdicarea regelui. În ceea ce priveşte problema minorităţilor, noua Constituţie
nu face altceva decât să reia principiile expuse în Constituţia din 1923 şi în legea
nr. 86/1945. Astfel, şi noua constituţie consacra egalitatea în faţa legii, fără deosebire
de rasă, religie sau origine etnică (art. 16), impunea sancţionarea penală a urii
rasiale sau naţionale (art. 17), garanta dreptul oricărei persoane, indiferent de origi-
14 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 176, din 6 august 1945.
15 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 176,din 6 august 1945.
16 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 87 bis, din 13 aprilie 1948.
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
54
nea etnică, de a participa la alegerile organizate (art. 18). Cel mai semnificativ text
al noii legi supreme a fost art. 24 care, reluând unele dispoziţii ale Legii nr. 86/1945,
prevedea că „în Republica Populară Română se asigură naţionalităţilor conlocuitoare
dreptul de folosire a limbii materne şi organizarea învăţământului de toate
gradele în limba maternă. Administraţia şi justiţia, în circumscripţiile locuite şi de
populaţii de altă naţionalitate decât cea română, vor folosi oral şi scris şi limba
naţionalităţii respective si vor face numiri de funcţionari din sânul naţionalităţii
respective sau din altă naţionalitate, care cunosc limba populaţiei locale”.
În acest context, în 1950, a avut loc prima reformă administrativă după prelu
area puterii de către comunişti, când sistemul administrativ bazat pe judeţe şi
plăşi a fost schimbat, după modelul sovietic, în raioane şi regiuni. În această
etapă, crearea noilor structuri administrative nu a fost influenţată de problema
naţională. Crearea Regiunii Autonome Maghiare în 1952, prin prevederile noii
Constituţii a RPR, a fost primul moment în care factorul etnic-naţional a jucat
un rol decisiv. Decizia de înfiinţare a fost luată sub presiunea Uniunii Sovietice,
fără vreo iniţiativă venită din partea populaţiei maghiare. În septembrie 1951,
doi consilieri sovietici pe probleme administrative, Arhipov şi Tumanov au
înaintat prim-secretarului PMR, Gheorghiu-Dej o propunere referitoare la crearea
unei regiunii autonome maghiare în Ardealul de Nord. Potrivit versiunii
iniţiale, teritoriul Regiunii Autonome Maghiare (RAM) nu s-ar fi limitat doar la
fostele judeţe secuieşti, ci ar fi cuprins şi zonele Transilvaniei centrale, având
centrul administrativ la Cluj17. Articolele 19-21 din Constituţia publicată la data
de 27 septembrie 1952 definesc noua unitate administrativă ca „teritoriul locuit
de o populaţie compactă maghiară secuiească” şi precizează că regiunea are o
„conducere administrativă autonomă, aleasă de populaţia Regiunii Autonome”.
Deşi legile RPR, hotărârile şi dispoziţiile organelor centrale ale statului român
rămâneau obligatorii pe teritoriul RAM, potrivit articolului 21, RAM ar fi avut
dreptul la un statut elaborat de Sfatul Popular Regional şi supus spre aprobare
Marii Adunări Naţionale. Cu toate că statutul a fost elaborat de un colectiv de
experţi ai Consiliului Popular Regional, acesta nu a mai fost aprobat niciodată.
În rest, în general, a doua Constituţie comunistă, adoptată în 195218
rămânea la principiile şi dispoziţiile privind situaţia minorităţilor naţionale
existente şi legea fundamentală anterioară pe care o înlocuia. Unica dispoziţie
constituţională suplimentară stabilea că „în raioanele locuite şi de populaţii de
altă naţionalitate decât cea română, toate organele şi instituţiile vor folosi oral
şi scris şi limba naţionalităţilor respective şi vor face numiri de funcţionari din
rândul naţionalităţii respective sau al altor localnici care cunosc limba şi felul
de trai al populaţiei locale”.
Constituţia adoptată în 196519 nu produce, în fapt, nicio schimbare
semnificativă din punct de vedere al reglementării constituţionale a problemei
minorităţilor naţionale. Unica modificare importantă în materie se referă la
dispariţia ca entitate administrată a RAM, în contextul reorganizării teritoriale
din 1968 în judeţe.
17 V. Tismăneanu, D. Dobrincu, C. Vasile (ed.), Raport Final al Comisiei prezidenţiale pentru
analiza dictaturii comuniste din România, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 349.
18 Publicată în Buletinul Oficial, nr. 1, din 27 septembrie 1952.
19 Publicată în Buletinul Oficial, nr. 1, din 21 august 1965.
Analiza actelor normative
55
În 1978, s-a adoptat o nouă lege privind învăţământul şi educaţia, care a
stabilit la nivel legislativ posibilitatea limitării educaţiei în limba maternă.
Astfel, deşi Legea nr. 28/197820 afirmă în art. 4 că naţionalităţilor conlocuitoare
li se asigură folosirea liberă în învăţământul de toate gradele a limbii materne,
studierea şi cunoaşterea temeinică a limbii materne a fiecărei naţionalităţi, art.
69 lăsa la latitudinea guvernului înfiinţarea unor instituţii de învăţământ,
facultăţi sau secţii cu predare în limba minorităţilor naţionale. În rest, legea
stabilea necesitatea înfiinţării unor clase cu predare în limba minorităţilor,
precum şi posibilitatea elevilor de susţine anumite examene în limba maternă,
dacă materiile le-au fost predate în această limbă.
2.5 Situaţia specială a unor minorităţi naţionale în legislaţia
română între 1918 şi 1991
În paragrafele anterioare au fost prezentate succint principalele instrumente
juridice care au venit să reglementeze situaţia minorităţilor naţionale în
cea mai mare parte a secolului trecut. Astfel de reglementări au avut un caracter
general, însă marea lor parte au avut ca şi principali destinatari populaţia
de origine maghiară, care a reprezentat în permanenţă principala minoritate
etnică de pe teritoriul român.
Pe lângă aceste prevederi cu caracter general, care au afectat şi vizat toate
minorităţile din România, istoria legislativă a statului român în perioada analizată
a cunoscut şi anumite prevederi care s-au referit, în mod expres şi explicit,
doar la anumite minorităţi, faţă de care a existat, pe perioade scurte, o
politică oficializată cu caracter vădit discriminatoriu. De aceea, în secţiunile
ce urmează, înainte de concluziile finale ale acestui capitol, este necesară
trecerea în revistă a reglementărilor speciale ce au vizat înainte şi după al doilea
război mondial comunitatea evreiască şi, respectiv, pe cea germană.
2.5.1 Situaţia specială a etnicilor germani în istoria legislaţiei
privind mi no ri tăţile naţionale
Tratamentul punitiv aplicat întregii populaţii de etnie germană după 23
august 1944 avea ca argument legea pentru înfiinţarea „Grupului Etnic German”
din noiembrie 1940. Aceasta conferea organizaţiei germanilor statutul
de persoană juridică română de drept public. În perioada imediat următoare,
cea mai mare parte a etnicilor germani din România a făcut parte din această
organizaţie. După semnarea Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944,
articolele 2 şi 3 din legea sus-menţionată aveau să ofere temeiul juridic pentru
a-i încadra pe toţi etnicii germani în categoria celor care au colaborat cu Germania
hitleristă21. Decretul-lege nr. 178/1945 pentru înfăptuirea reformei
agrare 31 a fost singura lege emisă de guvernele comuniste, care a avut caracter
discriminatoriu în ceea ce îi priveşte pe etnicii germani. Capitolul II stipula
la Art. 3: „În scopul înfăptuirii reformei agrare, trec asupra statului pentru
a fi împărţite plugarilor (…) următoarele bunuri agricole cu inventarul viu şi
mort afectat lor: pământurile şi proprietăţile agrare de orice fel aparţinând
cetăţenilor germani şi cetăţenilor români, persoane fizice sau juridice, de
20 Publicată în Buletinul Oficial, nr. 113, din 26 decembrie 1978.
21 V. Tismăneanu, D. Dobrincu, C. Vasile, op. cit., p. 355.
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
56
naţionalitate (origine etnică) germană, care au colaborat cu Germania
hitleristă”.
În conformitate cu Regulamentul Legii pentru înfăptuirea reformei agrare
nr. 187 din 1945 32, cât şi cu „Instrucţiunile Comisiei centrale de reformă
agrară privind modul de aplicare a legii de reformă agrară” din 28 februarie
1946 33, erau consideraţi „colaboraţionişti” nu doar cei care făcuseră parte din
trupele SS sau care au avut funcţii în cadrul structurilor Grupului Etnic German
(GEG), ci şi cei care s-au refugiat sau au fost evacuaţi peste graniţă şi au
fost retrimişi în ţară, precum şi simplii membri cotizanţi ai GEG.
2.5.2 Situaţia specială a evreilor în istoria legislaţiei privind
minorită ţile naţionale
La momentul unirii din 1918, în timp ce evreii din Basarabia, Bucovina şi
Transilvania erau de drept cetăţeni români, Constituţia României, prin articolul
7, conţinea unele restricţii în privinţa evreilor din vechiul Regat. Un pas
spre înlăturarea acestei discriminări s-a făcut prin decretul-lege din 30 decembrie
1918, care stabilea că „locuitorii Regatului, majori, fără deosebire de religie
şi care nu s-au bucurat de plenitudinea drepturilor de cetăţenie, vor putea dobândi
exerciţiul acestor drepturi când vor dovedi, după formele legii de faţă, că
sunt născuţi în ţară şi că nu au fost supuşi unui stat străin”. Decretul prevedea
modalităţile de obţinere a cetăţeniei, printr-o hotărâre judecătorească, dar
menţinea o formă greoaie de acordare a calităţii de cetăţean român. De aceea,
la 28 mai 1919 s-a publicat un alt decret-lege, care prevedea că „locuitorii evrei
ai vechiului Regat, majori, născuţi în ţară, care n-au fost supuşi unui stat străin,
sunt cetăţeni români şi se vor bucura de toate drepturile cetăţeneşti, dacă
manifestă această voinţă, făcând declaraţia că ei sunt născuţi în România şi că
nu s-au bucurat de o protecţie străină”. De această dată nu mai era nevoie de
procurarea unor acte şi de o hotărâre judecătorească, decretul precizând că
simpla declaraţie că voiesc să dobândească drepturile de cetăţenie este în destulătoare.
În fond, prin acest decret-lege se acorda cetăţenie română tuturor
evreilor din vechiul Regat, astfel încât, din mai 1919, evreii de pe întreg cuprinsul
ţării erau cetăţeni români. Această situaţie a fost confirmată prin prevederile
art. 133 din Constituţia adoptată în 1923 care ratifica efectele decretelor
menţionate anterior printr-o declaraţie expresă în acest sens.
După o perioadă în care asociaţiile evreieşti şi-au putut desfăşura netulburate
activitatea, iar numeroşi bancheri şi industriaşi de origine evreiască au
participat extrem de activ la viaţa economică şi socială a ţării, finele deceniului
al patrulea aduce o schimbare radicală în legislaţia privind comunitatea
evreiască, odată cu numirea în funcţie în 1937 a guvernului condus de Octavian
Goga. Acest guvern a promovat primele măsuri vădit discriminatorii faţă de
comunitatea evreiască, cele mai importante fiind suspendarea ziarelor considerate
a fi evreieşti – Dimineaţa, Adevărul şi Lupta –, precum şi adoptarea decretului-
lege din 22 ianuarie 1938 pentru revizuirea cetăţeniei române, al cărui
art. 5 prevedea că primarii comunelor trebuie să întocmească un tabel al evreilor
înscrişi în registrele de naţionalitate ale comunei. Articolul 6 al decretului îi
obliga pe toţi cei înscrişi în acele tabele ca, în termen de 20 de zile de la afişare,
să depună actele doveditoare pe baza cărora au obţinut cetăţenia română. În
condiţiile unui termen extrem de scurt, legea preciza că nedepunerea actelor în
Analiza actelor normative
57
termenul precizat era socotită ca „o recunoaştere a neîndeplinirii condiţiilor legale
pentru dobândirea de plin drept a naţionalităţii române”. Articolul 12 stabilea
că, în cazul nedepunerii actelor sau a constatării că cel înscris nu întrunea
condiţiile cerute de lege, judecătoria ordona ştergerea acestuia din registre, socotindu-
se că înscrierea s-a făcut prin fraudă. Ca urmare a acestei legi, un număr
semnificativ de persoane au fost deposedate de cetăţenia română, pierzându-
şi astfel drepturile ce le erau recunoscute doar cetăţenilor români.
După orientarea politică a statului român către puterile Axei, numărul şi
incidenţa reglementărilor legale privitoare la situaţia evreilor a crescut progresiv.
Unul dintre cele mai importante acte în acest sens a fost decretul-lege din 8
august 1940 privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România. Potrivit
acestuia, persoanele de origine evreică erau împărţite în trei categorii:
1. evreii veniţi în România după 30 decembrie 1918;
2. evreii care au primit naturalizarea (cetăţenia) până la 30 decembrie 1918;
3. evreii care nu făceau parte din categoriile I şi II.
Evreii din primele două categorii nu puteau fi funcţionari publici, integraţi
în profesiunile care aveau legătură directă cu autorităţile publice; membrii în
consiliile de administraţie ale întreprinderilor; comercianţi în comunele rurale;
comercianţi de băuturi alcoolice; tutori sau curatori ai incapabililor de
religie creştină; militari; exploatatori sau închirietori de cinematografe, edituri
de cărţi, ziare şi reviste româneşti, conducători; membri şi jucători în asociaţiile
sportive naţionale, oameni de serviciu în instituţiile publice. De asemenea, se
preciza că evreii din categoria a II-a îşi menţineau toate drepturile „legalmente
dobândite”, cu două excepţii: nu puteau dobândi proprietăţi rurale în România
şi nu puteau dobândi în viitor întreprinderi industriale rurale; se putea
ridica atributul puterii părinteşti asupra copilului său creştin tatălui evreu,
dacă se constata, pe cale judecătorească, că acesta dădea copilului său creştin
o educaţie potrivnică principiilor religioase sau naţionale.
Un alt decret, tot din 8 august 1940, interzicea căsătoriile între evrei şi
românii de sânge. După instaurarea guvernului condus de Ion Antonescu, la 6
septembrie 1940, politica antisemită a devenit o coordonată esenţială a acti vităţii
guvernamentale. Au fost adoptate mai multe decrete-lege prin care evreii
erau îndepărtaţi din teatru şi operă, din învăţământul de stat, din avocatură,
de la serviciul militar etc. De asemenea, guvernul a decis românizarea personalului
din întreprinderile economice; trecerea proprietăţilor rurale şi a celor
urbane aparţinând evreilor în patrimoniul statului; în schimbul serviciului premilitar
şi militar evreii erau obligaţi să plătească taxe militare şi să presteze
munci de interes obştesc etc.
Odată cu lovitura de stat din 23 august 1944 şi reluarea puterii de către
Casa Regală, toate aceste decrete au fost abrogate, iar populaţia evreiască şi-a
redobândit drepturile ce îi fuseseră anterior afectate, fără ca, până în prezent,
legislaţia română să mai conţină dispoziţii speciale ori discriminatorii cu privire
la situaţia lor juridică. În plus, pentru a preveni şi descuraja orice formă
de antisemitism, în martie 2002 a fost adoptată legea prin care sunt interzise
organizaţiile şi simbolurile fasciste, rasiste şi xenofobe. De asemenea, prin legea
respectivă se interzice negarea Holocaustului, iar prin hotărâre de guvern
ziua de 9 octombrie a fost declarată Ziua Holocaustului în România. Pentru
prima dată această zi a fost marcată în 2004.
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
58
2.5.3 Situaţia specială a maghiarilor în istoria legislaţiei privind
mino ri tă ţile naţionale
Problema legată de statutul juridic al maghiarilor din România a început
în 1918. Prin declaraţia de la Alba Iulia se prevedea că trebuie să existe „libertate
naţională totală pentru toate popoarele conlocuitoare“ şi se menţiona
dreptul minorităţii de a-şi folosi propria limbă în învăţământul de stat, ad ministraţia
publică, precum şi în instanţele judecătoreşti, precum şi dreptul de a
avea reprezentare proporţională în forul legislativ şi în cel executiv. Cu toate
acestea în 1923, când a fost proclamată Constituţia noului stat român, ţara a
fost declarată stat unitar naţional, iar problema naţională era abia menţionată,
contrazicând intenţiile declarate iniţial.
În domeniul administraţiei publice, exista tradiţia de a garanta minorităţilor
libertatea de a folosi limba maternă în instanţele judecătoreşti şi în raport cu
funcţionarii publici. Articolul 8 al Statutului Minorităţilor (Legea 86 din 1945)
permitea utilizarea limbilor minorităţilor în tribunale şi instanţele inferioare
cu jurisdicţie în zone în care peste 30% din populaţie vorbea o limbă minoritară.
Articolul 10 al documentului dădea aceleaşi drepturi minorităţilor din acele
zone în raport cu autorităţile locale şi regionale. Articolul 12 prevedea că
funcţionarii publici din astfel de zone trebuie să stăpânească bine limba respectivei
minorităţi. Chiar şi Constituţiile din 1948 şi 1952 garantau minorităţilor
naţionale drepturile fundamentale ale omului, deşi naţionalismul puterii
comuniste începuse să devină evident. Chiar dacă Regiunea Autonomă Maghiară
fusese creată din raţiuni în principal propagandistice, această regiune a
fost şi singura în care limba maternă era folosită în viaţa publică; folosirea ei
era restrânsă în celelalte teritorii locuite de maghiari.
Luând în considerare tratatul de pace ce se profila, şi având la bază o ideologie
de stânga, guvernul Petru Groza a luat o serie de măsuri în favoarea minorităţilor
care, astfel au devenit aliatele sale. Din 1945 până în 1946 sistemul de
învăţământ s-a extins până la a include instruirea în limba maghiară. La Cluj
s-a înfiinţat Universitatea maghiară Bolyai. Mai târziu universitatea maghiară a
fost obligată să se unifice cu Universitatea română Babeş în 1959.
În perioada instalării şi consolidării comunismului în România situaţia
economică a minorităţii maghiare a fost afectată de legea CASBI (Casa de Administrare
şi Supraveghere a Bunurilor Inamice), de reforma agrară din 1945,
de procesul de naţionalizare din 1948 şi de trecerea cooperativelor sub administraţia
de stat. Deşi aceste măsuri nu vizau în mod direct minorităţile, prin
formularea criteriilor şi a regulilor de aplicare şi prin punerea în practică a acestora,
membrii comunităţilor minoritare au avut pierderi economice cu consecinţe
mai grave decât cele care s-au răsfrânt asupra populaţiei majoritare.
Măsuri restrictive au existat şi după al doilea război mondial. În 1945, când
s-a aplicat reforma agrară, maghiarii au fost din nou dezavantajaţi. Ei erau în
continuare trataţi ca inamici şi erau deferiţi aşa-numitei Case pentru Administrarea
şi Supravegherea Bunurilor Inamice, înfiinţată prin Legea nr. 91 din 9 februarie
1945. Cunoscută şi sub numele de Legea CASBI, aceasta avea ca atribuţii:
administrarea bunurilor mobile şi imobile, aparţinând persoanelor prevăzute de
art. 8 din Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, şi anume: statele german
si ungar, persoanele fizice si juridice de naţionalitate germană sau ungară,
ori persoanele cu reşedinţa sau sediul în teritoriul Germaniei sau Ungariei, ori
Analiza actelor normative
59
în teritoriile ocupate. Ordinul Ministerului Silviculturii nr. 141.402 din 11 octombrie
1948, prevedea confiscarea acestor terenuri, în cadrul procesului de
naţionalizare desfăşurat la vremea aceea. Majoritatea averilor deţinute de minorităţi
au fost confiscate de către CASBI, în pofida armistiţiului semnat între Ungaria
şi România în februarie 1945. Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie
1944 prevedea atât blocarea averilor statelor inamice, cât şi a bunurilor cetăţenilor
acestora aflate pe teritoriul României. În termenul de „inamici prezumaţi”
intrau cetăţenii români care înainte sau după data semnării convenţiei s-au refugiat
în Germania şi Ungaria. Identificarea „inamicilor prezumaţi” cădea în sarcina
organelor locale ale CASBI, care interpretau această categorie după bunul lor
plac. În practică, marea majoritate a persoanelor identificate erau fie maghiari,
fie germani, bunurile acestora (case, pământuri, întreprinderi etc) intrând sub
jurisdicţia CASBI.
În domeniul învăţământului, legea de dinainte de 1989 era de fapt, în anumite
privinţe, mai puţin restrictivă decât cea adoptată ulterior. Teoretic, era
posibil studiul unei mari varietăţi de materii în limba maternă, dar în fapt, instituirea
de către comunişti a cotelor, a determinat scăderea treptată numărului
unor astfel de clase. Totuşi, Statutul Naţionalităţilor şi Legea Învăţământului
nr. 28/1978 garantau minorităţilor o oarecare libertate în perioada comunistă.
Totuşi, Decretul nr. 278 din 13 mai 1973 deschide o nouă etapă în politica partidului
faţă de educaţia minoritară. Legea a impus un număr minim de elevi –
25 pentru învăţământul general şi 36 pentru cel liceal – necesar pentru
înfiinţarea unei clase cu limbă de predare maghiară. Potrivit unor statistici ale
Ministerului Educaţiei, în urma acestui decret a crescut considerabil numărul
elevilor maghiari nevoiţi să înveţe în şcoli în limba română. Legea organizării
învăţământului superior cunoaşte două feluri de instituţii: universităţi şi institute
de învăţământ superior. Cele patru universităţi (Bucureşti, Iaşi, 2 la Cluj)
aveau aceeaşi structură, cu câte opt facultăţi (matematică şi fizică, ştiinţele
naturii, chimie, istorie şi geografie, filosofie, pedagogie şi psihologie, filologie,
drept-administraţie publică), cu excepţia Universităţii „Bolyai”, care în lipsa
unui institut maghiar independent de studii economice includea catedrele de
studii economice în facultatea de drept-administraţie publică. Legea mai
prevedea trei institute tehnice (politehnică), şase institute agricole (la Cluj cu
o facultate în limba maghiară), două institute de zootehnie şi medicină
veterinară, două forestiere, două de studii economice şi de economie planificată,
două pedagogice, unul de educaţie fizică, cinci institute de artă (patru
româneşti, cu patru facultăţi, şi unul în limba maghiară, cu o facultate de
muzică şi una de teatrologie), precum şi mai multe institute de importanţă mai
mică pentru diferitele sectoare ale vieţii economice.
2.5.4 Situaţia specială a romilor în istoria legislaţiei privind
minorită ţi le naţionale
În urma primului război mondial, România a intrat în posesia unor regiuni
semnificative populate de romi. Datorită faptului că aveau o tradiţie orală, din
punct de vedere oficial, această minoritate era considerată ca neavând un
trecut, o cultură sau o civilizaţie, neexistând nimic în scris (documente) care
să dovedească faptul că ei au pretins a li se recunoaşte drepturile ca minoritate
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
60
etnică. Statutul lor în România interbelică era similar celui al evreilor – cetăţeni
de rang secund, evitaţi de populaţie, ale căror drepturi erau ignorate22.
Războiul în sine s-a dovedit ca fiind devastator pentru romii din întreaga
Europă. Se estimează că au murit între un sfert şi o jumătate de milion, situaţie
care, exprimată în procente, este comparabilă cu cea a comunităţii evreieşti. A
început deportarea în masă a acestora din urmă, mai ales a romilor nomazi
despre care se credea în primul rând că sunt criminali. În acest context, în
1942, 25.000 de romi au fost trimişi în Transnistria, teritoriu capturat de la
Uniunea Sovietică; aici au murit aproximativ 19.000 de romi23. Pentru a evalua
consecinţele războiului, Tribunalul Poporului a stabilit o Comisie a Crimelor
de Război. Conform rezultatelor publicate de aceasta, în România, în timpul
războiului au murit 36.000 de romi, fiind cel mai mare număr înregistrat întrun
stat european. Guvernul României a expulzat zeci de mii de etnici romi în
lagăre din Transnistria unde mulţi au murit din cauza foametei, a frigului şi a
bolilor precum tifosul24. Romii prezenţi în România după război, datorită diferitelor
politicii comuniste, au fost supuşi unor procese de asimilare intercalate
de perioade în care s-a încercat ignorarea acestei minorităţi. Regimul nu
i-a considerat ca fiind o minoritate etnică sau naţională şi de aceea politicile
adoptate în interesul minorităţilor nu s-au aplicat şi în cazul romilor. La începutul
anilor ’60, regimul comunist, pentru a asimila populaţia romă, a abordat
o serie de politici şi măsuri cu privire la aceştia – cum ar fi stabilirea forţată,
urmată de ignorarea existenţei lor. Spre deosebire de maghiari şi de germani,
ei nu aveau dreptul de a fi reprezentaţi ca şi minoritate etnică, nu erau liberi
să-şi promoveze tradiţiile culturale.
Primele semne doctrinare ale acestei politici sunt evidente deja în 1949,
într-un document nesemnat, redactat în cadrul CC al PCR, intitulat „Problema
ţiganilor din Republica Populară Română”, care urmăreşte preluarea modelului
sovietic în privinţa problemei romilor. După ce trece pe scurt în revistă
„ceea ce reiese din studiul sovietic în legătură cu rezolvarea problemei ţiganilor”
şi precizează că „o cercetare sistematică în problemele ţiganilor n-am putut întreprinde
până în prezent”, documentul se încheie cu unele recomandări. Cea
mai importantă dintre acestea pleca de la premisa că problema principală o
constituie problema ţiganilor nomazi, cortari, seminomazi, eliberarea lor de
sub influenţa despotică a bulibaşilor, a vătafilor, astfel încât va necesita aplicarea
măsurilor pe care le indică exemplul sovietic25. Se cuvine precizat în acest
sens că unele activităţi tradiţionale ale romilor cădeau sub incidenţa Decretului-
Lege nr. 153/1970, care pedepsea cu închisoare şi muncă forţată „parazitismul
social”, „anarhismul” şi orice alt „comportament deviant”.
Eforturile prin care regimul comunist a urmărit integrarea romilor au avut
efecte contradictorii. Măsurile de sedentarizare au urmărit practic asimilarea,
iar de integrare, ca noţiune operaţională, se putea vorbi doar la nivelul docu-
22 D. Crowe, A History of Gypsies of Eastern Europe and Russia, St. Martin’s Griffin, New
York, 1999, p. 69.
23 D. Kenrik, G. Puxon, The Destiny of Europe’s Gypsies, Chatto and Heinemann, London,
1972, p. 140.
24 A. Fraser, The Gyspsies, Blackwell, Oxford, 1995, p. 268.
25 V. Tismăneanu, D. Dobrincu, C. Vasile, op. cit., p. 391.
Analiza actelor normative
61
mentelor oficiale. Căile prin care s-a minimizat autonomia de grup au avut
drept consecinţă slăbirea prestigiului comunităţilor de romi. Aceasta s-a făcut
prin prohibiţia privind deţinerea aurului şi interzicerea întâlnirilor tradiţionale.
Confiscarea, pe baza Decretelor-Lege nr. 210/1960 şi nr. 244/1978, a aurului
deţinut de particulari i-a afectat în mod deosebit pe romi – în special pe corturari,
pentru care aurul era obiect de tezaurizare – măsura având efecte identice
cu naţionalizarea şi colectivizarea pentru restul populaţiei. Conform discursului
oficial, începând din anii 1980 romii nu mai existau în România.
2.6 Concluzii
Paragrafele şi secţiunile anterioare încearcă să ofere o viziune de ansamblu
asupra istoriei legislaţiei din România din punct de vedere al problemei minorităţilor
naţionale. În analiza acestor prevederi legale nu trebuie însă pierdut din
vedere un aspect absolut fundamental: în cea mai mare parte a acestei perioade
de timp, România a fost supusă unor regimuri politice dictatoriale. O caracteristică
a oricărui astfel de regim este ignorarea, în fapt, a legislaţiei existente, în condiţiile
absenţei unor mecanisme specifice statului de drept care să ofere garanţiile necesare
respectării legilor şi reglementărilor statului.
În aceste condiţii, deşi o bună parte dintre dispoziţiile legale amintite par
să creioneze un sistem de protejare a drepturilor minorităţilor destul de idilic,
în special în perioada de după 1945, realitatea cunoscută nu susţine o astfel de
idee. Am văzut mai sus că mai toate legile fundamentale adoptate de la 1918
încoace stabilesc, în diverse forme, clauze de nediscriminare generale, precum
şi prevederi speciale cu privire la drepturile minorităţilor care ţin de păstrarea
identităţii acestora. Cu toate acestea, niciuna dintre Constituţiile şi legile prin
care s-au concretizat prevederile lor nu conţin niciun mecanism juridic eficace
care să asigure punerea în practică a acestor dispoziţii. În aceste condiţii,
în ciuda unui cadru legislativ destul de permisiv, situaţia reală a exercitării
drepturilor minorităţilor în România în perioada scursă de la 1918 devine
incertă de stabilit prin mijloace de ordin juridic.
3 Analiza actelor normative existente, respectarea criteriilor
inter naţionale şi analiza mecanismelor de implementare
3.1 Descrierea actelor normative de drept intern privind drepturile
minorităţilor naţionale
Legislaţia naţională consacrată drepturilor minorităţilor naţionale a fost
construită în principal plecând de la prevederile în materie ale Constituţiei. În
raport cu drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute în legea noastră
constituţională, trebuie precizat că unele dintre acestea – precum interdicţia
torturii, dreptul la viaţă, libertatea de circulaţie, prezumţia de nevinovăţie etc.
– le sunt incidente tuturor cetăţenilor, fără ca acestea să ridice probleme speciale
în ceea ce priveşte persoanele ce aparţin uneia dintre minorităţile
naţionale. În realitate, doar câteva dintre prevederile legii fundamentale
prezintă relevanţă specială în acest domeniu: interdicţia discriminării; dreptul
la folosirea limbii materne în sistemul educaţional, în justiţie şi în raporturile
cu administraţia; dreptul la liberă asociere politică şi la reprezentare în Parlament.
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
62
3.1.1 Interdicţia discriminării
3.1.1.1 Precizări preliminare
Cadrul legal specific în materie de protecţie împotriva discriminării a evoluat
în România progresiv pe parcursul ultimilor cinci ani. Până în anul 2000,
interzicerea discriminării a fost reglementată prin diferite acte legislative, inclusiv
prin legea fundamentală. Tot în acest sens, pot fi menţionate pactele şi
tratatele internaţionale ratificate de statul român, având drept obiect respectarea
drepturilor omului şi, în mod particular, respectarea egalităţii de şanse26.
În perioada 2000-2006, a fost adoptat un cadru legislativ diversificat. La
sfârşitul lunii august 2000, fost adoptată Ordonanţa de Guvern nr. 137/2000
privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, (ulterior
modificată şi completată prin Legea 48/2002, OG 77/2003, legea 27/2004, legea
324/2006, fiind republicată în februarie 2007)27, lucru care a constituit un demers
important în sensul combaterii discriminării prin mijloace juridice.
Iniţiative similare, în materie penală, s-au materializat prin adoptarea
Ordonanţei de Urgenţă nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor
cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor
vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii (ulterior
modificată prin Legea 107/2006) şi prin revizuirea Codului penal28.
Strategia Guvernului României pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor, adoptată
prin Hotărârea de Guvern nr. 430/2001, a fost modificată şi completată prin
adoptarea H.G. 522/2006.
3.1.1.2 În materie constituţională
Principalul text de lege ce reglementează principiul egalităţii de tratament
este articolul 16, alin. 1, având în vedere că acesta constituie o clauză generală
de nediscriminare în faţă legii şi a autorităţilor publice.29 Legea fundamentală
nu defineşte noţiuni precum „discriminare” ori „privilegiu” şi limitează interzicerea
discriminării la sfera juridică şi la relaţia cu autorităţile publice.
26 Pentru detalii, M. Mandache, M. Matache, C. Mihalache şi M. Morteanu, Protecţia
legală împotriva discriminării şi politicile publice faţă de romi, Editura ECA, Bucureşti,
2007.
27 Ordonanţa de Guvern nr. 137 din 31 august 2000, publicată în Monitorul Oficial Partea
I, nr. 431 din 2 septembrie 2000 a fost adoptată cu modificări prin Legea nr. 48 din 16
ianuarie 2002 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 69 din 31 ianuarie 2002, ulterior
modificată prin Ordonanţa de Guvern nr. 77 din 28 august 2003 publicată în Monitorul
Oficial, Partea I, nr. 619, din 30 august 2003, şi prin Legea nr. 27 din 5 martie 2004
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 216, din 11 martie 2004, modificată la rândul
sau conform legii 324/2006 şi care a fost publicată în Monitorul Oficial Partea I nr.
626, din 20/07/2006, care dispune şi republicarea.
28 În mod specific, se au în vedere modificările aduse prin Legea 278/2006.
29 Art. 16 alin. 1 prevede: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără
privilegii şi fără discriminări.”
Analiza actelor normative
63
Articolul 16 alin. 1 este des utilizat atât în cererile formulate către Curtea
Constituţională cat şi în deciziile acesteia30. Un alt aspect important îl constituie
faptul că, spre deosebire alte texte constituţionale, art. 16 alin. 1 este invocat
atât în mod singular cât şi în coroborare cu alte articole, cum ar fi art. 4
referitor la unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni ori art. 6 privind
dreptul la identitate31.
Constituţia României32, în consonanţă cu prevederile Recomandării nr. 7 a
ECRI, aduce unele limitări dreptului la libera exprimare, interzicând „îndemnul
la … ura naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare”.
Cu toate acestea, limitările aduse de Constituţie vizează numai îndemnul
sau incitarea la discriminare sau ura, şi, în consecinţă, asigură o protecţie
mai redusă decât propune Recomandarea nr. 7 a ECRI (partea 3), care face
referire la combaterea rasismului, ceea ce include şi simplele exprimări discriminatorii
sau rasiste, nu doar îndemnul sau incitarea.
3.1.1.3 În materie penală
În ceea ce priveşte dreptul penal, textele de lege relevante în domeniul
antidiscriminării sunt Codul penal – art. 75, lit.c¹, art. 166, art. 247, art. 317,
art. 318 şi art. 357 şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind
interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob
şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni
contra păcii şi omenirii cu modificările şi completările ulterioare33.
Legea penală joacă un rol important în prevenirea şi sancţionarea
discriminării, având în vedere, pe de-o parte, faptul că reglementează faptele de
30 În acest sens, S. E. Tănăsescu, Principiul egalităţii în dreptul românesc, Editura All
Beck, Bucureşti 1999, p. 46-47 arată că „aproximativ 41% din deciziile fundamentate pe
principiul egalităţii sunt bazate pe art. 16 alineatul 1 din Constituţie şi mai mult de 60%
din constatările de neconstituţionalitate efectuate de către Curtea Constituţională au ca
normă de referinţă acelaşi izvor ”.
31 În acest sens, vezi S. E. Tănăsescu, op. cit., p. 47 şi „Comisia Europeană împotriva Rasismului
şi a Intoleranţei (ECRI) – Analiza legislativă privind România”, 2004.
32 Articolul 30 din Constituţie prevede:
„(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor
de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de
comunicare în public, sunt inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisă.
(3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.
(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.
(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa
finanţării.
(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a
persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la
ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism
teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor
moravuri.
(8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică
revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice,
proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în
condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.”
33 OUG 31/2002 a fost aprobată cu modificări prin Legea 107/2007.
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
64
discriminare cu pericol social ridicat, iar pe de altă parte, că impune sancţiunile
cele mai grave şi mai descurajante, ajungând la privarea de libertate.34
Astfel, în plan internaţional, există diferite mecanisme de prevenire şi
sancţionare a manifestărilor rasiste, între care incriminarea unor comportamente
„determinate”35 şi agravarea răspunderii penale în cazul săvârşirii unei
infracţiuni, având la baza o motivaţie rasistă. În ceea ce priveşte legislaţia
română, se poate spune că sunt adoptate ambele sisteme de sancţionare având
în vedere faptul că, pe de o parte, sunt incriminate o serie de comportamente
rasiste „determinate” (cu titlu de exemplu, art. 247 din Codul penal, în relaţie
cu art. 246), iar pe de altă parte, a fost introdusă motivaţia discriminatorie ca şi
circumstanţă agravantă (art. 75, lit. c¹, Cod penal).
În plan concret, ne aflăm în prezenţa unui comportament „determinat” (cunoscut
în literatura de specialitate – cu precădere anglo-saxonă – drept „stand
alone hate crime law”) atunci când o infracţiune care este săvârşită cu o motivaţie
rasistă devine o nouă infracţiune. Se poate argumenta că, fapta unui funcţionar
public care aduce prejudicii intereselor legitime ale unei persoane (art. 246), şi
care însă în plus are şi o motivaţie discriminatorie, cum ar fi apartenenţa la etnia
romilor, duce la îngrădirea unui drept pe temei de apartenenţă etnică, intrând
astfel în câmpul de aplicare al art. 247 din Codul penal. În sens contrar, se poate
arata că, diferenţele dintre noţiunile de „interes legitim” şi „îngrădirea folosinţei
sau exerciţiului drepturilor”, cerinţa specifică de neîndeplinire a unui act sau
îndeplinirea defectuoasă a acestuia, precum şi imposibilitatea aplicabilităţii ambelor
texte de lege pentru aceiaşi faptă, conduc la teza că art. 247, raportat la art.
246 nu poate fi considerat un comportament „determinat”.
Legea 278/2006 a reglementat motivaţia discriminatorie ca şi circumstanţă
agravantă, însă fără a incrimina în mod explicit şi motivaţia totală şi cea
parţială, fapt ce diminuează protecţia legală împotriva discriminării, având în
vedere faptul că în practică, motivaţia deseori nu este singulară şi este mai dificil
de dovedit, iar că motivaţia discriminatorie a jucat un rol mai important
sau preponderent faţă de alte motivaţii. Acelaşi act normativ a produs modificarea
art. 247 şi 317 din Codul penal, însă nu a prevăzut ca faptă penală modificarea
forţată a compoziţiei etnice, rasiale sau sociale a unei zone sau
localităţi, aceasta rămânând în continuare o abatere contravenţională,
sancţionată prin Ordonanţa de Guvern nr. 137/2000 cu modificările şi
completările ulterioare.
În ceea ce priveşte Codul penal, până la adoptarea legii 278/2006, acesta
sancţiona propaganda în favoarea statului totalitar (art. 166), conduita discriminatorie
a funcţionarului public, pe motiv de rasă, naţionalitate, sex şi religie
(art. 247), propaganda naţionalist-şovină (art. 317). Necesitatea constituirii
motivaţiei discriminatorii ca şi circumstanţa agravantă, a fost subliniată şi
de Comisia Europeană împotriva Rasismului şi Intolerantei (ECRI), în Reco-
34 M. Mandache, M. Matache, C. Mihalache şi M. Morteanu, op. cit.
35 Vezi în acest sens, Organizaţia pentru Cooperare şi Securitate în Europa – Biroul pentru
Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (OSCE/ODIHR), Infracţiunile cu motivaţie
discriminatorie în spaţiul OSCE – incidente şi răspunsuri – Raport anual pentru 2006, p.
80, precum şi Organizaţia pentru Cooperare şi Securitate în Europa – Biroul pentru
Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (OSCE/ODIHR), Prevenire şi răspunsuri la
infracţiunile motivate discriminatoriu, p. 10-11.
Analiza actelor normative
65
mandarea sa de politică generală nr. 7, capitolul IV pct. 2136. Art. 75, lit. c¹
prevede ca circumstanţă agravantă „săvârşirea infracţiunii pe temei de rasă,
naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă
politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică
necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA”.
Rolul important al circumstanţelor (agravante sau atenuante) rezidă în
faptul că acestea constituie criterii de individualizare a pedepsei (art. 72 din
Codul penal). Motivaţia discriminatorie în săvârşirea unei infracţiuni constituie
circumstanţă agravantă legală şi personală. Caracterul de circumstanţă
legală presupune faptul că atunci când se constată prezenţa circumstanţei,
judecătorul este obligat să retină acest fapt, spre deosebire de circumstanţele
judiciare (când judecătorul poate decide cu privire la reţinerea circumstanţei).
De asemenea, rezultă şi faptul că prin săvârşirea unei infracţiuni pe temei discriminatoriu,
se modifică în mod substanţial gradul de pericol social al faptei
şi periculozitatea făptuitorului37.
Adoptarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 a avut drept
scop prevenirea şi combaterea incitării la ura naţională, rasială sau religioasă,
la discriminare şi la săvârşirea de infracţiuni contra păcii şi omenirii. În acest
sens, ordonanţa de Urgenţă a reglementat interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor
cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor
vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii38.
În ceea ce priveşte organizaţia cu caracter fascist rasist sau xenofob, aceasta
este definită drept „grup format din trei sau mai multe persoane, care îşi desfăşoară
activitatea temporar sau permanent, în scopul promovării ideilor, concepţiilor sau
doctrinelor fasciste, rasiste sau xenofobe”. Un aspect important este faptul că nu
doar structurile cu personalitate juridică, ci şi cele fără personalitate juridică,
grupuri sau structuri „de facto” intră sub incidenţa OUG 31/2002.
Simbolurile fasciste, rasiste sau xenofobe sunt, (conform art. 2, lit. b)
drapelele, emblemele, insignele, uniformele, sloganurile, formulele de salut,
precum şi orice alte asemenea însemne, care promovează ideile, concepţiile
sau doctrinele fasciste, rasiste sau xenofobe. Este important de observat faptul
că legiuitorul nu a realizat o enumerare exhaustivă, lucru de altfel imposibil,
ci a utilizat o listă deschisă cu privire la simbolurile incriminate, făcând
referinţă la „orice alte asemenea însemne”.
Persoana vinovată de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii este
persoana condamnată definitiv de către o instanţă judecătorească română sau
străină, printr-o hotărâre recunoscută potrivit legii, pentru una sau mai multe
infracţiuni contra păcii şi omenirii, ori persoana condamnată de către o instanţă
penală internaţională pentru crime de război sau crime contra umanităţii.
Holocaustul este definit drept „persecuţia sistematică sprijinită de stat şi
anihilarea evreilor europeni de către Germania nazistă, precum şi de aliaţii şi
colaboratorii săi din perioada 1933-1945. De asemenea, în perioada celui de-al
36 În mod specific, Recomandarea nr. 7 prevede: „Legea trebuie să prevadă că pentru toate
infracţiunile neprecizate în paragrafele 18 şi 19, motivaţia rasistă constituie o
circumstanţă agravantă” (cap. IV, pct. 21).
37 Şt. Daneş, Drept penal – Partea generală, Editura Sylvi, Bucureşti 2001, p. 408.
38 Conform art. 1 din OUG 31/2002.
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
66
doilea Război Mondial, o parte din populaţia romă a fost supusă deportării şi
anihilării” (art. 2, lit. d). De notat că, în definirea Holocaustului, şi romii au
fost incluşi ca victime, chiar dacă formularea textului de lege este una
„moderată”, în sensul în care se face referire la faptul că „o parte din populaţia
romă a fost supusă deportării şi anihilării”.
Articolul 3 din ordonanţa de Urgenţă prin care se reglementează formarea,
aderarea sau susţinerea unei organizaţii fasciste, rasiste sau xenofobe prevede:
“(1) Constituirea unei organizaţii cu caracter fascist, rasist sau xenofob se
pedepseşte cu închisoare de 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi aderarea la o organizaţie cu
caracter fascist, rasist sau xenofob, precum şi sprijinirea sub orice formă a
unei organizaţii având acest caracter.
(3) Tentativa se pedepseşte.”
Infracţiunea poate fi comisă prin constituirea, aderarea sau sprijinirea sub
orice formă a unei organizaţii cu caracter rasist, fascist sau xenofob. Observăm
că legea, în scopul prevenirii eficiente atât a formarii cat şi a funcţionării şi
mai ales a dezvoltării unor asemenea structuri sancţionează într-un mod similar,
atât constituenţii cat şi aderenţii sau susţinătorii.
Astfel, o primă conduită ilicită constă în înfiinţarea unei organizaţii, cu
sau fără personalitate juridică, de către trei sau mai multe persoane, în scopul
promovării unor idei, concepţii sau doctrine fasciste, rasiste sau xenofobe.
Conduita ilicită poate consta în asocierea a unui număr de trei sau mai multe
persoane, organizarea ierarhică sau colegială. Nu prezintă relevanţă cine a fost
iniţiatorul constituirii sau principalul promotor, întrucât legea nu distinge în
acest sens.
În aceeaşi măsură, este incriminată şi aderarea la o organizaţie preconstituită
de tipul celei arătate anterior, aderare ce presupune exprimarea tacită sau
expresă a voinţei persoanei aderente de a deveni parte a organizaţiei. Nu este
necesar ca persoana să fi devenit parte integrantă a organizaţiei, fiind suficientă
exprimarea dorinţei sale în acest sens.
Sprijinirea sub orice formă cuprinde toate formele de suport acordate unei
organizaţii cu caracter fascist, rasist sau xenofob, indiferent că este vorba despre
suport logistic, financiar, material, uman sau de altă natură. Putem ca cu
tit lu de exemplu, o persoană care pune la dispoziţie un mijloc de transport cu
şofer, în vederea facilitării unei reuniuni a unei atare organizaţii.
Articolul 4 din Ordonanţa de Urgenţă nr. 31/2002 cu modificările şi
completările ulterioare prevede:
“(1) Confecţionarea, vânzarea, răspândirea, precum şi deţinerea în vederea
răspândirii de simboluri fasciste, rasiste ori xenofobe se pedepsesc cu închisoare
de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi utilizarea în public a simbolurilor
fasciste, rasiste sau xenofobe.
(3) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută la alin. (1) sau (2), dacă este
săvârşită în interesul artei sau ştiinţei, cercetării ori educaţiei.”
Legea sancţionează un număr de cinci conduite ilicite, şi anume:
confecţionarea, vânzarea, răspândirea, deţinerea în vederea răspândirii şi utilizarea
în public a simbolurilor fasciste, rasiste sau naziste. Aşadar, legiuitorul
a avut în vedere atât crearea, multiplicarea, cât şi utilizarea şi circulaţia acesAnaliza
actelor normative
67
tor simboluri. Cu titlu de exemplu, este sancţionabilă fapta unei persoane care
creează sau poartă o uniformă nazistă sau care înfiinţează sau deţine un site pe
Internet pe care expune diferite simboluri rasiste.
Ordonanţa de Urgenţă prevede faptul că: „Promovarea cultului persoanelor
vinovate de săvârşirea unei infracţiuni contra păcii şi omenirii sau promovarea
ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin propagandă, săvârşită prin orice
mijloace, în public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea
unor drepturi” (art. 5).
Infracţiunea are loc prin promovarea cultului unei persoane vinovate de
comiterea unei infracţiuni contra păcii şi omenirii sau promovarea unei ideologii
fasciste, xenofobe sau rasiste. În plus este necesar ca aceste conduite ilicite:
• să fie realizate prin propagandă;
• să fie realizate în public;
Nu prezintă relevanţă prin ce mijloace se realizează propaganda, în scris
sau oral, în presă ori în cadrul unor întâlniri, atâta timp cât prin conduitele
ilicite se promovează fie cultul unei persoane vinovate de crime contra păcii şi
omenirii, fie o ideologie fascistă, rasistă sau xenofobă.
Conform art. 6 din OUG 31/2002 „Negarea în public a holocaustului ori a
efectelor acestuia constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi”.
Ordonanţa de Urgenţă 31/2002 prevede şi abateri contravenţionale, şi
anume:
a) „răspândirea, vânzarea sau confecţionarea de simboluri fasciste, rasiste
ori xenofobe, precum şi deţinerea, în vederea răspândirii, a unor
astfel de simboluri, de către o persoana juridică;
a) utilizarea în public a simbolurilor fasciste, rasiste sau xenofobe de către
o persoană juridică;
b) promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni
contra păcii şi omenirii sau promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori
xenofobe, prin propaganda, săvârşită prin orice mijloace, în public, de
către o persoana juridică” (art. 8), toate fiind sancţionate cu amendă
contravenţională.
Un aspect foarte important îl reprezintă posibilitatea dizolvării persoanei
juridice, lucru recomandat, de altfel, şi de Comisia Europeană împotriva Rasismului
şi Intolerantei, în cazul săvârşirii următoarelor activităţi:
a) „activităţi specifice organizaţiei cu caracter fascist, rasist sau xenofob în
sensul art. 2 lit. a);
b) răspândirea, vânzarea sau confecţionarea de simboluri fasciste, rasiste
ori xenofobe sau deţinerea, în vederea răspândirii, a unor astfel de simboluri
ori utilizarea lor în public;
c) promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni
contra păcii şi omenirii sau promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori
xenofobe, prin propagandă săvârşită prin orice mijloace, în public”.
Această prevedere este importantă, întrucât se asigură posibilitatea desfiinţării
unor structuri, grupuri, organizaţii ilegale, contribuind astfel la combaterea
extremismului, rasismului şi xenofobiei, sub controlul instanţei de judecată,
numai aceasta fiind abilitată să dizolve organizaţia.
Ordonanţa aduce o serie de interdicţii pentru autorităţile publice, şi anume:
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
68
• ridicarea sau menţinerea în locuri publice, cu excepţia muzeelor, a unor
statui, grupuri statuare, plăci comemorative referitoare la persoanele
vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii;
• acordarea numelor persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni
contra păcii şi omenirii unor străzi, bulevarde, scuaruri, pieţe, parcuri
sau altor locuri publice;
• acordarea numelor persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni
contra păcii şi omenirii unor organizaţii, cu sau fără personalitate juridică.
Sub aspect sancţionator, este îngrijorător faptul că, prin adoptarea legii
107/2006 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 31/2002
au fost aduse modificări substanţiale regimului sancţionator. Astfel, pentru
infracţiunile prevăzute la articolele 3, 4, 5 şi 6, doar în cazul ultimului articol
nu a fost redus cuantumul pedepsei.
3.1.1.4 În materie civilă şi administrativă
Negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană şi obligativitatea armonizării
cadrului legislativ au constituit premise favorabile pentru îmbunătăţirea
cadrului legal referitor la protecţia juridică împotriva discriminării. Procesul a
fost iniţiat prin adoptarea ordonanţei guvernamentale nr.137 din 31 august
2000, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 431 din 2 septembrie 2000,
privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare. Ordonanţa
a fost ulterior modificată prin Legea nr. 48/2002, publicată în Monitorul Oficial
nr. 69 din 31 ianuarie 2002. Deşi a reprezentat un progres cert în armonizarea
cadrului legislativ în materie de discriminare cu Directiva EC 43/2000, parte a
„acquis-ului” comunitar, fapt subliniat şi de instituţiile europene39, Ordonanţa
137/2000 modificată prin Legea 48/2002 a ridicat şi câteva probleme majore,
printre care transpunerea parţială a principiilor înscrise în Directivă, dificultăţile
de aplicare de către instanţele de judecată ori înfiinţarea târzie, mult după termenul
de 60 de zile prevăzut de lege, a instituţiei specializate, respectiv Consiliul
Naţional pentru Combaterea Discriminării.40
Ordonanţa 137/2000 împreună cu Legea 48/2002 au adus, pe de o parte,
îmbunătăţiri importante cadrului legislativ existent la momentul adoptării,
prin interzicerea discriminării de către autorităţile publice, persoane juridice
de drept privat, şi persoane fizice pe motive de rasă, naţionalitate, origine
etnică, religie, limbă, sex sau orientare sexuală. Pe de altă parte însă, pachetul
legislativ menţionat mai sus s-a conformat, în ceea ce priveşte câteva aspecte
importante, cu standardele impuse de Directiva Consiliului Uniunii Europene
43/2000/EC. Astfel, Ordonanţa nu prevedea interzicerea explicită a discriminării
indirecte, şi nici răsturnarea sarcinii probei în cauzele civile în momentul în
39 În acest sens, vezi Raportul periodic al Comisiei Europene cu privire la Progresele României
în procesul de aderare, 2004, p. 22: „Noile modificări legislative adoptate în 2004 au reprezentat
progrese în ceea ce priveşte transpunerea Aquisului în materia antidiscriminării.
Totuşi, în pofida unor îmbunătăţiri legislative, unele elemente esenţiale ale unui mecanism
eficient în combaterea discriminării, cum ar fi inversarea sarcinii probei ori acceptarea
datelor statistice ca mijloc de probă a discriminării indirecte, încă lipsesc.”
40 Problemele în implementarea prevederilor ordonanţei, precum şi alte obstacole şi
evoluţii în dezvoltarea cadrului legislativ sunt prezentate pe larg în Raportul anual
Romani CRISS, 2003-2004.
Analiza actelor normative
69
care a fost stabilită existenţa unui caz de discriminare în primă instanţă (prima
facie). De asemenea, nu existau definiţii şi sancţionări ale hărţuirii şi victimizării,
aşa cum sunt ele conceptualizate de către Directivă.41
În anul 2003, la un an după ce autoritatea publică administrativă însăr cinată
cu implementarea prevederilor Ordonanţei 137/2000 modificată, în speţă
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD), a fost iniţiat un
proces de modificare a cadrului legislativ existent. CNCD-ul a iniţiat acest
proces şi a invitat organizaţiile neguvernamentale active în domeniul antidiscriminării
să propună modificări. Un document de poziţie a fost remis
CNCD de către grupul informal. Acest document nu a fost însă luat în considerare
şi Guvernul a adoptat Ordonanţa 77/2003 de modificare a Legii 48/2002,
publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 619 din 30 august 2003.42
Ordonanţa guvernamentală nr. 77/2003 a adus modificări care încearcă armonizarea
prevederilor legale în materie de anti-discriminare cu standardele
minime impuse de Directivele Uniunii Europene, dar care au constituit un
progres limitat. Astfel, au fost prevăzute definiţia discriminării indirecte, introducerea
circumstanţelor agravante în cazul discriminării bazate pe mai
multe criterii, includerea dar numai implicită a conceptului de victimizare,
medierea prin soluţionarea pe cale amiabilă a conflictelor apărute în urma săvârşirii
unor acte sau fapte de discriminare, acordarea de asistenţă de specialitate
victimelor discriminării, mărirea cuantumului amenzilor şi obligaţia persoanelor
fizice sau juridice de a depune toate diligenţele necesare şi cerute de
CNCD în controlul efectuat. Ordonanţa prezenta însă o serie de neclarităţi şi
omisiuni care au fost interpretate ca abateri de la standardele minime prevăzute
de Directivele Uniunii Europene.43
În condiţiile în care textul ordonanţei a fost considerat nesatisfăcător de
către grupul de experţi ai organizaţiilor neguvernamentale active în domeniul
anti-discriminării, acestea au înaintat un nou document Senatului României, în
particular Comisiei pentru Drepturile omului şi minorităţi, în octombrie 2003.
La acel moment, documentul trecuse prin Camera Deputaţilor şi se afla la Senat
pentru aprobare. Experţii grupului au participat la şedinţa Comisiei pentru
Drepturile omului şi minorităţi a Senatului României în data de 11 noiembrie
2003, pentru a susţine modificarea prevederilor ordonanţei, prin acceptarea
recomandărilor făcute de grupul organizaţiilor neguvernamentale în documentul
de poziţie.44 După ce a trecut prin Comisia de mediere, deoarece textele
adoptate de cele două camere ale Parlamentului României erau diferite, în 27
martie 2004 a fost adoptată Legea 27/2004, de aprobare a Ordonanţei 77/2003.
Deşi forma iniţială în care autorităţile române au transpus principiile cuprinse
în Directivele Uniunii Europene relevante în domeniul anti-discriminării
a fost substanţial îmbunătăţită, prin modificările succesive aduse, totuşi legis-
41 Pentru detalii referitoare la aceste neajunsuri ale pachetului legislativ anti-discriminare
iniţial, vezi Raportul anual Romani CRISS, 2003-2004, p. 27-29.
42 Pentru o prezentare mai pe larg a evoluţiilor care au precedat adoptarea Ordonanţei
77/2003, vezi Raportul anual Romani CRISS, 2003-2004, p. 29-31.
43 Pentru o trecere în revistă detaliată a acestor neclarităţi şi omisiuni, vezi Raportul anual
Romani CRISS , 2003-2004, p. 31-33.
44 Vezi pentru un sumar al recomandărilor legislative făcute prin documentul de poziţie.
Raportul anual Romani CRISS, 2003-2004, p. 35-37.
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
70
laţia antidiscriminare nu corespundea în totalitate exigenţelor standardelor
minimale comunitare în domeniu. În acest sens, CNCD, în cooperare cu un
grup de experţi ai organizaţiilor neguvernamentale active în domeniul anti-discri
minării, printre care şi Romani CRISS, a finalizat o nouă propunere legislativă
de modificare a legislaţiei anti-discriminare45. Propunerea a fost înaintată Ministerului
Justiţiei, şi a dus la formularea de propuneri legislative pentru o lege de
ratificare a Protocolului 12 la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului,
şi pentru modificarea Ordonanţei guvernamentale 137/2000 pentru prevenirea
şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare ce a fost înaintată Parlamentului
României46. Ulterior, proiectul a fost utilizat în procesul de adoptare a legii
324/2006, lege prin care s-a dispus şi republicarea, având în vedere numărul
mare de modificări aduse textului de lege iniţial.
Legea 324/2006 a adus modificări semnificative, în principal sub aspect
instituţional-procedural. Modificarea substanţială adusă legislaţiei antidiscriminare
se referă la „deschiderea” listei de criterii. Legiuitorul a păstrat cele 14
criterii prevăzute anterior, însă a adoptat o listă de criterii „deschisă” prin utilizarea
formulării „precum şi orice alt criteriu” (vezi art. 2, alin.1). Modificările
de natură instituţional-procedurală privesc cu precădere structura organizatorică
şi atribuţiile de funcţionare ale Consiliul Naţional pentru Combaterea Discri minării,
majorarea cuantumului amenzilor contravenţionale, soluţionarea peti ţiilor
în faţa CNCD şi a instanţei de judecată47.
În prezent, Ordonanţa de Guvern nr. 137/2000 republicată regle men tează
următoarele noţiuni:
• discriminare directă şi indirectă (art. 2, alin. 1 şi respectiv 3);
• dispoziţia de a discrimina (art. 2, alin. 2);
• comportamentul favorizant, defavorizant sau injust (art. 2, alin. 4);
• hărţuirea (art. 2, alin. 5);
• victimizarea (art. 2, alin. 7);
• măsurile afirmative (art. 2, alin. 9);
• categorie defavorizată (art. 4);
• demnitatea personală (art. 15).
Domeniul de aplicare al ordonanţei include drepturile civile, politice, economice,
sociale şi culturale, iar conform art. 3, prevederile sale se aplică oricărei
persoane, fie ea fizică ori juridică, incluzând instituţiile publice cu
atribuţii în următoarele aspecte: condiţiile de încadrare în muncă, criteriile şi
condiţiile de recrutare, selectare şi promovare, accesul la toate formele şi nivelurile
de orientare, formare şi perfecţionare profesională; protecţia şi securitatea
socială; serviciile publice sau alte servicii, accesul la bunuri şi facilităţi,
sistemul educaţional, asigurarea libertăţii de circulaţie, asigurarea liniştii şi
ordinii publice, alte domenii ale vieţii sociale.
Sub aspect procedural prezintă relevanţă faptul că ordonanţa mai arată şi
care este cadrul legal de organizare şi funcţionare al Consiliului Naţional pentru
Combaterea Discriminării, instituie principiul inversării sarcinii probei, şi
45 Documentul este disponibil pe site-ul de Internet al instituţiei, http://www.cncd.org.ro.
46 Propunerea este disponibilă pe Internet la: http://www.just.ro.
47 Acestea sunt tratate detaliat în capitolul privind Consiliul Naţional pentru Combaterea
Discriminării.
Analiza actelor normative
71
stabileşte sancţiuni contravenţionale cu amendă de la 400 la 4.000 RON dacă
discriminarea vizează o persoană fizică şi, respectiv, de la 600 la 8.000 RON,
dacă discriminarea vizează un grup sau o comunitate de persoane.
Discriminarea este definită, conform art. 2, alin. 1 din ordonanţă, drept
„orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţio nalitate,
etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexu a lă,
vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o
categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect
restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de
egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor
recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în
orice alte domenii ale vieţii publice.” De observat faptul că definiţia include în
mod explicit un număr de 14 criterii, la care se adaugă faptul că lista de criterii
este una deschisă, legea făcând referire la „orice alt criteriu”. Prin acest
demers, legiuitorul a garantat protecţie legală împotriva discriminării unui
număr semnificativ de grupuri din societate, şi mai mult decât atât, s-a asigurat
că şi alte grupuri, chiar dacă nu sunt prevăzute în mod expres în lege, pot
beneficia de protecţia acesteia.
Discriminarea indirectă survine atunci când „Prevederile, criteriile sau
practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor
prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care
aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim,
iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare” (art. 2, alin.
3). Prin reglementarea discriminării indirecte, se asigură protecţia împotriva
unor forme mai subtile, mai puţin vizibile în primă instanţă. Observăm şi faptul
că în cazul discriminării indirecte nu este necesar, (după cum nu este nici
în cazul discriminării directe), ca persoana care discriminează să aibă această
intenţie. Este suficient ca anumite practici, criterii sau prevederi să aibă drept
efect crearea unei stări de dezavantaj pentru persoane ce aparţin unui anumit
grup, cu excepţiile prevăzute de lege.
Dispoziţia de a discrimina constituie o formă de discriminare şi constă în
instruirea unei persoane de a discrimina o persoană pe unul din criteriile prevăzute
de lege. Ordonanţa (art. 2, alin. 2) nu distinge dacă dispoziţia de a discrimina
a fost sau nu urmată de fapta de discriminare în sine, astfel încât în
ambele ipoteze, este sancţionabilă.
Art. 2, alin. 4 prevede că „Orice comportament activ ori pasiv care, prin
efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune
unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau
o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi” constituie
contravenţie. Notăm şi faptul că această contravenţie, nu este prevăzută
de art. 26, alin. 1, astfel încât nu poate fi sancţionată cu amenda contravenţională.
Singura formă de sancţionare disponibilă conform legii este sancţiunea cu
avertisment, în baza art. 7, alin. 3 din O.G. 2/2001 care prevede: „Avertismentul
se poate aplica şi în cazul în care actul normativ de stabilire şi sancţionare a
contravenţiei nu prevede aceasta sancţiune”.
Hărţuirea desemnează un „comportament pe criteriu de rasă, naţionalitate,
etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală,
apartenenţă la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
72
azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil,
degradant ori ofensiv” (art. 2, alin. 5).
Tratamentul advers, venit ca reacţie la o plângere sau acţiune în justiţie cu
privire la încălcarea principiului tratamentului egal şi al nediscriminării constituie
victimizare, conform art. 2, alin. 7. Prin victimizare se asigură o ga ranţie
le gală certă, împotriva unor posibile măsuri punitive sau vătămătoare la adresa
persoanei care depune o plângere. Ţinând cont de vulnerabilitatea victimelor
discriminării, legiuitorul a identificat soluţia sancţionării compor tamentului
de natură să intimideze, să pedepsească sau să dăuneze în orice fel victimei
discriminării care a depus o plângere în acest sens.
Ordonanţa defineşte măsurile afirmative drept „Măsurile luate de autorităţile
publice sau de persoanele juridice de drept privat în favoarea unei persoane,
unui grup de persoane sau a unei comunităţi, vizând asigurarea dez voltării
lor fireşti şi realizarea efectivă a egalităţii de şanse a acestora în raport cu
celelalte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi, precum şi măsurile
pozitive ce vizează protecţia grupurilor defavorizate nu constituie discriminare
în sensul prezentei ordonanţe” (art. 2, alin 9).
Conform art. 15 din Ordonanţă, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale,
orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă
naţionalist-şovină, de instigare la ură rasială sau naţională, ori acel comportament
care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere
de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva
unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunităţi şi legat de
apartenenţa acestora la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie
socială sau la o categorie defavorizată ori legat de convingerile, sexul sau orientarea
sexuală a acestuia constituie contravenţie. Putem observa că, în câmpul
de aplicare al articolului 15 se poate situa şi discursul public discriminatoriu.
Cu privire la regimul probatoriu, subliniem faptul că, pe de-o parte, a fost
adoptat principiul sarcinii probei, iar pe de altă parte, se arată că pot fi utilizate
orice fel de probe, inclusiv înregistrări audio şi video sau date statistice
(art. 20, alin 6). Regimul probatoriu este aplicabil atât în faţa Consiliului
Naţional pentru Combaterea Discriminării cât şi în faţa instanţei de judecată.
În mod specific, Ordonanţa prevede faptul că ”Persoana interesată are
obligaţia de a dovedi prezenţa unor fapte care permit a se presupune existenţa
unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat
sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare.
În faţa Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, inclusiv
înregistrări audio şi video sau date statistice”. De unde rezultă că ne aflăm mai
curând în prezenţa unei partajări a sarcinii probei, reclamantul fiind în situaţia
de arăta, de a crea prezumţia săvârşirii faptei, iar pârâtul, într-o atare situaţie
fiind practic obligat să demonstreze nevinovăţia sa, eşecul acestei demonstraţii
atrăgând în mod natural constatarea săvârşirii faptei de discriminare. Necesitatea
adoptării unui asemenea mecanism rezidă în dificultatea, uneori chiar
imposibilitatea realizării probei în cazurile de discriminare. Prin „relaxarea”
regimului probator (inversarea sarcinii probei şi utilizarea oricărui tip de
probe) legiuitorul vine în întâmpinarea unor realităţi, a unei situaţii de dezavantaj
în care victima unei fapte de discriminare se situează a priori. În plus,
arătam că inversarea sarcinii probei nu este complet străină dreptului romaAnaliza
actelor normative
73
nesc, putând fi interpretată drept o prezumţie simplă (care, conform art. 1203
din Codul civil este la aprecierea judecătorului) şi care devine aplicabilă prin
reglementarea expresă dată de legiuitor în domeniul combaterii discriminării.
Tot în sensul facilitării implementării principiului egalităţii de tratament,
legea prevede faptul că cererile depuse în faţa instanţei de judecată sunt scutite
de taxa judiciară de timbru (art. 27, alin. 1 din Ordonanţă).
3.1.2 Dreptul la utilizarea limbii materne
Dreptul recunoscut în legislaţia română persoanelor ce aparţin unor
minorităţi naţionale de a folosi limba maternă se circumscrie mai multor aspecte
ale vieţii sociale, în condiţiile în care dreptul la utilizarea limbii minoritare
în raporturile private nu poate fi limitat, cenzurat sau reglementat în
vreun fel. Acest drept decurge din prevederile art. 6 din Constituţie vizând
protecţia dreptului la identitate, care dispune că statul recunoaşte şi garantează
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, dezvoltarea
şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.
3.1.2.1 Dreptul la folosirea limbii materne în sistemul de învăţământ
Potrivit art. 32 din Constituţie învăţământul de toate gradele se desfăşoară
în limba română. În condiţiile legii speciale, învăţământul se poate desfăşura
şi într-o limbă de circulaţie internaţională. Dreptul persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a putea fi
instruite în această limbă sunt garantate, iar modalităţile de exercitare a acestor
drepturi se stabilesc prin lege.
Dezvoltarea acestor prevederi s-a realizat, în principal, prin legea învăţămân
tului nr. 85 din 24 iunie 199548. Aceasta cuprinde un întreg capitol dedicat
problemei educaţiei în limbile materne. Potrivit acestor dispoziţii legale se
prevede că:
„ART. 118
Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să studieze şi să
se instruiască în limba maternă la toate nivelurile şi formele de învăţământ,
precum şi la tipurile de învăţământ pentru care există o cerere suficientă, în
condiţiile legii.
ART. 119
(1) În funcţie de necesităţile locale se pot organiza, la cerere şi în condiţiile
legii, grupe, clase, secţii sau şcoli cu predare în limbile minorităţilor naţionale.
(2) Prevederile alin. (1) se vor aplica fără a se aduce atingere învăţării limbii
oficiale şi predării în această limbă.
48 Republicată în temeiul art. II din Legea nr. 151/1999 privind aprobarea Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 36/1997 pentru modificarea şi completarea Legii învăţământului
nr. 84/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370, din 3 august
1999, dându-se articolelor şi alineatelor o nouă numerotare şi actualizându-se unele
denumiri. Legea nr. 84/1995 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 1 din 5 ianuarie 1996 şi a mai fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 36/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152, din 14
iulie 1997, şi prin Legea nr. 151/1999.
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
74
ART. 120
(1) Disciplina Limba română se predă în învăţământul primar după programe
şcolare şi manuale elaborate în mod special pentru minoritatea
respectivă. În învăţământul gimnazial disciplina Limba şi literatura română se
predă după programe şcolare identice cu cele pentru clasele cu predare în limba
română şi manuale specifice. În învăţământul liceal disciplina Limba şi literatura
română se predă după programe şcolare şi manuale identice cu cele
pentru clasele cu predare în limba română.
(2) În învăţământul primar cu predare în limbile minorităţilor naţionale
Istoria românilor şi Geografia României se predau în aceste limbi după programe
şcolare şi manuale identice cu cele pentru clasele cu predare în limba
română, cu obligaţia transcrierii şi însuşirii toponomiei şi a numelor proprii
româneşti în limba română. În învăţământul gimnazial şi liceal Istoria
românilor şi Geografia României se predau în limba română, după programe
şcolare şi manuale identice cu cele pentru clasele cu predare în limba română.
Examinarea la Istoria românilor şi Geografia României se face în limba de predare
a acestora.
(3) În programele şi manualele de istorie universală şi de istorie a românilor
se vor reflecta istoria şi tradiţiile minorităţilor naţionale din România.
(4) În învăţământul gimnazial se introduce, la cerere, ca disciplină de studiu,
Istoria şi tradiţiile minorităţilor naţionale, cu predare în limba maternă.
Programele analitice şi manualele la această disciplină sunt aprobate de Ministerul
Educaţiei Naţionale.
ART. 121
Elevilor aparţinând minorităţilor naţionale, care frecventează unităţi de
învăţământ cu predare în limba română, li se asigură, la cerere şi în condiţiile
legii, ca disciplină de studiu, limba şi literatura maternă, precum şi istoria şi
tradiţiile minorităţii naţionale respective.
ART. 122
În învăţământul de stat profesional, liceal şi postliceal de specialitate, în
care, la cerere şi în condiţiile legii, predarea se face în limba maternă la disciplinele
de specialitate, este obligatorie însuşirea terminologiei de specialitate şi
în limba română.
ART. 123
(1) În cadrul instituţiilor de învăţământ universitar de stat se pot organiza,
în condiţiile legii, la cerere, grupe, secţii, colegii şi facultăţi cu predare în limbile
minorităţilor naţionale. În acest caz se va asigura însuşirea terminologiei
de specialitate în limba română. La cerere şi prin lege se pot înfiinţa instituţii de
învăţământ superior multiculturale. Limbile de predare în aceste instituţii de
învăţământ superior se stabilesc în cadrul legii de înfiinţare.
(2) Se recunoaşte dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale
de a înfiinţa şi de a administra propriile instituţii de învăţământ superior particulare,
conform legii.
(3) Se încurajează instituţiile de învăţământ superior cu structuri şi activităţi
multiculturale pentru promovarea convieţuirii interetnice armonioase şi a in tegrării
la nivel naţional şi european.
Analiza actelor normative
75
(4) La toate formele de învăţământ în limba română sau în limbile mino rităţilor
naţionale se poate înscrie şi pregăti orice cetăţean român, indife rent de
limba sa maternă şi de limba în care a urmat studiile anterioare.
ART. 124
În învăţământul de toate gradele şi nivelurile probele de admitere şi probele
examenelor de absolvire pot fi susţinute în limba în care au fost studiate disciplinele
respective, în condiţiile legii.
ART. 125
Ministerul Educaţiei Naţionale asigură, în limba de predare, pregătirea şi
perfecţionarea personalului didactic, precum şi manuale şcolare şi alte materiale
didactice.
ART. 126
În conducerea unităţilor şi a instituţiilor de învăţământ în care există grupe,
clase sau secţii cu predare în limbile minorităţilor naţionale se asigură o reprezentare
proporţională a cadrelor didactice din rândul minorităţilor, cu respectarea
competenţei profesionale.
Urmare a acestor prevederi prin art. 2, alin. 3 din Ordinul privind aprobarea
Metodologiei de organizare şi desfăşurare a concursului pentru ocuparea
funcţiilor de director şi director adjunct din unităţile de învăţământ preuniversitar
de stat nr. 3142 din 2 ianuarie 2006, în unităţile de învăţământ cu
secţii de predare în limba unei minorităţi naţionale se recomandă ca unul dintre
directori să fie cunoscător al limbii respective.
3.1.2.2 Dreptul la folosirea limbii materne în justiţie
Potrivit art. 128, alin. 2 din Constituţie, cetăţenii români aparţinând minorităţilor
naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor
de judecată, în condiţiile legii, iar potrivit alin. 3, exercitarea acestui drept se
realizează prin folosirea interpreţilor.
Legea specială care a reglementat acest drept este Legea privind organizarea
judiciară nr. 304/200449 care a stabilit, prin art. 14, principiile ce guvernează
aceste aspecte. Astfel, alin. 2 al art. 14 din Lege dispune că cetăţenii români aparţinând
minorităţilor naţionale au dreptul de a se exprima oral în faţa instanţei de
judecată în limba maternă, caz în care, potrivit alin. 3 din art. 14, instanţa trebuie
să asigure gratuit serviciile unui interpret sau traducător autorizat. Atunci când
toate părţile sunt de acord sau solicită utilizarea limbii materne, instanţa de
judecată are obligaţia, potrivit alin. 4, să asigure desfăşurarea procedurii orale în
limba respectivă. În schimb, potrivit alin. 5, cererile şi alte acte procedurale scrise
se întocmesc, în mod obligatoriu, doar în limba română.
3.1.2.3 Dreptul la folosirea limbii materne în raporturile cu autorităţile
publice
Potrivit art. 120 alin. 2 din Constituţie în unităţile administrativ teritoriale
în care cetăţenii aparţinând unor minorităţi naţionale au o pondere semni fi cativă,
se asigură folosirea limbii minorităţii respective în scris şi oral în relaţiile
cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate,
în condiţiile unei legi speciale.
49 Republicată în Monitorul Oficial, nr. 827 din 13 septembrie 2005.
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
76
Acest drept este reglementat în principal, prin prevederile Legii administraţiei
publice locale nr. 215/200150. În art. 17 din Lege se prevede dreptul
minorităţilor naţionale de a folosi limba maternă în raporturile cu administraţia,
în acele servicii publice aparţinând unor unităţi teritorial-administrative în
care procentul populaţiei minoritare depăşeşte 20 de procente din totalul
populaţiei. În dezvoltarea acestui drept, art. 40, alin. 7 din lege stabileşte că, în
acele zone, ordinea de zi a şedinţelor de consiliu local se anunţă şi în limba
maternă a minorităţilor naţionale respective. Lucrările în şedinţele de consiliu
local se desfăşoară, ca regulă, în limba română. Totuşi, în baza art. 43, alin. 3,
atunci când numărul de consilieri aparţinând unei minorităţi naţionale
depăşeşte o treime din numărul total al consilierilor, şedinţele se pot desfăşura
şi în limba minorităţii respective, cu obligaţia asigurării de către primar, a traducerii
în limba oficială a statului. De asemenea, potrivit art. 51, în aceste regiuni,
hotărârile normative adoptate de către consiliile locale se publică şi în
limba minorităţii respective, iar hotărârile individuale se comunică în acea
limbă, la cerere. În acelaşi sens, art. 90 alin. 2 din lege stabileşte că, în acele loca
lităţi în care procentul populaţiei vorbitoare unei limbi minoritare depăşeşte
20 de procente din totalul populaţiei, cetăţenii aparţinând acestei comunităţi se
pot adresa organelor administrative locale, în scris sau oral, şi în limba maternă,
având dreptul de a primi un răspuns în aceeaşi limbă.
Alin. 4 al aceluiaşi text dispune că, în aceste localităţi, se va asigura publicarea
denumirii instituţiilor publice, a numelui localităţii şi a informaţiilor de
interes public în limba minorităţii în cauză. În aplicarea acestei dispoziţii,
prin Hotărârea de Guvern nr. 1415/200251, s-a aprobat lista cu denumirile
localităţilor în limba unor minorităţi naţionale.
Dezvoltarea acestor dispoziţii se regăseşte în Normele de aplicare a dispoziţiilor
privitoare la dreptul cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale
de a folosi limba maternă în administraţia publică locală, cuprinse în Legea
administraţiei publice locale nr. 215/2001, adoptate prin Hotărârea de Guvern
nr. 1206 din 27 noiembrie 2001. Potrivit art. 1 din aceste nome, cetăţenii
aparţinând unei minorităţi naţionale, care au o pondere de peste 20% din locuitorii
unei unităţi administrativ teritoriale, au dreptul de a folosi limba
maternă în raporturile lor cu autorităţile publice locale. Aceasta presupune, în
primul rând, dreptul acestor cetăţeni de a li se aduce la cunoştinţă în limba
maternă ordinea de zi a şedinţelor consiliului local şi judeţean, precum şi a
hotărârilor adoptate de acestea (art. 2). De asemenea, potrivit alin. 2 al art. 2,
acest drept implică şi prerogativa minorităţilor de a se adresa autorităţilor publice
locale, oral sau în scris, în limba maternă şi de a primi răspuns în aceeaşi
limbă. Totodată, în caz de întrunire a pragului de 20% menţionat, potrivit art.
3 şi art. 4, autorităţile locale sunt obligate să inscripţioneze numele localităţii
(a unităţii administrativ-teritoriale), precum şi a denumirii instituţiilor publice
pe care le conduc şi să afişeze anunţurile de interes public şi în limba
maternă a cetăţenilor minoritari. Potrivit art. 3 şi art. 6, în cazurile în care consilierii
în funcţie reprezentând cetăţenii minoritari reprezintă cel puţin o treime
din numărul total al consilierilor în funcţie, în cadrul şedinţelor, atât or-
50 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 204 din 23 aprilie 2001.
51 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 936 din 20 decembrie 2002.
Analiza actelor normative
77
dinare cât şi extraordinare, se va putea folosi şi limba maternă a minorităţilor.
Spre deosebire însă de sarcinile prevăzute la art. 3 şi 4, dreptul consilierilor
minoritari prevăzut la art. 3 şi 6 rămâne la latitudinea autorităţilor locale, fiind
aşadar unul facultativ. Tot facultative sunt şi drepturile cetăţenilor aparţinând
unei minorităţi ce reprezintă minim 20% din locuitorii unei unităţi administrativ
teritoriale prevăzute la art. 9, în cuprinsul căruia se stipulează că rămâne
la latitudinea autorităţilor locale ca în cazul întrunirii pragului menţionat să
oficieze ceremoniile oficiale, precum şi căsătoriile, atât în limba română, cât şi
în cea maternă.
În acelaşi domeniu, Legea privind statutul funcţionarilor publici nr.
188/199952, prin art. 91 vine să faciliteze utilizarea limbii minorităţilor naţionale
în raporturile cu autorităţile administrative, dispunând că în unităţile administrativ-
teritoriale în care persoanele aparţinând unei minorităţi naţio nale
deţin o pondere de minim 20 de procente din totalul populaţiei, o parte din
funcţionarii publici ce au contacte directe, de relaţii cu publicul, cu aceste
persoane trebuie să cunoască şi limba minoritară respectivă. În mod identic,
se prevede şi în Legea privind statutul poliţistului nr. 360/200253 care stabileşte
în art. 79 obligaţia de a angaja, în aceste localităţi, şi poliţişti care cunosc limba
minorităţii respective.
De asemenea, potrivit art. 24 din Ordonanţa de Urgenţă nr. 195/2002 privind
circulaţia pe drumurile publice, aprobată cu modificări prin Legea nr.
46/200654, examenul pentru obţinerea permisului de conducere se poate
desfăşura, la cererea candidatului şi în limba minorităţii naţionale din care
acesta face parte.
3.1.2.4 Dreptul la folosirea limbii materne în spaţiul public
În principiu, acest drept nu este limitat în vreun fel. În consecinţă, el nu
beneficiază de vreo reglementare legislativă, unicele prevederi în materie
putând fi deduse din aplicarea dispoziţiilor cuprinse în Legea privind folosirea
limbii române în locuri, relaţii şi instituţii publice nr. 500 din 12 noiembrie
2004. Singura conexiune între această lege şi drepturile, sau mai bine
spus îndatoririle minorităţilor poate fi dedusă din cuprinsul art. 1, alin 2, precum
şi din art. 3. Astfel, din conţinutul acestor articole poate fi dedusă obligaţia
impu să în sarcina minorităţilor de a traduce orice text, scris sau vorbit, în
limba maternă, în cazul în care acesta este de interes public, în limba română.
Totodată, potrivit art. 3, emisiunile străine (deci inclusiv cele în limba maternă
a minorităţilor) transmise de către posturile româneşti vor fi obligatoriu subtitrate
în limba română.
De asemenea, art. 82 alin. 4 din Legea audiovizualului nr. 504/200255 prevede
că în acele localităţii în care procentul populaţiei aparţinând unei
minorităţi lingvistice depăşeşte 20 de procente, distribuitorii de servicii de televiziune
prin cablu au obligaţia de a asigura preluarea canalelor de televiziune
gratuite la redistribuire ce există în limba minorităţii în cauză.
52 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 251 din 22 martie 1999.
53 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 440, din 24 iunie 2002.
54 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 246, din 20 martie 2006.
55 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 534, din 22 iulie 2002.
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
78
Tot astfel, pe aceeaşi linie, în Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului nr. 272/200456 se prevede că minorul aparţinând unei
minorităţi naţionale, etnice, religioase sau lingvistice are dreptul la viaţă
culturală proprie, la declararea apartenenţei sale etnice, religioase, la practicarea
propriei religii, precum şi dreptul de a folosi limba proprie în comun cu
alţi membrii ai comunităţii din care face parte.
În fine, pentru facilitarea utilizării limbii materne în raporturile de drept
privat, prin art. 7 din Ordinul Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei nr.
414/200657 cu privire la utilizarea codării standardizate a seturilor de caractere
în documentele în formă electronică, s-a stabilit că sistemele electronice ce
folosesc tastatură românească trebuie să asigure posibilitatea de a asigura
semnele grafice necesare scrierii în limba maternă a minorităţilor naţionale
din România.
3.1.3 Dreptul la reprezentare în Parlament
Potrivit art. 62, alin. 2, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale
care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate
în Parlament au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electo rale.
Astfel, în art. 4 alin. 1 din Legea pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a
Senatului nr. 68/99258 organizaţiile cetăţenilor aparţinând unei minorităţi na ţionale,
legal constituite, care nu au obţinut în alegeri cel puţin un mandat de deputat
sau de senator, au dreptul, împreună, potrivit art. 62 din Constituţie, la un
mandat de deputat, dacă au obţinut, pe întreaga ţară, un număr de voturi egal cu
cel puţin 5% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe ţară pentru alegerea
unui deputat. Alin. 3 al aceluiaşi articol prevede că beneficiază de prevederile
alin. 1 şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care
au participat la alegeri pe lista comună a acestor organizaţii; în acest caz, dacă
nici un candidat de pe lista comună nu a fost ales, se va atribui pentru toate
organizaţiile care au propus lista un mandat de deputat, cu respectarea prevederilor
alin. 1. În fine, alin. 4 al art. 4 din Lege stabileşte că prevederile alin. 3 nu
se aplică organizaţiei cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care a participat
la alegeri pe lista comună cu un partid sau altă formaţiune politică, ori
atât pe liste comune potrivit alin. (3), cât şi pe liste exclusiv proprii. Prevederi
asemănătoare, care se aplică altor minorităţi decât cea maghiară, există şi în art.
92 din Legea privind desfăşurarea alegerilor locale nr. 67/2004.
3.1.4 Instituţii cu responsabilităţi în gestionarea problemei minorităţilor
Pe lângă Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ale cărui
atri buţii au fost prezentate mai sus, legislaţia română a condus la înfiinţarea a
numeroase instituţii publice cu activităţi legate de problema minorităţilor
naţionale. Creşterea cantitativă a numărului de instituţii guvernamentale ce
au între atribuţii problemele minorităţilor nu a condus încă la o creştere semnificativă
a consecinţelor politicii guvernamentale în domeniu, în condiţiile în
care acestor instituţii le lipseşte de multe ori stabilirea clară a atribuţiilor şi a
56 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 557, din 13 iunie 2004.
57 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 842, din 12 octombrie 2006.
58 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 146, din 16 iulie 1992.
Analiza actelor normative
79
domeniilor de activitate, preferându-se recursul la stabilirea unor atribuţii cu
un caracter mai degrabă generalist, care poate ascunde în spate şi o lipsă de
activitate.
Principala instituţie din acest domeniu este Departamentul pentru Relaţii
Interetnice, înfiinţat prin Hotărârea Guvernului nr. 111/200559, aflat în subordinea
Guvernului şi desfăşurându-şi activitatea şi la nivelul prefecturilor, în
cadrul unor birouri locale. Potrivit actului constitutiv, această instituţie are ca
principale atribuţii:
a) pune în aplicare politica stabilită prin Programul de guvernare în domeniul
relaţiilor interetnice;
b) elaborează şi supune Guvernului spre aprobare strategii şi politici
pentru păstrarea, afirmarea şi dezvoltarea identităţii etnice a persoa nelor
aparţinând minorităţilor naţionale;
c) elaborează proiecte de legi şi alte acte normative din domeniul său de
activitate;
d) avizează proiecte de legi şi alte acte normative, care au incidenţă asupra
drepturilor şi îndatoririlor persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale;
e) monitorizează aplicarea actelor normative interne şi internaţionale,
referitoare la protecţia minorităţilor naţionale;
f) participă la elaborarea Raportului cu privire la aplicarea de către
România a Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale a
Consiliului Europei, precum şi la elaborarea capitolelor referitoare la
minorităţile naţionale din rapoartele României către alte instituţii şi
organisme internaţionale;
g) stimulează dialogul majoritate-minorităţi naţionale, în vederea
îmbunătăţirii actului decizional şi a măsurilor de implementare;
h) cultivă valorile comune, combaterea discriminării şi a prejudecăţilor,
prin promovarea diversităţii culturale, lingvistice şi confesionale prin
activităţi pe bază de proiecte;
i) promovează şi organizează programe privind garantarea, păstrarea, exprimarea,
promovarea şi dezvoltarea identităţii etnice, culturale, lingvistice
şi religioase a persoanelor aparţinând minorităţilor naţio nale;
j) sprijină realizarea unor programe sau activităţi interetnice iniţiate de
or ganizaţii, asociaţii, fundaţii sau instituţii publice, pe bază de pro iecte;
k) colaborează cu autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale
în îndeplinirea atribuţiilor proprii, în condiţiile legii;
l) stabileşte şi menţine relaţii cu organizaţii neguvernamentale din ţară
şi din străinătate, precum şi cu organisme şi instituţii internaţionale
cu activitate în domeniul minorităţilor naţionale şi al combaterii dis criminării
pe criterii etnice;
m) menţine legături permanente şi colaborează cu autorităţile administraţiei
publice locale, prin reprezentanţi cu competenţe teritoriale, în vederea
identificării problemelor specifice şi soluţionării acestora;
59 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 184, din 3 martie 2005.
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
80
n) sprijină cercetările ştiinţifice în domeniul relaţiilor interetnice, prin
menţinerea de contacte şi colaborarea cu organizaţii, instituţii şi personalităţi
din domeniu.
Anterior, fusese deja înfiinţată Agenţia Naţională pentru Romi, prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/200460, aprobată prin Legea nr. 7 din
28 februarie 200561. Atribuţiile sale au fost reglementate prin Hotărârea Guvernului
nr. 1703/200462, modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 1124/200563.
Potrivit acestor acte legale, Agenţia a preluat atribuţiile Oficiului pentru problemele
romilor din structura Departamentului pentru Relaţii Interetnice, inclusiv
ale Unităţii de implementare a Programului PHARE nr. RO/2002/000-
586.01.02 – „Sprijin pentru strategia naţională de îmbunătăţire a situaţiei
romilor”. În exercitarea acestor atribuţii, Agenţia are următoarele atribuţii:
a) asigură elaborarea politicii şi strategiei Guvernului în domeniul protecţiei
drepturilor minorităţii romilor şi a altor atribuţii stabilite prin
acte normative pentru domeniul său de activitate;
b) participă împreună cu alte organe ale administraţiei publice, cu organizaţiile
neguvernamentale ale romilor şi cu reprezentanţi ai acestei mino
rităţi la evaluarea principalelor nevoi ale comunităţilor de romi şi
coordonează aplicarea programelor de sprijinire a acestora;
c) iniţiază şi desfăşoară acţiuni de formare privind combaterea discri mi nării
la nivelul romilor în cadrul administraţiei publice centrale şi locale;
d) promovează dezvoltarea colaborării dintre structurile administraţiei
publice şi organizaţiile neguvernamentale ale romilor, pe bază de
parteneriat; promovează includerea liderilor comunităţilor de romi în
procesul de luare a deciziilor administrative locale care afectează comunitatea
de romi;
e) avizează proiecte de legi şi alte acte normative care au incidenţă asupra
drepturilor şi îndatoririlor persoanelor aparţinând minorităţii romilor;
f) monitorizează aplicarea actelor normative interne şi internaţionale
referitoare la protecţia minorităţii romilor;
g) solicită date şi informaţii de la autorităţile publice, necesare îndeplinirii
atribuţiilor proprii;
h) primeşte şi examinează cererile şi sesizările adresate de către instituţii,
organizaţii sau persoane fizice şi comunică punctul de vedere de specialitate
al Agenţiei;
i) promovează şi organizează programe privind păstrarea, exprimarea şi
dezvoltarea identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a persoanelor
aparţinând minorităţii romilor;
j) sprijină cercetările ştiinţifice în domeniul relaţiilor interetnice prin
menţinerea de contacte cu personalităţi din domeniu;
k) elaborează şi supune spre aprobare Guvernului, cu avizul Secretariatului
General al Guvernului, strategii şi programe naţionale şi inter na-
60 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 969, din 21 octombrie 2004.
61 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 183, din 3 martie 2005.
62 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 984, din 26 octombrie 2004.
63 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 887, din 4 octombrie 2005.
Analiza actelor normative
81
ţionale în domeniul incluziunii romilor, în conformitate cu principiile
şi normele interne şi internaţionale;
l) iniţiază, cu avizul Secretariatului General al Guvernului, implementează,
monitorizează şi evaluează proiectele cu finanţare externă în
domeniul incluziunii romilor;
m) finanţează şi cofinanţează programe şi proiecte în domeniul incluziunii
romilor;
n) iniţiază, negociază şi încheie, prin împuternicirea Guvernului, documente
de cooperare internaţională din domeniul incluziunii romilor;
o) dezvoltă un sistem de informare, formare şi consultanţă accesibil minorităţii
romilor;
p) elaborează, coordonează, monitorizează, evaluează şi întocmeşte raportări
privind stadiul implementării strategiilor în domeniul îmbunătăţirii
situaţiei romilor;
q) participă la crearea şi dezvoltarea unei baze de date referitoare la minoritatea
romilor;
r) analizează şi evaluează posibilele efecte discriminatorii ale reglemen tărilor
actuale şi acţionează pentru perfecţionarea cadrului juridic existent;
s) promovează, în colaborare cu organizaţiile de romi, programe locale
pentru procurarea documentelor de identitate;
t) coordonează activitatea birourilor regionale, în vederea îndeplinirii
atribuţiilor prevăzute în prezenta hotărâre.
Chiar anterior înfiinţării acestei instituţii, exista deja Centrul naţional de
Cultură pentru Romi, înfiinţat prin Hotărârea Guvernului 834/200364, modificată
prin Hotărârea Guvernului nr. 1486/200365. Prin actul de înfiinţare, acestei
instituţii i s-a trecut în patrimoniu un imobil, i s-au stabilit sursele de finanţare
şi structura personalului, însă s-a omis să se prevadă atribuţiile organizaţiei şi
rolul acestuia în dezvoltarea culturii comunităţii rome. Nici hotărârea de modificare
a actului constitutiv nu a fost mai explicită, mulţumindu-se să stabilească
numărul de autoturisme ce îi este acordat centrului.
În fine, fără a epuiza lista tuturor instituţiilor existente în acest domeniu,
trebuie menţionat Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale,
înfiinţat prin Ordonanţa Guvernului nr. 121/200066, aprobată prin Legea
nr. 396/200167, ale cărui principale atribuţii sunt:
a) elaborarea unor studii şi efectuarea unor cercetări privind diferitele
aspecte ale păstrării, dezvoltării şi exprimării identităţii etnice, culturale,
lingvistice şi religioase în rândul minorităţilor naţionale;
b) organizarea de programe de formare destinate îndeosebi acelor categorii
de persoane care au răspunderi speciale pentru protecţia minorităţilor
naţionale sau pentru cunoaşterea problematicii minorităţilor
naţionale;
64 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 526, din 22 iulie 2003.
65 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 920, din 22 decembrie 2004.
66 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 437, din 3 septembrie 2000.
67 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 400, din 20 iulie 2001.
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
82
c) organizarea şi realizarea unui program permanent de relaţii cu instituţii
guvernamentale şi neguvernamentale din străinătate, care au în obiectivele
lor problematica minorităţilor naţionale;
d) furnizarea, la cerere sau periodic, de informaţii privind eforturile guvernamentale
şi neguvernamentale din România pentru a promova şi
proteja drepturile minorităţilor naţionale şi eforturile similare din alte
ţări, precum şi angajamentele internaţionale asumate de România şi
modul în care ele sunt îndeplinite;
e) organizarea de sondaje de opinie publică pe diferite aspecte, privind
protecţia minorităţilor naţionale în România.
3.1.5 Instrumente legale menite să contribuie la îmbunătăţirea
situaţiei romilor
Comunitatea romă este, potrivit tuturor rapoartelor realizate, minoritatea
naţională care este supusă, cel mai frecvent şi de o manieră gravă, unor acte de
discriminare. Pare firesc în consecinţă faptul că s-au adoptat mai multe programe
şi strategii naţionale ce au avut drept scop îmbunătăţirea situaţiei membrilor
comunităţii şi reducerea incidenţei cazurilor de discriminare a romilor.
Primul act important în materie a fost Strategia Guvernului României de
îmbunătăţire a situaţiei romilor, adoptată prin Hotărârea Guvernului nr.
430/200168. Aceasta cuprindea, în general, angajamentul Guvernului de a elabora
diverse programe şi proiecte, precum şi mai multe instituţii care să supervizeze
aplicarea lor. Strategia, al cărei punct final de implementare a fost anul
2004, cuprindea şi un calendar de executare a obligaţiilor asumate, fără a fi
prevăzute şi sancţiuni în cazul nerespectării termenelor limită. În consecinţă,
adoptarea acestei strategii nu produs nicio o consecinţă semnificativă în scopul
atingerii obiectivelor pentru care a fost elaborată. Mai recent, s-a adoptat o
nouă strategie ce vizează în principal comunitatea romă, Strategia naţională
pentru romi, adoptată prin Hotărârea Guvernului 522/200669, care conţine, în
realitate, o prelungire a termenului de executare a angajamentelor asumate
prin strategia adoptată anterior, al cărui punct final ar fi trebuit să fie anul
2004.
De asemenea, în 2004, a fost adoptat de către Guvern Planul naţional pentru
combaterea discriminării prin Hotărârea nr. 1258/200470. Executarea acestuia
a fost trecută, în principal, în sarcina Comitetului Naţional pentru Combaterea
Discriminării. Principalele obiective stabilite au fost:
• Asigurarea respectării prevederilor legislaţiei antidiscriminare, prin
acţiuni specifice de investigare, constatare şi sancţionare a actelor de
discriminare;
• Instituirea, conform legii, de măsuri şi acţiuni speciale de protecţie a
persoanelor discriminate sau a categoriilor de persoane defavorizate;
• Monitorizarea respectării şi promovării drepturilor omului;
• Creşterea capacităţii instituţiei pentru a asigura cetăţenilor accesul la
acţiunile şi serviciile sale;
68 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 252, din 16 mai 2001.
69 Publicat în Monitorul Oficial, nr. 371, din 28 aprilie 2006.
70 Publicat în Monitorul Oficial, nr. 775, din 24 august 2004.
Analiza actelor normative
83
• Formarea de specialişti în promovarea principiilor egalităţii de şanse şi
nediscriminării;
• Asigurarea cadrului legal adecvat pentru respectarea deplină a drepturilor
omului şi implementarea normelor europene în materie de nediscriminare;
• Îmbunătăţirea educaţiei în ceea ce priveşte promovarea drepturilor
omului, prevenirea şi combaterea discriminării;
• Informarea cetăţenilor cu privire la producerea de acte/fapte de discriminare,
precum şi la efectele negative ale acestora asupra climatului
social;
• Informarea cetăţenilor cu privire la drepturile şi obligaţiile ce derivă
din implementarea principiilor egalităţii de şanse şi nediscriminării;
• Facilitarea comunicării între cetăţeni şi diferite organizaţii care le
reprezintă interesele, între cetăţeni şi instituţii de stat sau private, precum
şi între sectorul neguvernamental şi guvernamental;
• Cooperarea cu societatea civilă în implementarea Planului naţional de
acţiune pentru combaterea discriminării;
• Analiza ştiinţifică a nivelului actual de discriminare şi a tratamentului
egal, studiul fenomenului discriminării în contextul cultural şi istoric
românesc;
• Raportarea anuală a situaţiei problematicii discriminării în România;
• Coordonarea acţiunilor de promovare şi respectare a drepturilor omului,
a egalităţii de şanse şi a nediscriminării;
• Participarea în problemele din domeniul combaterii şi prevenirii
discriminării a altor instituţii naţionale şi internaţionale.
3.1.6 Reglementări privind folosirea simbolurilor naţionale
Pe această linie, s-au adoptat şi reglementări privind instituirea unei zile
naţionale pentru anumite minorităţi, în principal pentru acelea în cazul cărora
nu există un stat naţional format din cetăţeni cu aceeaşi origine etnică. Reglementările
respective obligă autorităţile locale din localităţile în care locu iesc
persoane aparţinând minorităţii respective să sprijine desfăşurarea unor
activităţi culturale, iar televiziunea publică este obligată să dedice anumite
emisiuni acestor evenimente. În acest sens, s-a stabilit prin Legea nr. 453 din 13
decembrie 200671, ca 13 decembrie să fie sărbătorită drept zi a minorităţii tătare
din România. Tot astfel, prin Legea nr. 66 din 22 martie 2006, a fost stabilită
data de 8 aprilie ca fiind ziua minorităţii rome din România. De asemenea, prin
Hotărârea de Guvern nr. 672/200472, data de 9 octombrie a fost declarată ziua
Holocaustului, presupunându-se că, la acea dată, se vor come mora victimele
Holocaustului. În fine, prin Hotărârea Guvernului nr. 881/199873, data de 18 decembrie
a fost consacrată ca ziua minorităţilor na ţionale din România.
71 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 995, din 13 decembrie 2006.
72 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 436, din 17 mai 2004.
73 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 478, din 14 decembrie 1998.
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
84
3.1.7 Legislaţia reparatorie
Alături de toţi ceilalţi cetăţeni români, persoanele aparţinând unor minorităţi
naţionale au fost supuse vreme de 45 de ani unui regim între ale cărui
prime caracteristici s-a situat negarea drepturilor fundamentale ale omului.
Mai mult, o parte dintre aceste minorităţi au fost supuse unor discriminări
grave şi negări ale drepturilor lor şi în perioada anterioară anului 1945, în special
după apariţia unor forme de dictatură la conducerea statului român. Noul
stat creat prin Constituţia din 1991, ce îşi afirmă calitatea de stat de drept şi de
protector al drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, a considerat necesar ca,
măcar la nivel declarativ, să depună eforturile necesare pentru a repara ne dreptăţile
trecutului. Din această dorinţă s-a născut o întreagă legislaţie având un
caracter reparator, iar o parte dintre aceste prevederi legislative au avut ca şi
destinatar persoanele ce aparţin unor minorităţi naţionale.
Principalele acte în materie sunt cele care se referă la restituirea unor
proprietăţi trecute abuziv în patrimoniul statului. Acest domeniu cunoaşte o
reglementare generală, ce vizează toate persoanele fizice şi juridice, cuprinsă
în principal în Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.
247/2005. Sarcina punerii în exercitare a dispoziţiilor legale privind retrocedarea
bunurilor aparţine, în principal, comisiilor de fond funciar constituite la
nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale, iar sarcina monitorizării şi
coordonării acestui proces revine Autorităţii Naţionale privind Restituirea
Proprietăţilor, ce funcţionează în baza Hotărârii Guvernului nr. 361/200574,
modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 240/200675.
Toate celelalte reglementări privind restituirea unor bunuri imobile se subsumează,
la ora actuală, prevederilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată
prin Legea nr. 247/2005, care le include. Potrivit acestei din urmă reglementări,
orice persoană fizică sau juridică, inclusiv persoanele juridice sau asociaţiile reprezentative
pentru comunităţi religioase sau de altă natură regrupând persoane
aparţinând minorităţilor etnice, are dreptul de a i se restitui, în natură sau prin
echivalent, orice bun imobil trecut abuziv în patrimoniul statului după data de 6
martie 1945, indiferent de modalitatea prin care s-a realizat scoaterea bunului din
patrimoniul statului. Procesul de punere în aplicare a acestei legislaţii este extrem
de lent din cauza unei sume de factori, atât de natură obiectivă, cât şi de natură
subiectivă. Pot fi astfel menţionate ca principale cauze ale întârzierii excesive în
punerea în aplicare a dispoziţiilor legale incidente:
– Faptul că o bună parte din bunurile imobile care fac obiectul acestei
legi au fost vândute de către stat către foştii chiriaşi, în temeiul Legii
nr. 112/1995. La acest moment multe dintre cererile de retrocedare au
fost suspendate până la judecarea definitivă a unor litigii prin care se
solicită anularea contractelor de vânzare-cumpărare.
– Faptul că „Fondul Proprietatea”, pilon esenţial al procedurii de despăgubiri
prin echivalent în situaţia acelor bunuri care nu mai pot face
obiectul retrocedării în natură, nu este încă funcţional, din cauza unui
dezinteres la nivel guvernamental.
74 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 173, din 29 aprilie 2005.
75 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 174, din 27 februarie 2006.
Analiza actelor normative
85
– Dificultatea obţinerii documentelor necesare probării unui drept de
proprietate anterior trecerii în patrimoniul statului.
– Modificările permanente ale legislaţiei aplicabile, în special prin raportare
la retrocedarea terenurilor forestiere şi agricole.
– Dificultăţile legate de stabilirea continuatorilor legali ai unor persoane
juridice, în special de natură cooperatistă sau sindicală, desfiinţate în
perioada comunistă.
În aceste condiţii, până în momentul de faţă, mare parte dintre cererile de
retrocedare, inclusiv cele formulate de către comunităţile aparţinând minorităţilor
naţionale, au rămas fără o rezolvare definitivă.
Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, care a avut drept scop, între
altele, şi unificarea procedurilor de retrocedare, legislaţia reparatorie cu privire
la naţionalizarea unor imobile ce au aparţinut comunităţilor minorităţilor
naţionale a fost densă din punct de vedere cantitativ, însă nu a produs niciun
rezultat notabil, exceptând retrocedarea unor imobile ce au aparţinut comunităţii
evreieşti, acte realizate anterior anului 2001. În categoria acestor legi se
regăsesc Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/199876, aprobată prin Legea
nr. 458 din 12 noiembrie 200377; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
21/1997, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/199878;
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri
imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale din România79; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/1998
privind restituirea unor bunuri ce au aparţinut comunităţilor minorităţilor
naţionale din România80, aprobată prin Legea nr. 176 din 11 aprilie 200281;
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/1997 privind restituirea unor bunuri
imobile ce au aparţinut comunităţilor evreieşti din România82, aprobată
prin Legea nr. 179 din 9 aprilie 200283.
Un alt act cu o natură vădit reparatorie a fost Ordonanţa Guvernului nr.
105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către
regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la
6 martie 1945 din motive etnice. Ordonanţa a fost adoptată prin Legea 189/2000
şi modificată, sub aspecte strict procedurale, prin Legea nr. 319/200284 şi Legea
nr. 148 din 17 mai 200585. Aceasta a venit să completeze o omisiune a Decretului
Lege nr. 118/199086, în temeiul căruia persoanele ce au suferit persecuţii în
perioada dictaturii comuniste erau îndreptăţite la obţinerea unor foloase de
76 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 255, din 8 iulie 1998.
77 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 817, din 19 noiembrie 2003.
78 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 324, din 29 august 1998.
79 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 266, din 10 iunie 1999.
80 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 324, din 29 august 1998.
81 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 258, din 17 aprilie 2002.
82 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 97, din 21 mai 1997.
83 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 258, din 17 aprilie 2002.
84 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 380 ,din 5 iunie 2002.
85 Publicată în Monitorul Oficial, nr. 430, din 20 mai 2005.
86 Republicat în Monitorul Oficial, nr. 118, din 18 martie 1998.
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
86
natură patrimonială. Prin Ordonanţa nr. 105/1999, posibilitatea obţinerii unor
astfel de avantaje a fost extinsă şi asupra persoanelor care au fost victime ale
unor discriminări pe temeiuri etnice în perioada celui de-al doilea război
mondial, fiind vizate, în principal, persoanele aparţinând comunităţilor rome
şi evreieşti.
3.2 Descrierea actelor şi tratatelor internaţionale la care România
a aderat, ori a actelor internaţionale adoptate de organisme
interna ţio nale din care România face parte
Principalele acte internaţionale ratificate de către România care reg le mentează
situaţia minorităţilor naţionale sunt: Convenţia cadru privind protecţia
minorităţilor naţionale şi Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare.
Acestora li se adaugă acele tratate internaţionale al căror obiect principal de
reglementare nu este neapărat protejarea drepturilor persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale, dar care conţin şi reglementări aplicabile acestora. În
fine, acestor acte li se adaugă actele adoptate de către organisme internaţionale,
precum Uniunea Europeană, Consiliul Europei sau Organizaţia Naţiunilor
Unite, şi care privesc problema protejării minorităţilor naţionale. Deşi unele
tratate bilaterale la care România este parte semnatară au şi ele relevanţă în
ceea ce priveşte situaţia unor minorităţi din România precum saşii, ucraineni
sau maghiarii, prezentarea acestor tratate bilaterale depăşeşte cadrul de abordare
al lucrării de faţă.
3.2.1 Tratatele şi convenţiile internaţionale privind drepturile
mino ri tăţilor adoptate de România
Cel mai importante acte internaţionale legate de protejarea minorităţilor
sunt cele adoptate la nivel regional, în cadrul Consiliului Europei, fiind vorba
în principal de Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale şi de
Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare. România a ratificat ambele
documente internaţionale, astfel încât acestea, potrivit art. 11 alin. 2 din
Constituţie, fac parte din dreptul intern român.
3.2.1.1 Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale
Convenţia a fost adoptată la Strasbourg, în cadrul Consiliului Europei, la 1
februarie 1995 şi a intrat în vigoare la 8 februarie 1998, după depunerea nu mărului
necesar de instrumente de ratificare. România a ratificat Convenţia încă
de la adoptarea sa, prin Legea nr. 33 din 29 aprilie 199587.
a) Istoricul şi obiectivele Convenţiei
Consiliul Europei a examinat situaţia minorităţilor naţionale, în mai multe
rânduri, într-o perioadă întinsă pe mai mult de 40 de ani. Încă din primul său an
de existenţă, Adunarea Parlamentară a recunoscut, într-un raport al Comitetului
pentru Probleme Juridice şi Administrative, importanţa problemei unei mai largi
protecţii a drepturilor minorităţilor naţionale. De altfel, în 1961, Adunarea Parlamen
tară a recomandat includerea, în al doilea protocol adiţional al Convenţiei
europene a drepturilor omului, a unui text care să garanteze minorităţilor naţionale
dreptului de a beneficia de propria cultură, de a folosi propria limbă, de a-şi înfiin-
87 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 82, din 4 mai 1995.
Analiza actelor normative
87
ţa şcoli şi de a li se preda în limba pentru care optează, ori de a profesa sau de a
practica propria religie. După ce, aşa cum vom vedea mai jos, Curtea europeană a
drepturilor omului, a stabilit anumite principii asemănătoare în hotărârea sa din
afacerea lingvistică belgiană, s-a renunţat la un asemenea proiect.
Problema a fost repusă în discuţie cu o mai mare forţă, la începutul anilor
1990, când, după căderea regimurilor politice comuniste din estul continentului
european şi aderarea statelor foste comuniste la Consiliul Europei, situaţia
drepturilor minorităţilor din aceste state a devenit un obiect de preocupare
important, mai ales prin prisma evenimentelor care au condus la dezintegrarea
Iugoslaviei, precum şi a tensiunilor ce au apărut în România şi Slovacia faţă de
minoritatea maghiară. Astfel, după mai multe runde de discuţii asupra problemei,
textul tratatului a ajuns să fie adoptat în 1995.
Convenţia-cadru reprezintă primul instrument juridic multilateral obligatoriu
consacrat protecţiei minorităţilor naţionale în general. Obiectivul său
este acela de a specifica principiile juridice pe care statele se angajează să le
respecte în vederea asigurării protecţiei minorităţilor naţionale.
b) Concepte şi principii generale ale Convenţiei
Datorită gamei de situaţii şi probleme diferite care se cer soluţionate, s-a
optat pentru o Convenţie-cadru, conţinând mai ales prevederi de tip progra matic,
fixând obiective pe care părţile se angajează să le urmărească. Aceste
prevederi, care nu sunt direct aplicabile, transformând o bună parte a convenţiei
într-un tratat internaţional indirect88, lasă statelor semnatare o anumită
marjă de apreciere discreţionară în alegerea măsurilor ce vor fi luate la nivel
naţional pentru atingerea obiectivelor Convenţiei. Astfel, implementarea dispoziţiilor
Convenţiei trebuie realizată de către fiecare stat prin adoptarea unei
legislaţii interne şi a unor politici guvernamentale corespunzătoare.
Convenţia nu cuprinde nicio definiţie a noţiunii de minoritate naţională,
adoptându-se astfel o abordare pragmatică, marcată de imposibilitatea, la acest
moment, de a realiza o unanimitate a punctelor de vedere a statelor asupra
conţinutului acestei noţiuni. În consecinţă, s-a lăsat deplin la dispoziţia statelor
puterea de a stabili cum se determină existenţa unei minorităţi naţionale şi
care sunt minorităţile de pe teritoriul unui stat căreia îi sunt incidente prevederile
Convenţiei89.
Convenţia nu implică recunoaşterea unor drepturi colective90, accentul fiind
pus pe protejarea persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, care îşi
88 Tratatele internaţionale indirecte sunt acele tratate care, de la momentul ratificării, nu
creează în mod direct drepturi şi obligaţii în sarcina tuturor persoanelor aflate sub
jurisdicţia unui stat, ci creează doar o obligaţie în sarcina statului parte de a transpune
dispoziţiile tratatului în dreptul intern, aceste din urmă prevederi urmând să dea
naştere unor drepturi şi obligaţii în favoarea şi în sarcina persoanelor de drept privat.
Spre deosebire de aceste convenţii, tratatele directe sunt acelea care, de la momentul
ratificării, creează direct drepturi şi obligaţii pentru toate persoanele, putând fi aplicate
de către autorităţi, fără ca dispoziţiile lor să fie necesar a fi transpuse în ordinea juridică
internă pe calea altor acte normative. Din această din urmă categorie face parte, între
altele, Convenţia europeană a drepturilor omului, în timp ce în categoria tratatelor indirecte
se regăsesc marea majoritate a convenţiilor internaţionale.
89 Rapport explicatif sur la Convention cadre sur la protection des minoritès, Editura Conseil
de l’Europe, Strasbourg, 1995, § 12.
90 Rapport explicatif sur la Convention cadre sur la protection des minoritès, precit, § 13.
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
88
pot exercita drepturile în mod individual sau împreună cu alte persoane, aşa
cum dispune art. 3 § 2 din Convenţie.
c) Analiza prevederilor Convenţiei pe articole
Art. 1 prevede că „Protecţia minorităţilor naţionale şi a drepturilor şi li bertăţilor
persoanelor aparţinând acestora face parte integrantă din protecţia in ternaţională
a drepturilor omului şi, ca atare, constituie domeniul de coope rare
in ter naţională”.
Scopul principal al acestui text este acela de a sublinia că protecţia minorităţilor
naţionale, care formează o parte integrantă a protecţiei drepturilor
omului, nu intră în domeniul rezervat al statelor. Precizarea faptului că protejarea
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale face parte integrantă din
protecţia internaţională a drepturilor omului este menită să excludă posibilitatea
ca dispoziţiile acestei Convenţii să fie socotite ca intrând în sfera de competenţă
materială a Curţii europene a drepturilor omului.
La rândul său, art. 2 enunţă un set de principii ce trebuie să guverneze, în
viziunea autorilor tratatului european, aplicarea şi interpretarea Convenţiei.
Potrivit prevederilor acestui articol „Dispoziţiile prezentei convenţii-cadru vor fi
aplicate cu bună-credinţă, într-un spirit de înţelegere, toleranţă şi cu respectarea
principiilor bunei vecinătăţi, relaţiilor prieteneşti şi cooperării între state”. Textul
se inspiră, în principal din dispoziţiile Rezoluţiei Adunării Generale a ONU
nr. 2625 (XXV) din 24 octombrie 1970 care se referă la principiile de drept
internaţional privind relaţiile amicale şi cooperarea dintre state.
Al treilea articol al Convenţiei stabileşte că „1. Orice persoană aparţinând
unei minorităţi naţionale are dreptul să aleagă liber dacă să fie tratată sau nu
ca atare şi nici un dezavantaj nu poate rezulta dintr-o asemenea alegere, ori
din exerciţiul drepturilor legate de aceasta. 2. Persoanele aparţinând mino rităţilor
naţionale pot exercita drepturile şi libertăţile ce decurg din principiile
enunţate în prezenţa convenţie-cadru, individual sau în comun cu alţii”. Astfel,
art. 3 creează, prin primul său paragraf, dreptul oricărei persoane aparţinând
unei minorităţi naţionale de a alege, liber, dacă să fie tratată ca o persoană
aparţinând acelei minorităţi sau nu. Acest paragraf nu implică însă dreptul
unei persoane de a alege în mod absolut arbitrar, pe criterii pur subiective, ci
alegerea sa trebuie să fie determinată, în principal, de existenţa unor criterii
obiective legate de identitatea sa, textul vizând mai ales persoanele care au o
origine etnică complexă, provenind din familii mixte. Tot art. 3 § 1 dispune că
nicio o persoană nu poate fi dezavantajată în vreun fel în urma exercitării
dreptului său de a opta pentru a primi un tratament legal incident în cazul
unui minoritar sau nu. Al doilea paragraf al art. 3 din Convenţie, prevede faptul
că drepturile recunoscute în cuprinsul Convenţiei pot fi exercitate în mod
individual sau împreună cu alţii.
Art. 4 dispune că „1. Părţile se angajează să garanteze fiecărei persoane
aparţinând unei minorităţi naţionale dreptul la egalitate în faţa legii şi la egală
protecţie a legii. În această privinţă, orice discriminare bazată pe apartenenţa
la o minoritate naţională este interzisă. 2. Părţile se angajează să adopte, dacă
este cazul, măsuri adecvate pentru a promova, în toate domeniile vieţii economice,
sociale, politice şi culturale, egalitatea deplină şi efectivă între persoanele
aparţinând unei minorităţi naţionale şi cele aparţinând majorităţii. Ele
vor tine seama în mod corespunzător, în aceasta privinţă, de condiţiile specifice
Analiza actelor normative
89
în care se află persoanele aparţinând minorităţilor naţionale. 3. Măsurile adoptate
în conformitate cu paragraful 2 nu vor fi considerate acte de discriminare”.
Scopul acestei dispoziţii este, în consecinţă, acela de a asigura aplicabilitatea
principiilor generale ale egalităţii şi nediscriminării pentru persoanele
aparţinând minorităţilor naţionale. Primele două paragrafe exprimă într-o
manieră clasică cele două principii. Paragraful 2 subliniază că promovarea
egalităţii depline şi efective între persoanele aparţinând unei minorităţi
naţionale şi cele aparţinând majorităţii poate impune adoptarea de către statele
părţi a unor măsuri speciale, care ţin seama de condiţiile specifice ale persoanelor
respective. Astfel de măsuri trebuie să fie adecvate, adică să fie luate
şi dispuse în conformitate cu principiul general al proporţionalităţii, pentru a
evita încălcarea drepturilor altuia şi discriminarea altor persoane. Aceste principiu
impune, între altele, ca astfel de măsuri să nu fie extinse, în timp şi sferă
de aplicabilitate, dincolo de ceea ce este necesar în vederea realizării obiectivului
egalităţii depline şi efective.
Art. 5, ce vizează, în esenţă, să asigure persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale dreptul de a-şi putea menţine şi dezvolta identitatea şi cultura
prevede că „1. Părţile se angajează să promoveze condiţiile de natură să
permită persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale să-şi menţină şi să-şi
dezvolte cultura, precum şi să-şi păstreze elementele esenţiale ale identităţii lor,
respectiv religia, limba, tradiţiile şi patrimoniul lor cultural. 2. Fără a se aduce
atingere măsurilor luate în cadrul politicii lor generale de integrare, părţile se
vor abţine de la orice politică ori practică având drept scop asimilarea persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale împotriva voinţei acestora şi vor
proteja aceste persoane împotriva oricărei acţiuni vizând o astfel de asimilare”.
Primul paragraf al acestui articol conţine o obligaţie de a promova condiţiile
necesare pentru a prezerva dreptul minorităţilor la identitate culturală. Textul
enumeră elementele esenţiale pentru identitatea unei minorităţi naţionale,
subliniind indirect ideea după care nu orice diferenţă de natură lingvistică,
religioasă sau culturală conduce la crearea unei minorităţi naţionale91. De asemenea,
trebuie subliniat faptul că referirea la tradiţii nu implică aprobarea sau
acceptarea unor practici contrare dreptului naţional sau standardelor
internaţionale. Al doilea paragraf al art. 5 interzice orice politică de asimilare
forţată în cadrul majorităţii a unor persoane aparţinând minorităţilor naţionale.
Pe cale de consecinţă, textul Convenţiei nu interzice asimilarea voluntară a
persoanelor de orice etnie minoritară92.
Art. 6 este expresia preocupărilor afirmate în planul de acţiune al Consiliului
Europei asupra combaterii rasismului, xenofobiei, antisemitismului şi
intoleranţei. Prevederea Convenţiei afirmă că „1. Părţile vor încuraja spiritul
de toleranţă şi dialogul intercultural şi vor lua măsuri efective pentru promovarea
respectului reciproc, înţelegerii şi cooperării dintre toate persoanele care
trăiesc pe teritoriul lor, indiferent de identitatea etnică, culturală, lingvistică ori
religioasă a acestora, îndeosebi în domeniile educaţiei, culturii şi al mijloacelor
de informare. 2. Părţile se angajează să ia măsuri corespunzătoare pentru a
91 Raportul întâlnirii la nivel de experţi de la Geneva (1991), Conseil de l’Europe, Strasbourg,
§ 4.
92 Rapport explicatif sur la Convention cadre sur la protection des minoritès, precit, § 46.
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
90
proteja persoanele care ar putea fi victime ale ameninţărilor sau actelor de discriminare,
ostilitate sau violenţă, datorită identităţii lor etnice, culturale, lingvistice
sau religioase”. Art. 6 § 1 impune statelor obligaţia de a promova toleranţa
şi dialogul inter-cultural şi cea de a încuraja organizaţiile şi mişcările interculturale,
care caută să promoveze respectul şi înţelegerea reciprocă şi să integreze
aceste persoane în societate, în condiţiile păstrării identităţii lor. După
afirmarea principiilor generale în primul paragraf, art. 6 § 2, inspirat din Documentului
CSCE de la Copenhaga, instituie obligaţia statelor semnatare de a
proteja orice persoane care pot fi victime ale unor acte de discriminare, ale
ostilităţii sau violenţei, indiferent de sursa unor astfel de ameninţări sau acte.
Art. 7 al Convenţiei dispune că „Părţile vor asigura respectarea drepturilor
fiecărei persoane aparţinând unei minorităţi naţionale la libertatea de întrunire
paşnică şi la libertatea de asociere, la libertatea de expresie şi la libertatea
de gândire, conştiinţă şi religie”. Scopul acestui articol este să garanteze respectul
pentru dreptul oricărei persoane aparţinând unei minorităţi naţionale
la libertăţile fundamentale acolo menţionate. Aceste libertăţi fundamentale
sunt general recunoscute, în profitul oricărei persoane, însă s-a dorit men ţionarea
lor expresă şi prin prevederile Convenţiei, în condiţiile în care ele prezintă
o importanţă specială în raport de exercitarea lor de către persoane
aparţinând unor minorităţi naţionale. De aceea, prin acest text, s-a decis impunerea
către state a unor angajamente pe care acestea şi le asumaseră oricum
anterior, odată cu ratificarea Convenţiei europene a drepturilor omului.
Art. 8 conţine reguli mai detaliate pentru protecţia libertăţii religioase decât
art. 7, autorilor taratului părându-li-se oportun să sublinieze astfel importanţa
respectării drepturilor religioase ale persoanelor aparţinând minorităţilor, câtă
vreme apartenenţa religioasă este unui dintre elemente esenţiale ale definirii
identităţii propriii ale unei persoane din cadrul unei minorităţi. Textul art. 8
prevede că „Părţile se angajează să recunoască fiecărei persoane aparţinând
unei minorităţi naţionale dreptul de a-şi manifesta religia sau credinţa sa şi
dreptul de a înfiinţa instituţii, organizaţii şi asociaţii religioase”.
În mod identic, art. 9 conţine câteva prevederi speciale ce ţin de protejarea
libertăţii de exprimare a membrilor unor grupuri minoritare din punct de vedere
etnic, întărind dispoziţiile generale cuprinse în art. 7 din Convenţie. Textul art. 9
prevede că „1. Părţile se angajează să recunoască faptul ca dreptul la libertatea de
expresie a fiecărei persoane aparţinând unei minorităţi naţionale include libertatea
de opinie şi libertatea de a primi şi a comunica informaţii sau idei în limba
minoritară, fără ingerinţe ale autorităţilor publice şi independent de frontiere.
Părţile vor veghea ca, în cadrul sistemelor lor lingvistice, persoanele aparţinând
unei minorităţi naţionale să nu fie discriminate în accesul la mijloacele de informare.
2. Paragraful 1 nu împiedică părţile să utilizeze un regim de autorizare,
nediscriminatoriu şi fondat pe criterii obiective, pentru societăţile de radio sonor,
televiziune şi cinema. 3. Părţile nu vor crea obstacole în calea înfiinţării şi utilizării
mijloacelor de informare scrisă de către persoanele aparţinând minorităţilor
naţionale. În cadrul legal organizat pentru radioul sonor şi televiziune, ele vor
veghea ca, în măsura posibilului şi ţinând seama de prevederile paragrafului 1,
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale să le fie acordată posibilitatea de
a-şi crea şi utiliza propriile mijloace de informare. 4. În cadrul sistemului legislaţiei
lor, părţile vor adopta măsuri adecvate pentru facilitarea accesului persoanelor
Analiza actelor normative
91
aparţinând minorităţilor naţionale la mijloacele de informare, pentru promovarea
toleranţei şi pentru a permite pluralismul cultural”.
Art. 10 vine să garanteze una dintre libertăţile specifice domeniului
protejării identităţii culturale a unor minorităţi etnice, prin recunoaşterea
dreptului acestor persoane de a-şi folosi limba minoritară. Astfel, art. 10 dispune
că „1. Părţile se angajează să recunoască oricărei persoane aparţinând
unei minorităţi naţionale dreptul de a folosi liber şi fără ingerinţe limba sa
minoritară, în domeniul privat şi în public, oral şi în scris. 2. În ariile locuite
tradiţional sau în număr substanţial de persoane aparţinând minorităţilor
naţionale, dacă solicită acest lucru şi acolo unde această cerere corespunde
unei nevoi reale, părţile se vor strădui să asigure, în măsura posibilului, condiţii
care să permită folosirea limbii minoritare în raporturile dintre aceste persoane
şi autorităţile administrative. 3. Părţile se angajează să garanteze dreptul
oricărei persoane aparţinând unei minorităţi naţionale de a fi informată cu
promptitudine, într-o limbă pe care o înţelege, cu privire la motivele arestării
sale, la natura şi la cauza acuzaţiei aduse împotriva sa, şi să se apere în aceasta
limbă, dacă este necesar cu asistenţa gratuita a unui interpret”. Această
prevedere nu vizează toate relaţiile dintre indivizii aparţinând unei minorităţi
naţionale şi autorităţile de stat, întrucât prin aceste dispoziţii nu sunt vizate
decât organele administrative93. În plus, prevederea a fost formulată într-o o
manieră foarte flexibilă, lăsându-se statelor o marjă de apreciere extrem de
importantă, în reglementarea naţională a utilizării limbii minoritare în raporturile
cu administraţia. Faţă de utilizarea limbii minoritare în raporturile cu
justiţia, Convenţia se mulţumeşte să reia prevederile incidente ale Convenţiei
europene a drepturilor omului.
Art. 11 al Convenţiei garantează un alt drept esenţial legat de identitatea
culturală a persoanelor aparţinând unei minorităţi naţionale. Textul dispune
că „1. Părţile se angajează să recunoască oricărei persoane aparţinând unei
minorităţi naţionale dreptul de a folosi numele (patronimul) şi prenumele său
în limba minoritară, precum şi dreptul la recunoaşterea oficială a acestora, în
conformitate cu modalităţile prevăzute în sistemul lor legal. 2. Părţile se
angajează să recunoască oricărei persoane aparţinând unei minorităţi
naţionale dreptul de a expune în limba sa minoritară însemne, inscripţii şi alte
informaţii cu caracter privat, vizibile pentru public. 3. În ariile locuite în mod
tradiţional de un număr substanţial de persoane aparţinând unei minorităţi
naţionale, părţile vor depune eforturi, în cadrul sistemului lor legal, inclusiv,
atunci când este cazul, în cadrul acordurilor încheiate cu alte state, şi ţinând
seama de condiţiile lor specifice, pentru expunerea denumirilor locale tradiţionale,
a denumirilor străzilor şi a altor indicaţii topografice destinate publicului,
deopotrivă în limba minoritară, acolo unde există o cerere suficientă pentru
astfel de indicaţii”. Ţinând seama de implicaţiile practice ale acestei obligaţii,
prevederea este formulată astfel încât să permită părţilor să o aplice în lumina
propriilor circumstanţe particulare. Astfel, se permite statelor să utilizeze alfabetul
lor pentru a permite transcrierea numelui persoanelor aparţinând unei
minorităţi naţionale. De asemenea, textul permite persoanelor care au fost
forţate să renunţe la numele lor pe calea unui proces de asimilare forţată să
93 Op. cit., § 64.
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
92
revină la utilizarea acestuia, sub rezerva împiedicării abuzului de drept şi a
modificărilor realizate în scopuri frauduloase. Prevederea din al doilea paragraf
care permite utilizarea de către persoane aparţinând unor minorităţi a
limbii materne în diverse afişe şi alte informaţii cu caracter privat adresate
publicului nu exclude faptul că statele pot să impună obligaţia ca, măcar o
parte dintre acestea, să fie prezentate şi în limba oficială94. În raport de utilizarea
limbii minorităţilor pentru transcrierea numelor unor localităţi sau a unor
străzi, prevederea din art. 11 § 3 se va face ţinând cont de condiţiile locale din
statele membre şi de sistemul lor juridic, inclusiv prin raportare la existenţa
unor eventuale acorduri bilaterale care se referă la utilizarea unor limbi alta
decât cea oficială pentru transcrierea unor denumiri.
Art. 12 prevede că „1. Părţile, dacă este necesar, vor lua măsuri în domeniul
educaţiei şi al cercetării, pentru a încuraja cunoaşterea culturii, istoriei,
limbii şi religiei, atât ale minorităţilor lor naţionale, cit şi ale majorităţii. 2. În
acest context, părţile vor asigura, între altele, posibilităţi corespunzătoare pentru
pregătirea profesorilor, accesul la manuale şi vor facilita contactele dintre
elevi şi profesori ai diferitelor comunităţi. 3. Părţile se angajează să promoveze
şanse egale de acces la educaţia de toate nivelurile pentru persoanele aparţinând
minorităţilor naţionale”. Aceste angajamente vizează să promoveze, într-o
perspectivă inter-culturală aşa cum este menţionată de art. 6 din Convenţie,
cunoaşterea culturii, a istoriei, a limbii şi a religiei, deopotrivă ale minorităţii
şi ale majorităţii. Obiectivul este acela de a crea un climat de toleranţă şi de
dialog, aşa cum se menţionează încă din preambulul Convenţiei.
Art. 13 dispune că „1. În cadrul sistemului lor educaţional, părţile vor
recunoaşte dreptul persoanelor aparţinând unei minorităţi naţionale de a înfiinţa
şi administra propriile instituţii private de educaţie şi formare. 2. Exerciţiul
acestui drept nu implică nici o obligaţie financiară pentru părţi”. Angajamentul
părţilor de a recunoaşte persoane aparţinând minorităţilor naţionale, dreptul
de a crea şi de a administra propriile instituţii private de învăţământ şi de formare
este formulat sub rezerva sistemului lor educativ, în special a regle mentărilor
din domeniul învăţământului obligatoriu. Instituţiile vizate în acest paragraf
vor putea fi supuse aceloraşi condiţii şi forme de supraveghere ca şi
cele lalte instituţii educative, în special în ceea ce priveşte calitatea instruirii
şcolare realizată95.
Art. 14 al Convenţiei stabileşte că „1. Părţile se angajează să recunoască
dreptul oricărei persoane aparţinând unei minorităţi naţionale de a învăţa limba
sa minoritară. 2. În ariile locuite tradiţional sau în număr substanţial de
persoane aparţinând minorităţilor naţionale, dacă există o cerere suficientă,
părţile vor depune eforturi pentru a asigura, în măsura posibilului şi în cadrul
sistemului lor educaţional, ca persoanele aparţinând acestor minorităţi să beneficieze
de posibilităţi corespunzătoare de învăţare a limbii lor minoritare ori de
a primi o educaţie în această limbă. 3. Paragraful 2 al acestui articol se va aplica
fără a se aduce atingere învăţării limbii oficiale ori predării în acesta limbă”.
Angajamentul părţilor de a recunoaşte oricărei persoane aparţinând unei minorităţi
naţionale dreptul de a învăţa limba sa minoritară priveşte unul dintre
94 Op. cit., § 69.
95 Op. cit., § 72.
Analiza actelor normative
93
principalele mijloace prin care aceste persoane îşi pot afirma şi păstra identitatea.
Acest drept nu importă niciun fel de excepţie96. Fără a se aduce atingere
principiilor menţionate în paragraful 2, acest text nu implică nicio obligaţie
pozitivă, în special de natură financiară, pentru stat. Al doilea paragraf al art.
14 a fost formulat întru-un mod foarte flexibil, lăsând statelor o marjă de apreciere
destul de extinsă, prin recunoaşterea posibilelor dificultăţi financiare,
administrative şi tehnice pe care acestea ar putea să le întimpine în punerea în
practică a acestui drept. Textul evită în mod deliberat să definească termenul
de cerere suficientă, ceea ce reprezintă formularea flexibilă, permiţând părţilor
să ţină seama de condiţiile particulare ale ţărilor lor. Părţile au latitudinea de a
alege mijloacele şi aranjamentele pentru asigurarea unei astfel de educaţii,
ţinând seama de particularităţile sistemului lor educaţional. Educaţia bilingvă
poate reprezenta unul dintre mijloacele de realizare a obiectivului urmărit
prin aceasta prevedere. Obligaţia decurgând din aceasta dispoziţie ar putea fi
extinsă la educaţia preşcolară97.
Textul art. 15 afirmă că „Părţile vor crea condiţiile necesare pentru participarea
efectivă a persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale la viaţa
culturală, socială şi economică şi la treburile publice, în special acelea care le
privesc direct”. În vederea creării condiţiilor necesare unei astfel de participări
a persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, părţile ar putea promova
următoarele măsuri: consultarea cu aceste persoane, prin intermediul unor
proceduri corespunzătoare, şi, în special, prin intermediul instituţiilor reprezentative
ale acestora, atunci când părţile au în vedere adoptarea de măsuri
legislative ori administrative care le-ar putea afecta direct; implicarea acestor
persoane în pregătirea, aplicarea şi evaluarea planurilor şi a programelor de
dezvoltare naţionale şi regionale, care le-ar putea afecta direct; elaborarea de
studii, în cooperare cu aceste persoane, pentru evaluarea posibilului impact al
activităţilor de dezvoltare proiectate asupra lor; participarea efectivă a persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale la procesele de luare a deciziilor şi
la organele alese, la nivel naţional şi local; forme descentralizate şi locale de
administraţie98.
Art. 16 dispune că „Părţile se vor abţine să ia măsuri care, modificând
proporţiile populaţiei din arii locuite de persoane aparţinând minorităţilor
naţio nale, sunt îndreptate împotriva drepturilor şi libertăţilor decurgând din
principiile înscrise în prezenta convenţie-cadru”. Scopul acestui articol este
acela de a oferi o protecţie împotriva măsurilor care modifică proporţiile
populaţiei din ariile locuite de persoane aparţinând minorităţilor naţionale şi
care vizează restrângerea drepturilor şi libertăţilor decurgând din prezenţa
Convenţie-cadru. Exemple de astfel de măsuri ar putea fi exproprierea, evacuarea
şi expulzările, ori redesenarea delimitărilor administrative în vederea restrângerii
unor astfel de drepturi şi libertăţi.
Potrivit art. 17 „1. Părţile se angajează să nu aducă atingere dreptului persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale de a stabili şi a menţine contacte
libere şi paşnice peste frontiere cu persoane care se află în mod legal în alte
96 Op. cit., § 75.
97 Op. cit., § 77.
98 Op. cit., § 80.
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
94
state, îndeosebi cu acelea cu care au în comun identitatea etnică, culturală,
lingvistică sau religioasă, ori patrimoniul cultural. 2. Părţile se angajează să nu
aducă atingere dreptului persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a
participa la activităţile organizaţiilor neguvernamentale, atât la nivel naţional,
cât şi internaţional”, în timp ce art. 18 din Convenţie încurajează părţile să
încheie, în afară de instrumentele internaţionale deja existente, acolo unde
condiţiile specifice o justifică, acorduri bilaterale şi multilaterale pentru protecţia
minorităţilor naţionale, dispunând că „1. Părţile vor depune eforturi pentru
a încheia, dacă este necesar, acorduri bilaterale şi multilaterale cu alte state,
îndeosebi cu statele vecine, pentru a asigura protecţia persoanelor apar ţinând
minorităţilor naţionale respective. 2. Dacă este cazul, părţile vor lua mă suri
pentru încurajarea cooperării transfrontaliere”.
Celelalte prevederi ale Convenţiei sunt mai puţin importante pentru determinarea
drepturilor ce trebuie asigurate de către statele ratificante ale acesteia.
Dintre dispoziţiile art. 19-29 ale tratatului european mai reţin atenţia doar
prevederile care impun persoanelor aparţinând unor minorităţi naţionale de a
respecta legislaţia naţională a statelor membre, precum şi drepturile aparţinând
persoanelor de etnie majoritară (art. 20); cele care stabilesc că prevederile
tratatului european nu pot afecta drepturi mai generoase acordate prin legislaţia
naţională persoanelor aparţinând unor minorităţi naţionale (art. 22);
dispoziţia care afirmă necesitatea interpretării prevederilor Convenţiei-cadru
prin raportare la cele ale Convenţiei europene a drepturilor omului.99
3.2.1.2 Carta Europeană a limbilor regionale sau minoritare
Al doilea act european de importanţă majoră în problema drepturilor
minorităţilor naţionale este Carta Europeană a limbilor regionale sau minoritare.
Carta a fost adoptată de către Consiliul Europei la 5 noiembrie 1992.
România a semnat Carta în 1995, dar a ratificat-o de abia la 29 ianuarie 2008,
urmând să între în vigoare pentru România la 1 mai 2008.
a) Obiectivele Cartei
Aşa cum reiese din preambulul sau, obiectivul dominant al cartei este de
ordin cultural. Ea este destinată să protejeze şi să promoveze limbile regionale
sau minoritare, considerate ca fiind aspecte ale patrimoniului cultural european
puse în pericol de evoluţiile din ultima perioadă. De aceea, carta nu
conţine doar o clauză de nediscriminare în ceea ce priveşte utilizarea limbii, ci
prevede în acelaşi timp obligativitatea luării unor măsuri cu scopul de a asigura
utilizarea limbilor regionale sau minoritare în învăţământ şi mass-media şi
de a permite utilizarea lor în viaţa juridică şi administrativă, economică şi
socială, precum şi în cea culturală a unui stat.
Carta vizează protejarea şi promovarea limbilor regionale sau minoritare,
nu a minorităţilor lingvistice. Din această cauză, accentul este pus pe dimensiunea
culturală a utilizării unei limbi minoritare în toate aspectele vieţii unei
persoane. Carta nu creează drepturi individuale sau colective pentru per-
99 Prezentarea detaliată a mecanismelor de monitorizare a Convenţiei-cadru depăşeşte
cadrul de abordare al prezentei lucrări.
Analiza actelor normative
95
soanele care utilizează aceste limbi, însă obligaţiile impuse părţilor au un efect
consecutiv şi asupra situaţiei acestor comunităţi100.
Chiar dacă textul european nu vizează în vreun fel problema naţionalităţilor
care aspiră la independenţă sau la modificări ale frontierelor, ea a fost creată
pentru a înlesni, într-o manieră măsurată şi realistă, atenuarea problemelor
minorităţilor a căror limbă constituie un element distinctiv, permiţându-le să
se simtă binevenite pe teritoriul statelor unde le-au plasat istoria. Departe de a
întări tendinţele de dezintegrare, punerea în practică a celor mai eficace metode
pentru a asigura utilizarea limbii minoritare în toate domeniile vieţii nu
poate decât încuraja grupurile care o vorbesc să-şi accepte locul în structura
statului în care trăiesc, lăsând la o parte resentimentele trecutului101.
În acest context, trebuie subliniat că textul cartei nu priveşte stabilirea
unui raport între limbile oficiale şi cele regionale sau minoritare în termeni de
concurenţă sau de antagonisme. Din contră, carta adoptă în mod intenţionat o
perspectivă inter-culturală şi plurilingvistică în cadrul căreia fiecare categorie
de limbi are un loc determinat. Această viziune corespunde în întregime valorilor
protejate în mod tradiţional de către Consiliul Europei, eforturilor sale de
promova relaţii mai strânse între persoane şi o mai bună înţelegere între diferitele
grupuri de populaţii din Europa.
Mai trebuie subliniat faptul că prevederile cartei nu tratează situaţia noilor
limbi, de regulă non-europene, care pot să apară în statele semnatare ca urmare
a recentelor fluxuri migratorii motivate de raţiuni economice. Consiliul
Europei a considerat că integrarea acestor persoane necesită adoptarea, în viitor,
a unui tratat special, creând un instrument specific.
b) Principiile generale de aplicare
Noţiunea de „limbă” astfel cum este utilizată în cadrul cartei se raportează
în mod esenţial la funcţia culturală a limbii. Acesta este motivul pentru care
aceasta nu este definită într-o manieră subiectivă, astfel încât să consacre un
drept individual de „a vorbi propria limbă”. Carta nu recurge nici la o definiţie
politico-socială sau etnică prin caracterizarea limbii ca vehiculul unui grup
social sau etnic determinat. În consecinţă, textul european se poate dispensa
de la definirea conceptului de minoritate lingvistică, întrucât obiectivul său
nu este acela de a stabili drepturi pentru grupurile minoritare, ci acela de a
proteja şi promova limbile regionale sau minoritare ca atare102.
Prin limbă regională se înţelege limba, alta decât cea oficială, vorbită pe o
parte limitată a teritoriului unui stat, în care aceasta este vorbită de majoritatea
cetăţenilor. Prin limbă minoritară se înţelege situaţia în care o limbă este
vorbită de persoane care fie nu sunt concentrate pe o parte limitată a teritoriului
unui stat, fie deşi sunt concentrate pe un teritoriu dintr-o anume zonă a
unui stat sunt, numeric, inferioare grupului de persoane care vorbesc limba
oficială. De pildă, în România, limba maghiară este o limbă regională în regiunea
din estul Transilvaniei, în care populaţia maghiară este numeric
superioară celei de origine română, şi limbă minoritară în restul Transilvaniei.
100 Rapport explicatif sur la Charte européenne sur les langues régionaux or minoritaires,
Ed. du Conseil de l’Europe, Strasbourg, 1993, § 11.
101 Op. cit., § 13.
102 Op. cit., § 17.
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
96
Deşi autorii Cartei au trebuit să vizeze situaţii extrem de diferite din statele
europene, mai ales în raport, de numărul persoanelor care utilizează o limbă
minoritară, s-a decis să nu se încerce definirea diferitelor categorii de situaţii
obiective, permiţând statelor să se adapteze la toate situaţiile particulare care
există pe teritoriul lor. De asemenea, Carta nu specifică care limbi europene
pot fi socotite ca fiind limbi regionale sau minoritare, câtă vreme lucrările preliminare
au ajuns la concluzia că orice listă s-ar fi realizat ea ar fi fost supusă
unor puternice contestaţii. În consecinţă, Carta a lăsat fiecărui stat puterea
discre ţionară de a decide lista limbilor minoritare sau regionale de pe teritoriul
său.
c) Principalele prevederi ale Cartei, în ordinea articolelor sale
Articolul 2 al Cartei stabileşte că „1. Fiecare parte se angajează să aplice
prevederile Părţii a II-a la ansamblul limbilor regionale sau minoritare folosite pe
teritoriul său, care corespund definiţiilor din articolul. 2. În ceea ce priveşte orice
limbă indicată în momentul ratificării, al acceptării sau al aprobării, în conformitate
cu articolul 3, fiecare parte se angajează să aplice un minimum de treizeci şi
cinci de paragrafe sau alineate selecţionate dintre prevederile Părţii a III-a a
prezentei Carte, dintre care cel puţin trei selecţionate din fiecare din articolele 8 şi
12 şi unul din fiecare din articolele 9, 10, 11 şi 13”. Articolul 2 distinge astfel între
cele două părţi esenţiale ale Cartei. Aşa cum vom vedea, partea a II a Cartei vizează
obiective generale şi se aplică în integralitatea sa tuturor limbilor regionale sau
minoritare vorbite pe teritoriul unui stat. Totuşi, prin lăsarea la discreţia statelor a
posibilităţii de a se adapta la „situaţia fiecărei limbi”, Carta le lasă acestora o marjă
de apreciere destul de ridicată. În acelaşi timp, aşa cum vom vedea, obiectivul
părţii a III-a a Cartei este acela de traduce în reguli precise principiile generale
stabilite în partea a II-a a sa. În consecinţă, impunând obligaţii mult mai bine determinate
din punct de vedere obiectiv, Carta lasă la dispoziţia statelor puterea de
a decide care dintre limbile regionale sau minoritare sunt acoperite de fiecare
dintre prevederile părţii a III-a a Cartei, cu scopul de permite adaptarea acesteia la
fiecare situaţie particulară existentă pe teritoriul unui stat. Astfel, art. 2 din Cartă
permite unui stat care admite existenţa unei limbi minoritare pe teritoriul său să
aleagă să nu aplice prevederile părţii a III-a a Cartei în raport de această limbă.
Atunci însă când un stat decide să aplice acele prevederi unei limbi determinate,
statul are obligaţia de a alege dintre obligaţiile impuse minim 35 de dispoziţii
menite să protejeze limba în cauză, alegerea trebuind să fie realizată astfel încât
protecţia oferită să se potrivească cât mai bine cu situaţia particulară a fiecărei
limbi pe teritoriul unui stat. Autorii cartei au redactat aceste prevederi pentru a se
putea adapta atât la situaţia unei limbi regionale vorbite de un număr important
de persoane, cât şi la ipoteza unei limbi minoritare vorbite de un număr redus de
oameni. Potrivit instrumentului de ratificare depus de România, statul român a
decis să recunoască calitatea de limbi regionale sau minoritare următoarelor: limba
albaneză; limba armeană; limba bulgară; limba cehă; limba croată; limba
germană; limba greacă; limba italiană; limba idiş; limba macedoneană; limba
maghiară; limba poloneză; limba romani; limba rusă; limba ruteană; limba sârbă;
limba slovacă; limba tătară; limba turcă; limba ucraineană. Cu toate acestea,
autorităţile române au decis să aplice doar prevederile părţii a II-a a Cartei pentru
limbile albaneză, armeană, greacă, italiană, idiş, macedoneană, poloneză, romani,
Analiza actelor normative
97
ruteană, tătară. În schimb de aplicarea părţii a III-a a cartei vor beneficia şi limbile
bulgară, cehă, croată, germană, maghiară, rusă, sârbă, slovacă, turcă, ucraineană.
În continuarea acestor idei, art. 3 prevede că „1. Fiecare stat contractant
trebuie să specifice în instrumentul său de ratificare, de acceptare sau de aprobare
fiecare limbă regională sau minoritară, sau fiecare limbă oficială mai
puţin răspândită pe ansamblul sau pe o parte a teritoriului său, la care se
aplică paragrafele selecţionate în conformitate cu paragraful 2 al articolului 2.
2. Orice parte poate, în orice moment ulterior, să notifice Secretarului general
că acceptă obligaţiile decurgând din prevederile oricărui alt paragraf al Cartei
care nu fusese specificat în instrumentul de ratificare, de acceptare sau de aprobare,
sau că va aplica paragraful 1 al prezentului articol altor limbi regionale
sau minoritare sau altor limbi oficiale mai puţin răspândite pe ansamblul sau
pe o parte a teritoriului său. 3. Angajamentele prevăzute în paragraful precedent
vor fi considerate parte integrantă a ratificării, a acceptării sau a aprobării
şi vor avea aceleaşi efecte cu începere de la data notificării lor”. Articolul 3
descrie modalităţile de punere în aplicare a principiilor expuse în art. 2. astfel,
fiecare stat trebuie să specifice în cuprinsul instrumentului său de ratificare
limbile la care se referă art. 2 din Cartă. Este de la sine înţeles, în acest context,
că orice stat poate, în orice moment, să accepte obligaţii noi dintre cele expuse
în partea a III-a a Cartei sau să extindă dispoziţiile acesteia pentru noi limbi
regionale sau minoritare.
În continuarea expunerii principiilor generale, art. 4 din Cartă stabileşte
că prevederile acesteia nu pot afecta drepturile de care se bucură utilizarea
unei limbi în teritoriul unui stat, dacă la momentul adoptării Cartei există în
anumite state legi interne care să stabilească un regim privilegiat al limbilor
prin raportare la prevederile actului european. De asemenea, din raţiuni similare,
primul paragraf al art. 4 stabileşte că dispoziţiile prezentei Carte nu pot fi
interpretate astfel încât să afecteze drepturi garantate prin prevederile
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Aşa cum spuneam şi mai sus, Partea a II-a a Cartei, care cuprinde art. 7 al
acesteia stabileşte principiile generale care sunt incidente în cazul tuturor limbilor
regionale şi minoritare pe care le recunoaşte un stat. Astfel, art. 7 al Cartei
dispune, la nivel de principiu că:
1. În ceea ce priveşte limbile regionale sau minoritare, în zonele în care
aceste limbi sunt folosite şi în funcţie de situaţia fiecărei limbi, părţile îşi
întemeiază politica, legislaţia şi practica pe următoarele obiective şi principii:
a. recunoaşterea limbilor regionale sau minoritare ca o expresie a bogăţiei
culturale;
b. respectarea ariei geografice a fiecărei limbi regionale sau minoritare, în
aşa fel încât diviziunile administrative existente sau noi să nu constituie
un obstacol pentru promovarea respectivei limbi regionale sau
minoritare;
c. necesitatea unei acţiuni hotărâte pentru promovarea limbilor regionale
sau minoritare în vederea salvgardării lor;
d. facilitarea şi/sau încurajarea folosirii oral sau în scris, a limbilor regionale
sau minoritare, în viaţa publică sau în viaţa privată;
e. menţinerea şi dezvoltarea relaţiilor, în domeniile prevăzute în prezenta
Cartă, între grupurile folosind o limbă regională sau minoritară şi
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
98
alte grupuri ale aceluiaşi stat ce vorbesc o limbă practicată într-o formă
identică sau apropiată, ca şi stabilirea de relaţii culturale cu alte grupuri
din respectivul stat folosind limbi diferite;
f. stabilirea de forme şi mijloace adecvate de predare şi studiere a limbilor
regionale sau minoritare, la toate nivelurile corespunzătoare;
g. stabilirea de mijloace care să permită celor ce nu vorbesc o limbă re gională
sau minoritară şi care locuiesc într-o arie unde această limbă este
folosită să o înveţe, dacă doresc acest lucru;
h. promovarea studiilor şi a cercetărilor în domeniul limbilor regionale
sau minoritare în universităţi sau instituţii echivalente;
i. promovarea unor forme corespunzătoare de schimburi transnaţionale,
în domeniile prevăzute de prezenta Cartă, pentru limbile regionale sau
minoritare folosite într-o formă identică sau apropiată în două sau mai
multe state.
2. Părţile se angajează să elimine, dacă nu au făcut-o deja, orice distincţie,
excludere, restricţie sau preferinţă nejustificată relativă la folosirea unei limbi
regionale sau minoritare şi având drept scop descurajarea sau punerea în pericol
a menţinerii sau dezvoltării acesteia. Adoptarea de măsuri speciale în favoarea
limbilor regionale sau minoritare, destinate să promoveze egalitatea între
vorbitorii acestor limbi şi restul populaţiei, sau urmărind să ţină seama de
situaţiile lor specifice, nu este considerată ca un act de discriminare faţă de
vorbitorii limbilor mai răspândite.
3. Părţile se angajează să promoveze, prin măsuri corespunzătoare, înţelegerea
reciprocă între toate grupurile lingvistice ale ţării, îndeosebi acţionând
în aşa fel încât respectul, înţelegerea şi toleranţa faţă de limbile regionale sau
minoritare să figureze printre obiectivele educaţiei şi instruirii desfăşurate în
ţară, şi să încurajeze mijloacele de comunicare în masă să urmărească acelaşi
obiectiv.
4. În determinarea politicii faţă de limbile regionale sau minoritare, părţile
se angajează să ia în considerare necesităţile şi dorinţele exprimate de grupurile
ce folosesc aceste limbi. Ele sunt încurajate să creeze, dacă este necesar,
organe cu rol constitutiv asupra tuturor chestiunilor legate de limbile regionale
sau minoritare.
5. Părţile se angajează să aplice, mutatis mutandis, principiile enumerate
în paragrafele 1 – 4 de mai sus, la limbile non-teritoriale. Totuşi, în cazul acestor
limbi, natura şi cuprinderea măsurilor ce urmează a fi luate pentru a da
efect prezentei Carte, vor fi determinate într-o manieră flexibilă, ţinând seama
de necesităţi şi dorinţe, şi respectând tradiţiile şi caracteristicile grupurilor care
folosesc limbile respective”.
Aceste dispoziţii privesc în mod esenţial obiective şi principii, şi nu reguli
speciale de punere în practică, creând astfel cadrul necesar protejării limbilor
regionale sau minoritare. Aceste principii se pot regrupa, în linii generale, pe
planul a şase idei principale103:
– Recunoaşterea limbilor minoritare regionale sau minoritare (art. 7 § 1
lit. a), idee care semnifică recunoaşterea legitimităţii utilizării lor, chi-
103 Op. cit., § 57.
Analiza actelor normative
99
ar dacă acest lucru nu implică şi recunoaşterea unei astfel de limbi ca
şi limbă oficială.
– Respectarea arealului geografic al fiecărei limbi regionale sau minoritare
(art. 7 § 1 lit. b). Chiar dacă Carta nu impune şi nu recomandă
existenţa unei forme administrative care să corespundă zonei geografice
în care se vorbeşte o limbă regională sau minoritară, ea condamnă
orice practică care tinde să organizeze teritoriul astfel încât să facă mai
dificilă utilizarea unei limbi vorbite de o comunitate divizată în mai
multe circumscripţii administrative.
– Necesitatea unor acţiuni pozitive în favoarea limbilor regionale sau
minoritare (art. 7 § 1 lit. c) şi d). Carta a plecat de la ideea după care, în
condiţiile actuale, simpla interdicţie a discriminării nu este suficientă
pentru a asigura protejarea unei limbi, care are nevoie de o susţinere
activă. În consecinţă, statele se obligă să ia măsurile necesare pentru a
asigura utilizarea limbilor regionale sau minoritare nu doar în spaţiul
privat, ci în cel public şi oficial.
– Garantarea învăţării şi studiului limbilor regionale sau minoritare (art.
7 § 1 lit. f) şi h). Aceste texte, care vizează sistemul general al educaţiei
unei persoane, permit ca anumite forme de educaţie să fie realizate în
limba minoritară sau regională, în timp ce alte stadii ale educaţiei să
vizeze studiul asupra limbii minoritare sau regionale.
– Crearea unor mijloace pentru persoanele care vorbesc limba oficială
de sprijin în învăţarea limbii minoritare sau regionale (art. 7 § 1 lit. g).
În spiritul înlesnirii bunei convieţuirii, Carta obligă statele să sprijine
studierea limbilor minoritare sau regionale şi de către persoane care
locuiesc în zonele în care aceste limbi sunt utilizate, în scopul
înţelegerii între grupurile lingvistice.
– Definirea raporturilor între grupurile ce vorbesc limbi regionale sau minoritare
(art. 7 § 1, lit. e) şi i). Carta stabileşte necesitatea ca grupurile
care utilizează aceeaşi limbă să aibă posibilitatea de a realiza schimburi
culturale şi de a-şi dezvolta raporturile, cu scopul de a proteja în îmbogăţi
limba pe care o vorbesc. Această obligaţie este impusă statelor dincolo
de frontierele trasate la nivel politic şi administrativ, în special în raport
de limbile vorbite de un număr redus de persoane pe teritoriul unui stat,
care pot, prin raporturi cu grupuri din statele în care limba în cauză este
cea oficială sau este vorbită de un număr mai mare de persoane.
Al doilea paragraf al art. 7 vizează eliminarea discriminării în utilizarea
limbilor minoritare sau regionale. Scopul acestui text nu este însă acela de a
crea o egalitate completă între limbi, câtă vreme Carta permite realizarea unor
distincţii între limbi, în raport de condiţiile specifice din fiecare stat şi fiecare
domeniu. De asemenea, acest text nu interzice acordarea unui rol prioritar
limbii oficiale a unui stat şi creării unor tratamente distincte între utilizarea
acestei limbi şi limbile regionale sau minoritare.
Partea a III-a a Cartei vine să delimiteze obligaţii concrete ale statelor în
aplicarea principiilor de mai sus, în funcţie de toate domeniile vieţii unei
comunităţi. Astfel, în primul rând, art. 8 al Cartei vizează stabilirea unor
obligaţii în domeniul utilizării limbilor regionale sau minoritare în sistemul de
învăţământ. Acest text dispune că:
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
100
1. În materie de învăţământ, părţile se angajează, în ceea ce priveşte
zonele în care sunt folosite astfel de limbi, în funcţie de situaţia fiecăreia dintre
aceste limbi şi fără a aduce atingere limbii (-ilor) oficiale a (ale) statului:
a.
i. să prevadă desfăşurarea unei educaţii preşcolare în limbile regionale
sau minoritare respective; sau
ii. să prevadă desfăşurarea unei părţi substanţiale a educaţiei
preşcolare în limbile regionale sau minoritare respective; sau
iii. să aplice una din măsurile vizate la punctele i şi ii de mai sus, cel
puţin elevilor ale căror familii o solicită şi al căror număr este considerat
suficient; sau
iv. dacă autorităţile publice nu au competenţe directe în domeniul
educaţiei preşcolare, să favorizeze şi/sau încurajeze aplicarea
măsurilor vizate la punctele i – iii de mai sus;
b.
i. să prevadă desfăşurarea unui învăţământ primar în limbile regionale
sau minoritare respective; sau
ii. să prevadă desfăşurarea unei părţi substanţiale a învăţământului
primar în limbile regionale sau minoritare respective; sau
iii. să prevadă, în cadrul învăţământului primar, ca predarea limbilor
regionale sau minoritare respective să facă parte integrantă din
programa de învăţământ; sau
iv. să aplice una din măsurile vizate la punctele i – iii de mai sus, cel
puţin elevilor ale căror familii o solicită şi al căror număr este considerat
suficient;
c.
i. să prevadă desfăşurarea unui învăţământ secundar în limbile regionale
sau minoritare respective; sau
ii. să prevadă desfăşurarea unui părţi substanţiale a învăţământului
secundar în limbile regionale sau minoritare respective; sau
iii. să prevadă, în cadrul învăţământului secundar, predarea limbilor
regionale sau minoritare ca parte integrantă a programei de
învăţământ; sau
iv. să aplice una din măsurile vizate la punctele i – iii de mai sus, cel
puţin elevilor care o solicită – sau, dacă este cazul, ai căror familii
o solicită – în număr considerat suficient;
d.
i. să prevadă desfăşurarea unui învăţământ tehnic şi vocaţional în
limbile regionale sau minoritare respective; sau
ii. să prevadă desfăşurarea unui părţi substanţiale a învăţământului tehnic
şi vocaţional în limbile regionale sau minoritare respective; sau
iii. să prevadă, în cadrul educaţiei tehnice şi vocaţionale, predarea
limbilor regionale sau minoritare respective, ca parte integrantă a
programei de învăţământ; sau
iv. să aplice una din măsurile vizate la punctele i – iii de mai sus cel
puţin elevilor care o solicită – sau, dacă este cazul, ale căror familii
o solicită – în număr considerat suficient;
Analiza actelor normative
101
e.
i. să prevadă desfăşurarea unui învăţământ universitar şi a altor forme
de învăţământ superior în limbile regionale sau minoritare; sau
ii. să prevadă studiul acestor limbi, ca disciplină a învăţământului
uni versitar şi superior; sau
iii. dacă, în temeiul rolului statului în raport cu instituţiile de învă ţământ
superior, alineatele i şi ii nu pot fi aplicate, să încurajeze şi/
sau să autorizeze crearea unui învăţământ superior în limbile regionale
sau minoritare sau a unor modalităţi care să permită studierea
acestor limbi în universitate sau în alte instituţii de învăţământ
superior;
f.
i. să ia măsuri pentru organizarea de cursuri de educaţie pentru
adulţi sau de educaţie permanentă desfăşurate în principal sau integral
în limbile regionale sau minoritare; sau
ii. să propună aceste limbi ca discipline de educaţie pentru adulţi şi
de educaţie permanentă; sau
iii. dacă autorităţile publice nu au competenţe directe în domeniul
educaţiei adulţilor, să favorizeze şi/sau să încurajeze predarea acestor
limbi în cadrul educaţiei pentru adulţi sau al educaţiei permanente;
g. să ia măsuri pentru asigurarea predării istoriei şi a culturii pe care limba
regională sau minoritară le exprimă;
h. să asigure pregătirea de bază şi permanentă a cadrelor didactice necesare
punerii în aplicare a acelora dintre paragrafele de la a. la g. acceptate
de părţi;
i. să creeze unul sau mai multe organe de control însărcinate să urmărească
măsurile adoptate şi progresele realizate în direcţia instituirii
sau a dezvoltării predării limbilor regionale sau minoritare şi să realizeze
asupra acestor chestiuni rapoarte periodice care vor fi făcute
publice.
2. În materie de învăţământ şi în ceea ce priveşte zonele altele decât cele în
care sunt folosite în mod tradiţional limbile regionale sau minoritare, părţile se
angajează să autorizeze, să încurajeze şi să creeze, dacă numărul vorbitorilor unei
limbi regionale sau minoritare o justifică, predarea în limba regională sau minoritară,
sau predarea acestei limbi la nivelurile de învăţământ corespunză toare.
Faţă de aceste prevederi ce impun obligaţii din care statele trebuie să
aleagă după regulile instituite în art. 2 şi 3 din Cartă, se impun câteva observaţii.
În primul trebuie subliniat că dispoziţiile Cartei nu permit statelor să elimine
din sistemul educaţional studiul limbii oficiale a statului. O posibilă tendinţă
de creare a unor ghetouri lingvistice este contrară principiilor plurilingvismului
şi inter-culturalităţii pe care le promovează Consiliul Europei şi apar
menţionate expres în preambulul Cartei104. Art. 8 tratează mai multe niveluri
ale educaţiei şcolare, pentru fiecare dintre acestea fiind prevăzute anumite
opţiuni ale statelor.
104 Op. cit., § 80.
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
102
Unele dispoziţii se referă la existenţa unui număr suficient de persoane
care doresc să urmeze cursurile respective, evitând astfel să instituie în sarcina
autorităţilor naţionale sarcini foarte dificil de rezolvat, atunci când se află
în faţa unui număr foarte mic de vorbitori ai unei limbi minoritare, insuficient
pentru a se putea crea o clasă. Pe de altă parte însă, ţinând cont de situaţia
particulară a limbilor minoritare, s-a estimat că numărul ce trebuie considerat
ca fiind suficient în sensul acestor dispoziţii trebuie apreciat cu o anumită
supleţe, astfel încât să includă şi ipoteze în care există totuşi un număr oarecum
semnificativ de persoane vorbitoare ale unei limbi minoritare, chiar dacă
nu sunt suficiente pentru a se crea o clasă. Aceleaşi prevederi se regăsesc şi în
domeniul educaţiei universitare, caz în care Carta recomandă ca, atunci când
numărul de studenţi vorbitori ai unei limbi minoritare este prea mic, statele să
depună eforturi pentru recunoaşterea studiilor realizate în state în care limba
minoritară este limba oficială.
Dispoziţii similare în conţinut se regăsesc şi în raport cu folosirea limbii în
justiţie, situaţie reglementată prin art. 9 din Cartă care dispune:
1. Părţile se angajează, în ceea ce priveşte circumscripţiile autorităţilor judiciare
în care numărul persoanelor folosind limbile regionale sau minoritare
justifică măsurile specificate mai jos, în funcţie de situaţia fiecăreia din aceste
limbi, şi cu condiţia ca utilizarea posibilităţilor oferite de prezentul paragraf să nu
fie considerată de către judecător ca împiedicând buna administrare a justiţiei:
a. în cadrul procedurilor penale:
i. să prevadă ca, la cererea uneia din părţi, tribunalele să îşi desfăşoare
procedurile în limbile regionale sau minoritare; şi/sau
ii. să garanteze acuzatului dreptul de a se exprima în limba regională
sau minoritară; şi/sau
iii. să prevadă că cererile şi probele, scrise sau orale, să nu fie considerate
ca inadmisibile numai pe motivul că sunt formulate într-o
limbă regională sau minoritară; şi/sau
iv. să administreze în aceste limbi regionale sau minoritare, la cerere,
actele în legătură cu procedurile judiciare, dacă este necesar prin
recurgerea la interpreţi şi traduceri care să nu implice cheltuieli
suplimentare pentru cei interesaţi;
b. în cadrul procedurilor civile:
i. să prevadă ca, la cererea unei părţi, tribunalele să îşi desfăşoare
procedurile în limbile regionale sau minoritare; şi/sau
ii. să permită, ca atunci când o parte la un litigiu trebuie să compară
personal în faţa unui tribunal, aceasta să se exprime în limba sa
regională sau minoritară, fără ca prin aceasta să se expună la cheltuieli
suplimentare; şi/sau
iii. să permită administrarea de documente şi probe în limbile regionale
sau minoritare, dacă este necesar prin recurgerea la interpreţi şi traduceri;
c. în procedurile în faţa jurisdicţiilor competente în materie adminis tra tivă;
i. să prevadă ca jurisdicţiile la cererea unei părţi, să conducă procedura
într-una din limbile regionale sau minoritare;
ii. să permită, în cazul în care o parte aflată în litigiu trebuie să
compară în persoană în faţa unui tribunal, să se exprime în limba
Analiza actelor normative
103
sa regională sau minoritară fără ca pentru aceasta să se expună la
cheltuieli suplimentare;
iii. să permită producerea de documente şi de probe în limbile regionale
sau minoritare; dacă este necesar se va recurge la interpreţi şi
traduceri.
d. să ia măsuri pentru a asigura aplicarea alineatelor i – iii ale paragrafelor
b şi c de mai sus şi utilizarea eventuală de interpreţi şi traduceri, fără
ca aceasta să atragă cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi.
2. părţile se angajează:
a. să nu conteste validitatea actelor juridice întocmite în ţară numai pe motivul
că acestea sunt redactate într-o limbă regională sau minoritară; sau
b. să nu conteste validitatea între părţi, a actelor juridice întocmite în
ţară numai pe motivul că acestea sunt redactate într-o limbă regională
sau mino ri tară, şi să prevadă că acestea pot fi invocate împotriva unor
părţi terţe interesate care nu folosesc respectivele limbi, cu condiţia ca
conţinutul actului (-elor) să fie adus la cunoştinţa acestora de către
persoanele care îl (le) invocă; sau
c. să nu conteste validitatea, între părţi, a actelor juridice întocmite în ţară
numai pe motivul că sunt redactate într-o limbă regională sau minoritară.
3. Părţile se angajează să facă accesibile, în limbile regionale sau minoritare,
textele legislative naţionale cele mai importante şi pe acelea care
interesează în mod special pe cei ce utilizează aceste limbi, dacă aceste texte
nu sunt deja disponibile în alt fel.
Primul paragraf al acestui articol se aplică doar acelor circumscripţii teritoriale
în care numărul rezidenţilor ce utilizează limbi regionale sau minoritare
justifică măsurile prevăzute în textul european. În ceea ce priveşte situaţia
procedurilor ce se desfăşoară în faţa unor instanţe superioare, aflate dincolo
de raza teritorială în care limba în cauză este vorbită de un număr semnificativ
de persoane, aparţine statelor în cauză să ia măsurile necesare care să ţină
seama de natura specială a sistemului judiciar şi a ierarhiei instanţelor de
judecată105. Domeniul utilizării limbii minoritare sau regionale în procedurile
judiciare este unicul în care autorii Cartei au depăşit zona în care se dispunea
utilizarea limbii în situaţii în care există o necesitate practică, câtă vreme art.
9 din Carta nu condiţionează utilizarea limbii neoficiale în faţa instanţelor de
judecată de faptul că una dintre părţi nu cunoaşte limba oficială. Cu alte cuvinte,
art. 9 impune dreptul de a folosi limba minoritară sau regională în cadrul
procedurilor judiciare şi atunci când părţile cunosc suficient limba oficială a
statului în cauză.
Utilizarea limbii minoritare sau regionale în raporturile cu administraţia
este reglementată prin art. 10 din Cartă care prevede că:
1. În circumscripţiile administrative ale statului locuite de un număr de
vorbitori de limbi regionale sau minoritare, care justifică măsurile specificate
mai jos, şi în funcţie de situaţia fiecărei limbi, părţile se angajează, în măsura
în care este posibil:
105 Op. cit., § 90.
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
104
a.
i. să vegheze ca funcţionarii autorităţilor administrative care asigură
relaţia cu publicul să folosească limbile regionale sau minoritare în
raporturile lor cu persoanele care li se adresează în aceste limbi; sau
ii. să vegheze ca vorbitorii de limbi regionale sau minoritare să poată
pre zen ta cereri orale sau scrise şi să primească răspunsuri în aceste
limbi; sau
iii. să vegheze ca vorbitorii de limbi regionale sau minoritare să poată
prezenta cereri orale sau scrise în aceste limbi;
iv. să vegheze ca vorbitorii de limbi regionale sau minoritare să poată
prezenta ca valabil un document întocmit în aceste limbi;
b. să pună la dispoziţie formulare şi texte administrative de uz curent
pentru populaţie în limbile regionale sau minoritare, sau în versiuni
bilingve;
c. să permită autorităţilor administrative să întocmească documente într-
o limbă regională sau minoritară.
2. În ceea ce priveşte autorităţile locale şi regionale din zonele locuite de
un număr de vorbitori de limbi regionale sau minoritare în care se justifică
măsurile specificate mai jos, părţile se angajează să permită şi/sau să încurajeze:
a. folosirea limbilor regionale sau minoritare în cadrul administraţiei regionale
sau locale;
b. posibilitatea pentru vorbitorii de limbi regionale sau minoritare de a
prezenta cereri orale sau scrise în aceste limbi;
c. publicarea de către autorităţile regionale a textelor oficiale şi în limbile
regionale sau minoritare;
d. publicarea de către autorităţile locale a textelor oficiale şi în limbile
regionale sau minoritare;
e. folosirea de către autorităţile locale a limbilor regionale sau minoritare
în dezbaterile din Consiliile lor, fără a exclude, totuşi, folosirea limbii
(-ilor) oficiale a (ale) statului;
f. folosirea de către autorităţile locale a limbilor regionale sau minoritare
în dezbaterile din Consiliile lor, fără a exclude, totuşi, folosirea limbii
(-ilor) oficiale a (ale) statului;
g. folosirea sau adoptarea, dacă este cazul, alături de denumirea în limba
(-ile) oficială (-ale), a formelor tradiţionale şi corecte a toponimiei în
limbile regionale sau minoritare.
3. În ceea ce priveşte serviciile publice asigurate de către autorităţile administrative
sau de către alte persoane care acţionează în cadrul competenţei
acestora, părţile contractante se angajează, în zonele în care limbile regionale
sau minoritare sunt folosite, în funcţie de situaţia fiecărei limbi şi în măsura în
care acest lucru este posibil:
a. să vegheze ca limbile regionale sau minoritare să fie folosite în cadrul
serviciilor publice; sau
b. să permită vorbitorilor de limbi regionale sau minoritare să formuleze
cereri şi să primească răspunsul în aceste limbi; sau
c. să permită vorbitorilor de limbi regionale sau minoritare să formuleze
cereri în aceste limbi.
Analiza actelor normative
105
4. În vederea aplicării dispoziţiilor paragrafelor 1, 2 şi 3 pe care le-au acceptat,
părţile se angajează să ia una sau mai multe dintre măsurile ce urmează:
a. traducerea sau interpretarea eventual solicitată;
b. alegerea şi, dacă este cazul, formarea unui număr suficient de
funcţionari şi alţi agenţi publici;
c. satisfacerea, în măsura în care este posibil, a cererilor agenţilor publici
care cunosc o limbă regională sau minoritară de a fi repartizaţi în zona
în care această limbă este folosită.
5. Părţile se angajează să permită, la cererea celor interesaţi, folosirea sau
adoptarea de patronime în limbile regionale sau minoritare.
Această dispoziţie are ca şi obiectiv principal acela de a ameliora comunicarea
între autorităţile publice şi locuitorii vorbitori de limbă regională sau
minoritară. E adevărat că marea majoritate a locuitorilor ce au ca limbă maternă
altă limbă decât cea oficială o cunosc suficient de bine pe această din urmă pentru
a putea interacţiona cu autorităţile. Totuşi, s-a considerat că permisiunea
utilizării limbii materne în raporturile cu administraţia este o problemă
fundamentală în eforturile de a dezvolta şi proteja utilizarea limbilor minoritare
şi regionale, întrucât recunoaşterea acestor limbi nu poate reduce dreptul de a le
utiliza doar în raporturile private. În plus, astfel se evită posibilitatea ca limbile
minoritare sau regionale să devină limbi „handicapate”, incapabile să formuleze
noţiuni pentru toate aspectele vieţii sociale. Cu toate acestea, deşi Carta permite
formularea unor cereri orale sau scrise în altă limbă decât cea oficială, ea nu
obligă autorităţile să formuleze răspunsuri în limba regională sau minoritară
utilizată în formularea cererii. Angajamentele statelor părţi sunt limitate la
situaţiile în care utilizarea acestor limbi este rezonabil posibilă, ţinând cont de
consecinţele financiare, de personal sau de forma în care pot să apară, câtă vreme
aplicarea generală a unor astfel de garanţii ale utilizării limbilor minoritare este
nerealistă106.
Autorii Cartei au considerat necesar să trateze într-un text distinct şi problema
folosirii limbilor minoritare şi regionale în mass-media. Astfel, art. 11
stabileşte că:
1. Părţile se angajează, pentru vorbitorii limbilor regionale sau minoritare,
în zonele în care aceste limbi sunt folosite, în funcţie de situaţia fiecărei limbi,
în măsura în care autorităţile publice au, în mod direct sau indirect, competenţe,
atribuţii sau un rol în acest domeniu, cu respectarea principiilor de
independenţă şi autonomie a mijloacelor de comunicare:
a. în măsura în care radioul şi televiziunea au caracterul de servicii publice:
i. să asigure crearea cel puţin a unei staţii de radio şi a unui canal de
televiziune în limbile regionale sau minoritare; sau
ii. să încurajeze şi/sau să faciliteze crearea cel puţin a unei staţii de
radio şi a unui canal de televiziune în limbile regionale sau minoritare;
sau
iii. să ia măsuri corespunzătoare pentru ca difuzorii să programeze
emisiuni în limbile regionale sau minoritare;
106 Op. cit., § 103.
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
106
b.
i. să încurajeze şi/sau să faciliteze crearea cel puţin a unei staţii de
radio în limbile regionale sau minoritare; sau
ii. să încurajeze şi/sau să faciliteze emiterea de programe de radio în
limbile regionale sau minoritare, în mod periodic;
c.
i. să încurajeze şi/sau să faciliteze crearea cel puţin a unui canal de
televiziune în limbile regionale sau minoritare; sau
ii. să încurajeze şi/sau să faciliteze difuzarea de programe de tele viziune
în limbile regionale sau minoritare, în mod periodic;
d. să încurajeze şi/sau să faciliteze realizarea şi difuzarea de producţii
audio şi audiovizuale în limbile regionale sau minoritare;
e.
i. să încurajeze şi/sau să faciliteze crearea şi/sau menţinerea cel puţin
a unui organ de presă în limbile regionale sau minoritare; sau
ii. să încurajeze şi/sau să faciliteze publicarea de articole de presă în
limbile regionale sau minoritare, în mod periodic;
f.
i. să accepte costurile suplimentare ale mijloacelor de comunicare ce
uti lizează limbile regionale sau minoritare, atunci când legea prevede
o asistenţă financiară, în general, pentru mijloacele de comunicare;
sau
ii. să extindă măsurile existente de asistenţă financiară la producţiile
audiovizuale în limbile regionale sau minoritare;
g. să sprijine formarea jurnaliştilor şi a personalului pentru mijloacele de
comunicare ce utilizează limbile regionale sau minoritare.
2. Părţile se angajează să garanteze libertatea de recepţie directă a emisiunilor
de radio şi televiziune ale ţărilor vecine realizate într-o limbă folosită
într-o formă identică sau apropiată de o limbă regională sau minoritară şi să
nu se opună retransmiterii de emisiuni de radio şi televiziune din ţările vecine,
realizate într-o astfel de limbă. Ele se angajează în plus să vegheze ca nici
o restricţie a libertăţii de expresie şi a liberei circulaţii a informaţiei într-o
limbă folosită într-o formă identică sau apropiată de o limbă regională sau
minoritară, să nu fie impusă presei scrise. Exercitarea libertăţilor menţionate
mai sus, atrăgând cu sine obligaţii şi responsabilităţi, poate fi supusă anumitor
forma lităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie
măsuri necesare într-o societate democratică, în interesul securităţii naţionale,
al integrităţii teritoriale sau al siguranţei publice, al apărării ordinii şi al prevenirii
criminalităţii, al protecţiei sănătăţii sau al moralei, al protecţiei reputaţiei
sau al drepturilor altora, pentru împiedicarea divulgării informaţiilor
confidenţiale, sau pentru garantarea autorităţii şi al imparţialităţii puterii
judecătoreşti.
3. Părţile se angajează să vegheze ca interesele vorbitorilor limbilor regionale
sau minoritare să fie reprezentate sau luate în considerare în cadrul structurilor
eventual create, în conformitate cu legea, având ca sarcină garan tarea
libertăţii şi a pluralităţii mijloacelor de comunicare.
Locul, timpul şi modalitatea în care limbile regionale sau minoritare sunt
utilizate în mass-media este crucial pentru protejarea acestora, câtă vreme în
Analiza actelor normative
107
condiţiile de astăzi, nicio limbă nu poate supravieţui fără a putea să aibă acces
la noile forme de comunicare în masă. În aceste context, deşi zonele media au
fost lărgite semnificativ de evoluţia tehnicii, locul televiziunii este fundamental,
iar un sprijin public pentru asigurarea folosirii limbilor minoritare şi regionale
în programe de televiziune este esenţial, în condiţiile în care segmentul
acoperit de persoanele vorbitoare de alte limbi decât cea oficială este redus.
În acelaşi timp, un astfel de sprijin public depinde în măsură esenţială de puterea
care este recunoscută zonei publice şi guvernamentale în funcţionarea
posturilor de televiziune, cea mai facilă modalitate de asigurare a respectării
acestei garanţii fiind impunerea difuzării unor programe şi în limbile minoritare
sau regionale la licenţierea societăţilor de televiziune107.
Carta conţine şi prevederi menite să încurajeze folosirea limbilor minoritare
sau regionale în activitatea culturală. Astfel, art. 12 prevede că:
1. În ceea ce priveşte activităţile şi facilităţile culturale – în special biblioteci,
videoteci, centre culturale, muzee, arhive, academii, teatre şi cinema tografe,
precum şi operele literare şi producţia cinematografică, folclorul, festivalurile,
industria culturală, incluzând în special utilizarea de noi tehnologii
– părţile se angajează, în zonele în care aceste limbi sunt folosite şi în măsura în
care autorităţile publice au competenţe, puteri sau un rol în acest domeniu:
a. să încurajeze formele de exprimare şi iniţiativele specifice limbilor regionale
sau minoritare şi să favorizeze diferite mijloace de acces la operele
produse în aceste limbi;
b. să favorizeze diferitele modalităţi de acces în alte limbi la operele produse
în limbile regionale sau minoritare, sprijinind şi dezvoltând
activităţile de traducere, dublare, post-sincronizare şi subtitrare;
c. să favorizeze accesul în limbile regionale sau minoritare la operele
produse în alte limbi, sprijinind şi dezvoltând activităţile de traducere,
dublare, post-sincronizare şi subtitrare;
d. să vegheze ca organismele însărcinate să întreprindă şi să susţină diferite
forme de activităţi culturale, să integreze într-o măsură adecvată,
cunoaşterea şi folosirea limbilor şi culturilor regionale sau minoritare
în acţiune a căror iniţiativă o au, sau pe care le sprijină;
e. să favorizeze punerea la dispoziţia organismelor însărcinate să întreprindă
sau să susţină activităţi culturale, a unui personal cunoscător al
limbii regionale sau minoritare, ca şi al limbii (-lor) restului popu laţiei;
f. să încurajeze participarea directă a reprezentanţilor limbilor regionale
sau minoritare la demersurile de organizare a facilităţilor şi de planificare
a activităţilor culturale;
g. să încurajeze şi/sau să faciliteze crearea unuia sau mai multor organisme
însărcinate să colecteze, depoziteze şi să prezinte sau să publice
operele realizate în limbile regionale sau minoritare;
h. dacă este necesar, să creeze şi/sau să promoveze şi să finanţeze servicii
de traducere şi de cercetare terminologică, în vederea, în special, a
menţinerii şi dezvoltării în fiecare limbă regională sau minoritară a
107 Op. cit., § 110.
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
108
unei terminologii administrative, comerciale, economice, sociale, tehnologice
sau juridice adecvate.
2. În ceea ce priveşte alte zone decât cele în care limbile regionale sau
minoritare sunt, în mod tradiţional, folosite, părţile se angajează să autorizeze,
să încurajeze şi/sau să prevadă, dacă numărul vorbitorilor unei limbi regionale
sau minoritare justifică aceasta, activităţi sau facilităţi culturale adecvate, în
conformitate cu paragraful precedent.
3. Părţile se angajează ca în politica lor culturală pe plan extern să acorde
un loc corespunzător limbilor regionale sau minoritare şi culturii pe care ele o
exprimă.
Este evident că aceste obligaţii impuse statelor sunt incidente doar în
măsura în care acestea dispun de mijloacele juridice şi practice de a interveni
în viaţa culturală. Totuşi, lor li se cere în principal să se asigure că viaţa
culturală acoperă şi zona minorităţilor lingvistice, să încurajeze dezvoltarea
unei vieţi culturale în limbi regionale sau minoritare, precum şi să asimileze
în cultura naţională creaţiile în alte limbi decât cea oficială.
În fine, ultimul aspect al vieţii cotidiene, cel al vieţii economice, a condus
la adoptarea art. 13 din Cartă care stipulează că:
1. În ceea ce priveşte activităţile economice şi sociale, părţile se angajează,
pentru ansamblul ţării:
a. să excludă din propria legislaţie, orice dispoziţie care interzice sau
limitează în mod nejustificat, folosirea limbilor regionale sau minoritare
în documentele referitoare la viaţa economică sau socială, şi, mai
ales, în contractele de muncă şi în documentele tehnice, cum ar fi
instrucţiunile de utilizare a produselor sau a echipamentelor tehnice;
b. să interzică introducerea în regulamentele interne ale întreprinderilor
şi în actele private a oricăror clauze ce exclud sau limitează folosirea
limbilor regionale sau minoritare, cel puţin între vorbitorii aceleiaşi
limbi;
c. să se opună practicilor ce tind să descurajeze folosirea limbilor regionale
sau minoritare în cadrul activităţilor economice şi sociale;
d. să faciliteze şi/sau să încurajeze prin alte mijloace decât cele vizate în
alineatul precedent, folosirea limbilor regionale sau minoritare.
2. În domeniul activităţilor economice şi sociale, părţile se angajează, în
măsura în care autorităţile publice sunt competente în zona în care limbile
regionale sau minoritare sunt folosite, şi dacă acest lucru este posibil:
a. să definească, prin reglementările financiare şi bancare, modalităţile
ce permit, în condiţii compatibile cu uzanţele comerciale, folosirea
limbilor regionale sau minoritare la redactarea ordinelor de plată (cec,
cambie etc.) sau a altor documente financiare sau, dacă este cazul, să
vegheze la iniţierea unui astfel de proces;
b. în sectoarele economice şi sociale aflate direct sub controlul lor (sectorul
public) să realizeze acţiuni destinate să încurajeze folosirea limbilor
regionale sau minoritare;
c. să vegheze ca instituţiile sociale cum ar fi spitalele, căminele de
bătrâni, azilurile să ofere posibilitatea de a primi şi de a îngriji, în propria
lor limbă, pe vorbitorii unei limbi regionale sau minoritare, care
necesită îngrijiri din motive de sănătate, vârstă sau altele;
Analiza actelor normative
109
d. să supravegheze, prin mijloace corespunzătoare, ca instrucţiunile de
siguranţă să fie înscrise şi în limbile regionale sau minoritare;
e. să facă accesibile în limbile regionale sau minoritare informaţiile furnizate
de autorităţile competente, în ceea ce priveşte drepturile consumatorilor.
În sistemele economice şi sociale care caracterizează ţările Consiliului Europei,
interferenţa puterii publice în viaţa economică şi socială este limitată în princi
pal la funcţia legislativă şi de supraveghere. În aceste condiţii, posibilităţile autorităţilor
publice de a interveni pentru a asigura locul cuvenit limbilor mino ri ta re
sau regionale sunt inevitabil limitate. De aceea, art. 13 priveşte mai degrabă obligaţia
de a adopta anumite măsuri care să încurajeze folosirea limbilor neofi ci ale şi să
limiteze puterea de interdicţie a utilizării limbilor regionale sau minoritare.
Pe lângă aceste dispoziţii, unica prevedere a Cartei care merită o atenţie
sporită este cea din art. 14 care priveşte schimburile transfrontaliere. Potrivit
acestui text „părţile se angajează: să aplice acordurile bilaterale şi multilaterale
existente care le angajează faţă de statele în care aceeaşi limbă este folosită
într-o formă identică sau apropiată sau, dacă este necesar, să depună toate
eforturile pentru a încheia astfel de acorduri, de natură să favorizeze contactele
între vorbitorii aceleiaşi limbi din statele respective, în domeniile culturii,
învăţământului, informaţiei, formării profesionale şi educaţiei permanente; să
faciliteze şi/sau să promoveze cooperarea transfrontalieră, în interesul limbilor
regionale sau minoritare mai ales între autorităţile regionale sau locale din
zonele în care aceeaşi limbă este folosită într-o formă identică sau apropiată”.
Cooperarea la care se referă acest text poate să se extindă în domenii precum
ridicarea de şcoli, schimburi de elevi şi studenţi, recunoaşterea reciprocă a
diplomelor şi calificărilor, organizarea în comun de activităţi culturale. Astfel,
această dispoziţie vine să indice statelor o modalitate destul de eficace şi mai
puţin costisitoare pentru îndeplinirea unora dintre obligaţii instituite în partea
a III-a a Cartei, în special în raport de cele prevăzute de art. 8 şi 13.
d) Opţiunile statului român privind aplicarea obligaţiilor prezentate mai sus
Prin legea de ratificare a Cartei108, România şi-a exprimat opţiunile legate
de aplicarea părţii a III-a a Cartei către limbile cărora statul român a decis să le
facă incidente aceste prevederi. Astfel, în raport de fiecare limbă în parte, s-a
decis care dintre dispoziţii sunt aplicabile.
3.2.2 Tratatele şi convenţiile internaţionale privind protejarea
ge ne rală a drepturilor fundamentale. Dispoziţii aplicabile în raport
de drep turile minorităţilor naţionale
3.2.2.1 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Minorităţile naţionale
în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
Adoptată la Roma în 1950 şi ratificată de România în 1994, Convenţia
europeană a drepturilor omului a devenit, în mod incontestabil, tratatul
internaţional privind protejarea drepturilor fundamentale ale persoanei care a
reuşit să se apropie cel mai mult de obiectivele propuse odată cu adoptarea sa.
108 Este vorba despre Legea nr. 282 din 24 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial,
nr. 752, din 6 noiembrie 2007.
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
110
Graţie sistemului jurisprudenţial creat prin activitatea prodigioasă a Curţii Europene
a Drepturilor Omului109, Convenţia europeană a devenit, cel puţin în
ultima perioadă, cel mai util instrument invocat atât în faţa instanţelor şi organelor
interne, cât şi a CEDO de orice persoană care se consideră victimă a
unei violări a drepturilor sale fundamentale.
Convenţia nu are nicio dispoziţie expresă care să vizeze situaţia drepturilor
minorităţilor naţionale de pe teritoriul statelor europene, însă conţine drepturi,
recunoscute oricărei persoane, dar care au incidenţă şi în raport de situaţia
minorităţilor naţionale, cele mai importante din acest punct de vedere fiind
dreptul la nediscriminare (art. 14 din Convenţie), dreptul la un interpret în procedurile
judiciare (art. 5 § 2, art. 6 § 1, art. 6 § 3 lit. a şi e din Convenţie), dreptul
la libertatea de asociere (art. 11 din Convenţie), dreptul la instrucţie şcolară (art.
2 din Protocolul nr. 1 la Convenţie) şi drepturile cu caracter electoral (art. 3 din
Protocolul nr. 1 la Convenţie). Câtă vreme Convenţia este, de departe, cel mai
util instrument de luptă împotriva abuzurilor statelor, vom prezenţa mai jos
principalele linii trasate în jurisprudenţa Curţii în raport cu interpretarea acestor
prevederi în contextul protejării drepturilor minorităţilor naţionale.
a) Interdicţia discriminării potrivit art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului
Curtea europeană a precizat, ferindu-se să ofere o definiţie foarte formală,
că noţiunea de discriminare cuprinde în mod obişnuit cazurile în care un individ
sau un grup este, fără nici o justificare obiectivă şi rezonabilă, mai puţin
bine tratat decât altul110. Cu alte cuvinte, într-o viziune modernă în care egalitatea
persoanelor nu este neapărat antonimul discriminării, Curtea europeană
a considerat că a face diferenţe nu înseamnă a discrimina, iar art. 14 din
Convenţie nu interzice orice diferenţă de tratament în exercitarea drepturilor
recunoscute111. În consecinţă, pentru a se putea discuta despre discriminare,
trebuie îndeplinite două condiţii cumulative: existenţa unei diferenţe de tratament
şi lipsa unei justificări obiective şi rezonabile care să explice aceste
diferenţe de tratament. Tot instanţa europeană a mai precizat, în raport de prima
condiţie, că pentru a determina existenţa unei diferenţe de tratament,
trebuie realizată o comparaţie între două persoane aflate în situaţii similare: o
persoană reală aflată într-o anumită situaţie şi o persoană ipotetică, ce face
parte din alt grup, aflată în aceeaşi situaţie112.
În general, o astfel de diferenţă de tratament constituie discriminare doar
dacă este lipsită de o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică doar în măsura
în care diferenţa de tratament instituită vizează un scop legitim şi este
proporţională cu scopul vizat113. Cu alte cuvinte, atunci când statul este în
109 Numită, în cele ce urmează, CEDO.
110 CEDO, hotărârea din afacerea lingvistică belgiană din 23 iulie 1968 la http://www.echr.coe.
int.
111 F. Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Iaşi, Polirom, 2006, p.
208; J.-F. Renucci, Droit européen des droits de l’homme, Editura L.G.D.J, Paris, 2001, p.
90-91.
112 CEDO, hotărârea Koua Poirrez c. Franţa din 20 septembrie 2003, în R. Chiriţă, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri pe 2003, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2007, p. 232.
113 CEDO, hotărârea din afacerea lingvistică belgiană din 23 iulie 1968, precit.
Analiza actelor normative
111
măsură să ofere o justificare obiectivă, rezonabilă şi proporţională cu scopul
propus, el este în drept să creeze diferenţe de tratament între diverse grupuri
de persoane. În acelaşi timp, însă, până la acest moment, instanţa europeană
nu pare să fi dorit să includă în domeniul de aplicabilitate al art. 14 şi discriminarea
pozitivă şi să instituie o astfel de sarcină suplimentară în sarcina
statelor114, cu atât mai mult cu cât, în urmă cu ceva vreme, instanţa europeană
a afirmat în mod explicit că art. 14 nu implică discriminarea pozitivă115. În
acelaşi timp însă, trebuie subliniat faptul că art. 14 nici nu interzice discriminarea
pozitivă, pentru că, deşi o astfel de măsură creează o diferenţă de
tratament în contra intereselor unui grup care, prin raportare la grupul ce
beneficiază de discriminarea pozitivă se află într-o poziţie dezavantajoasă, o
astfel de diferenţă de tratament poate fi justificată rezonabil şi obiectiv tocmai
de ideea ce a stat la baza apariţiei discriminării pozitive116.
Dacă acestea sunt criteriile generale după care se determină existenţa unei
discriminări117, rămâne să vedem modul special în care aceste criterii se aplică
în raport de discriminarea fondată pe rasă sau pe originea etnică. În acest domeniu,
trebuie subliniat întreit faptul că unica condiţie de existenţa unei
discriminări este doar existenţa unei diferenţe de tratament pe baza originii
etnice sau rasiale, Curtea europeană admiţând faptul că diferenţele de tratament
bazate pe criterii de rasă sau de etnie nu pot fi justificate vreodată, considerându-
se că discriminarea rasială este cea mai odioasă formă de discriminare118.
Astfel, pot fi considerate drept acte contrare prevederilor art. 14 din Convenţie
două categorii generale de acte ale unor persoane ori autorităţi119: actele
de discriminare directă, care constau în punerea unei persoane într-o poziţie
de inferioritate faţă de alte persoane aflate în situaţia sa, aparţinând altui grup
etnic120; actele de discriminare indirectă care, la rândul lor sunt de trei feluri:
acte care, fără să creeze o discriminare directă, fiind în aparenţă neutre, duc la
114 În acelaşi sens, a se vedea F. Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului,
precit., p. 209.
115 CEDO, hotărârea Chapman c. Marea Britanie din 18 ianuarie 2001 la http://www.echr.coe.
int.
116 O. De Schutter, The Prohibition of Disability-Based Discrimination under the Instruments
of the Council of Europe, course outline, Naţional University of Ireland, Faculty
of Law, p. 9.
117 Pentru mai multe detalii asupra condiţiilor generale, a se vedea C. Bârsan, Convenţia
europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Editura CH Beck, Bucureşti,
2006., vol. I; R. Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi
explicaţii, Editura CH Beck, Bucureşti, 2007., vol. II, p. 229-239.
118 CEDO, hotărârea Timichev c. Rusia din 13 decembrie 2005 în R. Chiriţă, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri pe 2005, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2007, p. 365-366.
119 O. De Schutter, The Prohibition of Discrimination under European Human Rights Law,
European Commission, Directorate-General for Employment, Social Affairs and Equal
Opportunities, raport din 2005, p. 16.
120 Spre exemplu, refuzul unui comerciant de vinde un produs unui rom, din cauza originii
sale etnice ori rasiale sau refuzul unui primar de a discuta posibilitatea
concesionării unui teren către o societate în vederea realizării unor investiţii din cauza
originii etnice maghiare a acţionarilor societăţii.
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
112
constatarea unei practici generale care conduce la punerea, în concret, a unui
grup etnic ori rasial într-o poziţie dezavantajoasă121; acte care nu vizează un
grup anume, dar care produc efecte în principal asupra unui grup anume de
persoane122; acte prin care un grup de persoane este exceptat de la aplicarea
unei reguli generale şi de care profită ceilalţi123.
Precum toate celelalte dispoziţii ale Convenţiei europene, şi art. 14 impune
două tipuri de obligaţii în sarcina statelor membre ale Consiliului Europei:
obligaţii negative, constând în obligaţia de a se abţine de la anumite acte,
şi obligaţii pozitive, constând în obligaţia de a adopta anumite măsuri.
Obligaţia negativă a statului impusă prin prevederile art. 14 este cea de a nu
supune nicio persoană aflată sub jurisdicţia sa unei discriminări. În consecinţă,
statul are obligaţia ca, prin toate autorităţile sale, să nu adopte nicio o normă
juridică, să nu pronunţe nicio hotărâre judecătorească şi să nu emită niciun act
administrativ în cuprinsul căruia originea etnică a unei persoane să producă
consecinţe defavorabile pentru aceasta. Obligaţiile pozitive ale statului sunt
acelea de a adopta toate reglementările necesare protejării tuturor persoanelor
contra unor măsuri discriminatorii, sancţionării penale a faptelor grave de discriminare,
măsuri legislative ce trebuie însoţite de o activitate concertată a organelor
de justiţie pentru asigurarea aplicării la situaţii reale a acestor norme
juridice.
Cu privire la acest din urmă aspect, precizam faptul că România a ratificat
Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului124 şi a recunoscut
„competenta Comitetului pentru Eliminarea tuturor formelor de Discriminare
Rasială de a primi şi examina plângeri (comunicări) provenind de la persoane
care se află în jurisdicţia statului român şi care susţin că sunt victime ale
încălcării de către România a vreunuia dintre drepturile prevăzute în Convenţia
Internaţională privind Eliminarea tuturor formelor de Discriminare Rasială”125.
b) Dreptul la un interpret în procedurile judiciare, potrivit art. 5 şi 6 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului
121 Spre exemplu, o astfel de situaţie a fost constatată de către Curtea europeană într-o
speţă recentă legată de discriminarea rasială a romilor cu privire la educaţia şcolară.
Marea Cameră a Curţii a constatat că, în Republica cehă, peste jumătate dintre copiii
care învaţă în şcoli speciale, în care gradul de educaţie realizat este minim, sunt de
origine romă, deşi populaţia romă nu depăşeşte 5 procente din totalul populaţiei. În
aceste condiţii, deşi, în raport cu situaţia reclamantului care a introdus plângerea, nu
părea să existe vreun act făţiş de discriminare, decizia de plasare a acestuia în şcoala
specială părând a fi justificată neutru, instanţa europeană a constatat existenţa unei
discriminări, întrucât statul ceh nu a putut să explice procentul imens de copii romi
care ajuns să frecventeze astfel de forme de învăţământ (Marea cameră a CEDO,
hotărârea D.H. şi alţii c. Republica Cehă din 13 noiembrie 2007, la http://www.echr.coe.int).
122 De pildă, într-o astfel de categorie s-ar putea situa o decizie de a impune impozite mai
ridicate în sarcina persoanelor cu peste 5 copii, cunoscut fiind că mare parte a familiilor
atât de numeroase sunt de origine romă.
123 Spre exemplu, prin excluderea maghiarilor de la posibilitatea de a promova în cadrul
armatei, în urma unui ordin care creează o astfel de excepţie.
124 Protocolul 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost ratificat prin legea
nr. 103/2006, publicată în Monitorul Oficial, nr. 376 din 2 mai 2006.
125 Legea 612/2002, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 851/2002, pentru formularea
unei declaraţii privind recunoaşterea de către România a Comitetului pentru Eliminarea
Discriminării Rasiale, conform art. 14 din ICERD.
Analiza actelor normative
113
Art. 6 al Convenţiei, care garantează dreptul la un proces echitabil, precum
şi art. 5 § 2 din Convenţie, care vizează drepturile procedurale ale unei
persoane private de libertate, nu cuprinde nicio o prevedere specială relativă
la situaţia utilizării limbii unei minorităţi naţionale în faţa justiţiei. Totuşi,
aceste texte cuprind dispoziţii relative la situaţiile în care este obligatorie utilizarea
altei limbi decât cea oficială pentru diferite acte procedurale atunci
când una dintre persoanele implicate în cadrul procedurii nu cunoaşte într-o
măsură suficientă limba oficială a statului. În consecinţă, aceste prevederi ale
Convenţiei pot viza o persoană aparţinând uneia dintre minorităţile naţionale,
însă doar în măsura în care persoana în cauză nu cunoaşte în mod suficient
limba oficială a statului în care se desfăşoară procedura judiciară. Aprecierea
acestui fapt rămâne de competenţa instanţei naţionale, care beneficiază de o
anumită marjă de apreciere controlată de organele de jurisdicţie instituite de
către Convenţie126. În aprecierea gradului de cunoaştere a limbii procedurii de
către cel acuzat, instanţele pot ţine cont de mai multe elemente, între care cele
mai relevante sunt naţionalitatea, cetăţenia şi locul de rezidenţă al persoanei
în cauză, pentru a se evita cereri de acordare a unui interpret cu rol dilatatoriu
ori şicanator.
Conţinutul concret al acestui drept al persoanei care nu cunoaşte limba
oficială a statului, indiferent de cetăţenia sa, diferă după cum procesul în care
apare ca parte este unul penal sau unul civil.
În materie penală, dreptul la un interpret este cuprins în prevederile art. 5
§ 2, aplicabil cu ocazia oricăror proceduri de privare de libertate a unei persoane,
precum şi între prevederile art. 6 § 3 lit. a) şi e) care sunt incidente în
cadrul procedurilor penale pe fond. Art. 5 § 2 obligă autorităţile să comunice
oricărei persoane private de libertate, indiferent de motivul privării de libertate,
într-o limbă pe care aceasta o înţelege motivele pentru care este privată de
libertate. La rândul său, art. 6 § 3 lit. a) obligă autorităţile să comunice oricărei
persoane acuzată oficial de comiterea unei infracţiuni, într-o limbă pe care
aceasta o înţelege, natura şi motivele de drept şi de fapt pe care se bazează
acuzaţia îndreptată împotriva sa. În ambele situaţii, stabilirea limbii pe care o
înţelege persoana vizată se realizează la nivel real şi nu teoretic, fiind
indiferentă cetăţenia persoanei în cauză, care însă nu are recunoscut dreptul
de a alege limba în care se face informarea atunci când cunoaşte mai multe
limbi127. În fine, art. 6 § 3 lit. e) recunoaşte oricărei persoane care nu cunoaşte
suficient limba oficială a statului, dreptul de a beneficia, în mod gratuit, de
serviciile unui interpret. Acest drept trebuie recunoscut nu doar pentru faza
de judecată a procesului penal, ci pe tot parcursul procedurii penale, incluzând
şi faza de urmărire penală128.
Handicapul lingvistic de care suferă persoana căreia îi este recunoscut
acest drept se poate referi atât la dificultăţile acesteia de a înţelege limba
126 Comisia Europeană a Drepturilor Omului, decizia din 7 decembrie 1978, plângerea nr.
8124/77, în „Digest on the Strasbourg Case-Law relating to the European Convetion on
Human Rights” nr. II, p. 916.
127 M. Macovei, Un guide sur la mise en oevre de l’article 5 de la Convention européenne
des Droits de l’Homme, Editura Conseil de l’Europe, Strasbourg, 2003, p. 52.
128 CEDO, hotărârea Luedicke, Belkacem şi Koç c. Germania din 28 noiembrie 1978;
hotărârea Özturk c. Germania din 21 februarie 1984.
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
114
oficială, cât şi la dificultăţile ei de a vorbi sau de a scrie în limba oficială, caz
în care se impune asigurarea dreptului la un interpret pentru acele faze ale
procedurii în care persoanei acuzate i se cere ori are dreptul de a se exprima129.
Această obligaţie implică traducerea atât a actelor existente la dosarul cauzei,
cât şi celor discutate cu ocazia audierilor orale desfăşurate în cauză. Astfel, în
raport de partea orală a procedurii, inculpatului trebuie să i se traducă integral
dezbaterile care au loc în faţa judecătorului, precum şi declaraţiile martorilor
şi a celorlalte persoane audiate, mai puţin în situaţia în care inculpatul nu se
prezintă la audieri130. Obligaţia de a traduce există inclusiv pentru faza
pronunţării hotărârii judecătoreşti, întrucât lipsirea, chiar dacă temporară, a
inculpatului de posibilitatea de a cunoaşte decizia care s-a luat cu privire la el
nu poate fi nicicum socotită drept un element care să caracterizeze o bună
administrare a justiţiei131. În privinţa fazei scrise a procedurii, s-a precizat faptul
că nu este necesară traducerea tuturor actelor procedurale întocmite, ci
doar a celor necesare pentru ca inculpatul să înţeleagă exact acuzarea care i se
aduce şi cele necesare pregătirii apărării sale132. De asemenea, mai trebuie precizat
că, dacă cel acuzat nu cunoaşte suficient limba procedurii, dreptul său la
un interpret nu poate fi negat de faptul că avocatul acestuia cunoaşte şi vor beşte
limba în cauză133.
În materie civilă, multe din regulile impuse în privinţa dreptului la un
interpret în penal, nu primesc aceeaşi recunoaştere. Astfel, pentru a da câteva
exemple, s-a decis că dreptul la un proces echitabil nu este violat atunci când
o persoană este citată în cadrul unei proceduri desfăşurată într-o limbă pe care
nu o cunoaşte, însă dispune de timpul şi facilităţile necesare pentru a asigura
traducerea documentelor134. De asemenea, s-a constatat lipsa încălcării dreptului
la un proces echitabil şi atunci când partea este însoţită de o persoană,
soţia sa, care cunoaşte limba procedurii şi i-a fost permis să îi traducă135 sau
atunci când avocatul părţii cunoaşte limba în care se desfăşoară judecata136.
Aceasta nu înseamnă însă inexistenţa unui drept la un interpret în materie
civilă , chiar dacă determinările sale sunt mult reduse faţă de materia penală,
129 R. Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, precit.,
vol. I.
130 Cass. fr., s. pen., decizia Barbie din 3 iunie 1988, în M. Fabre; A. Gouron-Mazel, Convention
européenne des droits de l’homme. Application par le juge français, Editura
Litec, Paris, 2000, p. 132.
131 CEDO, hotărârea Cuscani c. Marea Britanie din 24 septembrie 2002.
132 CEDO, hotărârea Kamasinski c. Austria din 19 decembrie 1989.
133 J. Velu, R. Ergec, La Convention européenne des droits de l’homme, Editura Bruylant,
Bruxelles, 1999, p. 507.
134 Comisia Europeană a Drepturilor Omului, decizia din 9 decembrie 1981, plângerea nr.
9099/80, în Décisions et Rapports de la Commision européenne des droits de l’homme,
nr. 27, p. 212.
135 Comisia Europeană a Drepturilor Omului, decizia din 10 decembrie 1979, plângerea
nr. 7952/77, în Digest on the Strasbourg Case-Law relating to the European Convetion
on Human Rights, nr. II, p. 412.
136 Comisia Europeană a Drepturilor Omului, decizia din 23 mai 1966, plângerea nr.
1794/63, în Annuarie de la Convention européenne des droits de l’homme, nr. IX, p.
179.
Analiza actelor normative
115
însă jurisprudenţa instanţei europene este încă destul de puţin dezvoltată în
această materie .
c) Libera asociere a minorităţilor naţionale potrivit art. 11 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului
Din punct de vedere al domeniului de incidenţă, libertatea de asociere
presupune dreptul de a crea o asociaţie137, dreptul acesteia de a-şi desfăşura
activitatea138 şi dreptul persoanelor fizice de a fi membri ai asociaţiei, prin aderarea
la aceasta şi desfăşurarea activităţii în cadrul acesteia139. În raport cu
asociaţiile de protejare a intereselor minorităţilor naţionale, Curtea europeană
a afirmat constant că, simplul fapt al situaţiei când aceste asociaţii au obiective
contrare celor oficiale ale statului, precum solicitările de autonomie sau
independenţă a unor teritorii ale statului, nu este suficient pentru ca autorităţile
să poată interzice activitatea lor, în măsura în care asociaţia vizează atingerea
acestor scopuri într-o manieră perfect compatibilă cu democraţia. Doar în
măsura în care există probe ale faptului că asociaţia încearcă să-şi atingă obiective
prin mijloace violente ori nedemocratice, se pot dispune măsuri care să
afecteze activitatea asociaţiei140.
În privinţa creării de partide politice, Curtea europeană a stabilit că, în
principiu, astfel de partide nu pot fi interzise prin prevederile Convenţiei, cu
excepţia situaţiei în care partidul este constituit numai pe baze etnice, criteriul
de admitere în rândurile partidului fiind unul exclusiv etnic, iar obiectivele
partidului fiind exclusiv etnice141. Pe de altă parte, art. 11 permite, în situaţii
excepţionale, ca activitatea unui partid să fie interzisă, dacă aceasta contravine
principiilor de funcţionare a unei democraţii. Considerarea unui partid
ca fiind contrar ordinii democratice nu trebuie confundată cu interdicţia partidelor
de a avea ca şi obiective modificarea sistemului constituţional, în
măsura în care aceasta se realizează prin mijloace paşnice şi democratice.
137 Spre exemplu, constituie o ingerinţă în exercitarea dreptului de a crea o asociaţie nu
numai refuzul de a o înregistra, ci şi întârzierea repetată şi nejustificată de autorizare
a funcţionării acesteia (CEDO, hotărârea Ramazanova şi alţii c. Azerbaidjan, hotărârea
din 1 februarie 2007, la http://www.echr.coe.int).
138 În consecinţă, refuzul reautorizării unei asociaţii constituie o ingerinţă în dreptul
acesteia garantat prin prevederile art. 11 (CEDO, hotărârea Biserica Scientologică din
Moscova c. Rusia din 5 aprilie 2007, la http://www.echr.coe.int)
139 De aceea, o interdicţie cu privire la exercitarea dreptului de vot, aplicată unei persoane
din cauza apartenenţei sale la o asociaţie politică, este o ingerinţă în dreptul
garantat prin art. 11 (CEDO, hotărârea Zdanoka c. Letonia din 17 iunie 2004, în R.
Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri pe 2004, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 279).
140 CEDO, hotărârea İzmir Savaş Karşitlari Derneği şi alţii c. Turcia din 2 martie 2006, în
R. Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri pe 2006, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 434.
141 CEDO, decizia Artyomov c. Rusia din 7 decembrie 2006, în R. Chiriţă, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri pe 2006, precit., 2007, p. 442.
Această decizie nu trebuie însă interpretată în sens contrar, întrucât Curtea nu a afirmat
vreodată că o legislaţie ce permite existenţa unor partide etnice ar fi contrară vreunei
prevederi din Convenţie. Pe de altă parte, decizia citată a Curţii nici măcar nu ar
trebui interpretată prea general, întrucât se referea la o situaţie specială din acest
punct de vedere, cea din Rusia, iar partidul în discuţie viza protejarea intereselor
ruşilor, nu cele ale vreunei minorităţi.
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
116
Curtea consideră că art. 11 permite constituirea de asociaţii şi partide politice
care să urmărească şi modificarea Constituţiei, cu condiţia ca acest lucru să se
petreacă prin acţiuni democratice142. Astfel, în raport de dizolvarea unui partid
pe motiv că avea drept scop separarea teritorială a Bulgariei, Curtea a afirmat
că nu este nerezonabil ca autorităţile să fi suspectat faptul că o parte dintre
membrii partidului susţin teze separatiste şi un calendar politic care să includă
autonomia sau secesiunea regiunii locuite de macedoneni. Totuşi, Curtea a
amintit că un partid politic poate promova schimbarea legislaţiei sau a structurii
legale ori constituţionale a unui stat, dacă sunt respectate două condiţii:
mijloacele utilizate să fie cele legale şi democratice, iar schimbările să se poată
concilia cu principiile democratice fundamentale. Chiar presupunând că partidul
doreşte o secesiune a teritoriului bulgar, Curtea a considerat că, într-o
societate democratică, astfel de idei pot fi susţinute pe scena politică, cât timp
mijloacele utilizate sunt paşnice şi legale, chiar dacă ideea poate să pară
şocantă pentru o bună parte a populaţiei. Faptul că programul partidului reclamant
poate fi contrar principiilor constituţionale bulgare nu înseamnă că acesta
este contrar şi principiilor democratice143.
d) Dreptul la instrucţie şcolară în limba minorităţilor potrivit art. 2 din Protocolul
nr. 1 la Convenţie
Art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenţie garantează dreptul la instrucţie
şcolară tuturor persoanelor. Acest text nu face însă niciun fel de referire la
limba în care se desfăşoară instruirea persoanei şi la problemele legate de acest
aspect. În jurisprudenţă, Curtea a adoptat deocamdată o interpretare restrictivă
a acestor prevederi, decizând că, atâta vreme cât dreptul la instrucţie şcolară
este formulat în termeni negativi – nimănui nu i se poate refuza dreptul de instruire
– această dispoziţie nu implică obligaţia statelor de a organiza sau
finanţa instituţii de învăţământ pentru un anumit grup determinat de persoane144.
În consecinţă, s-a hotărât că prima frază a art. 2 din Protocolul nr. 1
garantează în primul rând dreptul de acces la instituţiile de învăţământ existente
la un moment dat, fără niciun fel de restricţie nejustificată145, şi de a
obţine recunoaşterea oficială a studiilor efectuate146.
e) Drepturile electorale ale minorităţilor naţionale în lumina art. 3 din Protocolul
nr. 1
Articolul 3 al Primului protocol adiţional la Convenţie impune părţilor
contractante să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere prin scrutin
secret, în condiţii care să asigure libera expresie a voinţei cetăţenilor asupra
alegerii corpului legislativ. În raport de situaţia minorităţilor naţionale în cursul
unor alegeri legislative, Curtea a precizat că art. 3 din Protocolul nr. 1 nu
142 CEDO, hotărârea Partidul Democraţiei şi Evoluţiei şi alţii c. Turcia 26 aprilie 2005, în
R. Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri pe 2005, precit,
p. 279.
143 CEDO, hotărârea Uniunea organizaţiilor macedonene Ilinden – Pirin şi altele c. Bulgaria
din 20 octombrie 2005.
144 CEDO, hotărârea afacerea lingvistică belgiană din 23 iulie 1968, la http://www.echr.coe.int.
145 CEDO, hotărârea Timichev c. Rusia din 13 decembrie 2005, în R. Chiriţă, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri pe 2005, precit, p. 365.
146 CEDO, hotărârea Kjeldsen şi alţii alţii c. Danemarca, hotărârea din 7 decembrie 1976,
la http://www.echr.coe.int.
Analiza actelor normative
117
impune statelor să instituie sisteme prin care orice minoritate lingvistică să
poată obţine reprezentanţi electorali care să vorbească în organul legislativ
limba minoritară147.
Întrucât art. 3 din Protocolul nr. 1 nu garantează doar dreptul de a vota în
cadrul scrutinelor legislative, ci şi dreptul de a candida la astfel de alegeri,
Curtea a admis faptul că acest drept poate fi supus unor limitări. Un exemplu
de astfel de limitări implicite este cel al limitării dreptului de a candida de
cunoaşterea limbii oficiale a statului în cauză. Curtea a considerat că obligaţia
impusă de legea internă viza un scop legitim , dat fiind că orice stat are un interes
legitim ca funcţionarea sistemului său instituţional, care presupune utilizarea
limbii oficiale, să fie cât mai bună. Totuşi, dreptul oricărei persoane de
a-şi depune candidatura pe listele electorale nu trebuie să poată fi afectat în
mod arbitrar. În consecinţă, decizia care constată nerespectarea unor condiţii
de eligibilitate trebuie luată de un organ care să prezinte un minim de garanţii
contra arbitrariului, fiind necesar ca acest organ să poată fi considerat imparţial
148.
3.2.2.2 Tratatul de constituire a Uniunii Europene
În art. II-82 al acestuia se prevede că Uniunea trebuie să respecte diversitatea
culturală, religioasă şi lingvistică a cetăţenilor săi. Cu toate că acest text
recunoaşte existenţa unor minorităţi pe teritoriul statelor membre ale Uniunii,
nu rezultă cu claritate din exprimarea textului în ce măsură acesta impune şi
anumite obligaţii în sarcina statelor membre, neclaritatea acestui aspect fiind
determinată şi de lipsa vreunei soluţii a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene
pronunţată sub acest aspect până în momentul de faţă149.
3.2.2.3 Convenţia Naţiunilor Unite pentru reprimarea tuturor formelor de
discriminare rasială
Aceasta cuprinde mai multe clauze de nediscriminare raportate la exercitarea
tuturor drepturilor prevăzute în Carta universală a drepturilor omului.
În lipsa unor prevederi speciale faţă de cele existente în art. 14 din Convenţia
europeană a drepturilor omului, acest text are o incidenţă redusă pentru
situaţia din România.
3.2.3 Acte adoptate în cadrul organismelor internaţionale la care
Ro mâ nia este parte
Pe lângă tratatele internaţionale menţionate mai sus şi ratificate de către
România dreptul internaţional în materia drepturilor fundamentale mai cuprinde
şi o sumă de acte adoptate în cadrul unor organisme internaţionale la
care statul român este parte. Cu excepţia directivelor Uniunii Europene, restul
documentelor au valoare de recomandare pentru autorităţile naţionale ale
147 CEDO, hotărârea Mathieu-Mohin şi Clerfayt c. Belgia din 2 martie 1987, la http://www.echr.
coe.int.
148 CEDO, hotărârea Podkolzina c. Letonia din 9 aprilie 2002, în R. Chiriţă, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri pe 2002, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2007, p. 228.
149 I. Pogany, „Minority Rights and the Roma of Central and Eastern Europe”, în Human
Rights Law Review, 2006, p. 7.
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
118
statelor membre, însă sunt importante pentru analiza stadiului dreptului
internaţional în materie prin faptul că acestea tind să creeze un numitor comun
în domeniu. Numărul acestor documente adoptate de către organisme precum
ONU sau Consiliul Europei este de ordinul sutelor, fiind astfel imposibil să
facă toate obiectul unei analize cu caracter exhaustiv. Cele mai importante din
aceste, prezentate în ordine cronologică, sunt următoarele:
a) Recomandarea nr. 1203 (1993) a Adunării parlamentare a Consiliului
Europei privind situaţia romilor în Europa. Între alte recomandări, Adunarea
parlamentară sugerează statelor europene să asigure, în cadrul instituţiilor de
studiu al muzicii, studierea muzicii rome.
b) Recomandarea nr. 1275 (1995) a Adunării parlamentare a Consiliului
Europei privind lupta împotriva rasismului, xenofobiei, antisemitismului şi
intoleranţei. Textul adoptat impune statelor membre ale Consiliului Europei să
creeze organe centrale destinate luptei împotriva rasismului, xenofobiei, antisemitismului
şi intoleranţei, care să aibă capacitatea de a examina plângeri
individuale şi a aplica sancţiuni. De asemenea, se recomandă adoptarea unor
măsuri de acordare a sprijin judiciar eficient oricărei persoane care se consideră
victimă a unor astfel de manifestări pentru ca aceasta să poată urma căile legale
de redresare a situaţiei sale.
c) Recomandarea nr. 1277 (1995) a Adunării parlamentare a Consiliului
Europei privind emigranţii, minorităţile etnice şi mass-media. Aceasta recomandă,
între altele, statelor membre ale Consiliului Europei să pună în practică
cu o mai mare forţă legislaţia ce sancţionează rasismul şi xenofobia prin massmedia
şi, acolo unde este cazul, să adopte astfel de legislaţii şi să analizeze, pe
calea unor studii realizate, calitatea modului de tratare a situaţiei minorităţilor
în mass-media.
d) Recomandarea nr. 1353 (1998) a Adunării parlamentare a Consiliului
Europei privind accesul minorităţilor la educaţie şcolară. Aceasta impune, cu
titlul de recomandare, statelor să se asigure de faptul că persoanele aparţinând
unei minorităţi lingvistice au acces eficace la instituţii de învăţământ cu predare
în limba maternă, în vederea pregătirii pentru admiterea la instituţiile
universitare şi post-universitare. De asemenea, se recomandă statelor membre
ca tuturor cetăţenilor să le fie recunoscută posibilitatea de studia limba proprie
şi cultura lor la nivel universitar, iar persoanele aparţinând unor minorităţi
lingvistice trebuie încurajate prin politici de stat să urmeze cursuri universitare
atât în statul lor, cât şi peste graniţe, prin promovarea recunoaşterii mutuale
a studiilor, în special în cazul statelor vecine. În fine, se mai recomandă
statelor să asigure posibilitatea persoanelor aparţinând unor minorităţi
naţionale de a susţine în limba maternă examenele de admitere la universitate.
e) Recomandarea nr. 1773 (2006) a Adunării parlamentare a Consiliului
Europei privind utilizarea limbilor minorităţilor în emisiunile de televiziune.
Printre altele, actul european recomandă statelor membre să se asigure de faptul
că persoanele aparţinând unei minorităţi naţionale sau care utilizează o
limbă minoritară au acces la emisiunile posturilor de televiziune publică.
f) Rezoluţia nr. 1563 (2007) a Adunării parlamentare a Consiliului Europei
privind combaterea antisemitismului în Europa. Prin aceasta se recomandă
statelor membre ale Consiliului Europei să aplice cu vigoare legislaţia penală
Analiza actelor normative
119
care sancţionează faptele de violenţă fizică sau verbală împotriva populaţiei
de origine evreiască, în special în raport de violenţele fizice şi de cele verbale
prilejuite de manifestări sportive. De asemenea, se recomandă, între altele,
urmărirea penală şi sancţionarea partidelor care promovează un discurs antisemitic.
g) Recomandarea CM/Rec(2008)5 a Consiliului de Miniştri a statelor membre
ale Consiliului Europei privind politicile publice legate de situaţia romilor. Pe
linia politicii generale a organismelor europene, Consiliul recomandă tuturor
statelor să adopte o legislaţie specifică împotriva discriminării, să creeze organe
publice de luptă împotriva discriminării care să promoveze tratamentul egal al
cetăţenilor şi să asiste victimele actelor de discriminare, precum şi să se asigure
că o astfel de legislaţie este pusă în practică. Consiliul recomandă, de asemenea,
ca, măcar în materie civilă şi administrativă, sarcina probei cu privire la
existenţa unui act de discriminare să fie împărţită între persoana care se
pretinde victimă a unui act de discriminare şi cel acuzat de comiterea acestuia.
În plus, statele trebuie să se asigure că legislaţia internă nu permite impunitatea
pentru infracţiunile determinate de mobiluri rasiale sau etnice, iar victimele
unor astfel de infracţiuni trebuie încurajate să se adreseze poliţiei sau
autorităţilor competente.
5. Lista drepturilor recunoscute membrilor minorităţilor naţionale
Ca şi concluzie a capitolului precedent, în raport de enumerarea unei
sume a drepturilor de care beneficiază persoanele ce aparţin unor minorităţi
naţionale, subliniem o dată în plus că aceste persoane se bucură, în aceleaşi
condiţii ca toţi cetăţeni români, de o sumă de drepturi şi libertăţi constituţionale
de la dreptul la viaţă la dreptul la un proces echitabil, de la libertatea de
circulaţie la dreptul la muncă.
Drepturile specifice minorităţilor naţionale, care le sunt recunoscute doar
persoanelor ce fac parte din aceste comunităţi sunt, în raport de convenţiile şi
tratatele internaţionale la care România este parte şi în raport cu legislaţia
română aplicabilă, următoarele:
– dreptul la nediscriminare în exercitarea unui drept legitim
– dreptul la utilizarea limbii materne, ce include:
• dreptul la utilizarea limbii materne în raporturile cu administraţia
• dreptul de a studia limba maternă
• dreptul la utilizarea limbii materne în justiţie
• dreptul la utilizarea limbii materne în raporturile publice
• dreptul la utilizarea limbii materne în raporturile private
– dreptul la identitate
– dreptul la reprezentare în organele legiuitoare
Mai special privită problema, prin raportare la drepturile prevăzute în Convenţia
cadru privind protecţia minorităţilor naţionale, exprimarea acestor drepturi
în legislaţia română se poate sintetiza în următorul tabel, care are ca punct
central drepturile recunoscute prin Convenţia Cadru referitoare la protecţia
minorităţilor naţionale.
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
120
Convenţia Cadru referitoare la
Protecţia Minorităţilor
Naţionale
Constituţia
Română
Principalele acte normative
interne
Art. 3.1. Dreptul persoanei de a
alege să fie tratată ca o
persoană aparţinând mi no rităţii
naţionale
– nu există
prevedere
– nu există prevederi
Art. 4.1.Garantarea egalităţii în
fata legii a persoanelor
aparţinând minorităţilor
naţionale
Art. 4.2. Adoptarea de măsuri
în vederea promovării, în toate
domeniile vieţii economice,
sociale, politice şi culturale,
egalitatea deplina dintre
persoanele aparţinând
minorităţilor şi majoritatea
– art. 16
– art. 30
– Ordonanţa de Guvern nr.
137/2000 privind prevenirea şi
sancţionarea tuturor formelor de
discriminare, ulterior modificată
şi completată prin Legea
48/2002, OG 77/2003, Legea
27/2004, Legea 324/2006
– Ordonanţa de Urgenţă nr.
31/2002 privind interzicerea
organizaţiilor şi simbolurilor cu
caracter fascist, rasist sau
xenofob şi a promovării cultului
persoanelor vinovate de
săvârşirea unor infracţiuni
contra păcii şi omenirii,
modificată prin Legea 107/2006
şi prin revizuirea Codului penal
Art. 5. Păstrarea culturii şi a
elementelor esenţiale ale
identităţii: religia, limba,
tradiţiile şi patrimonial
cultural.
5.2. Abţinerea de la politici sau
practici de asimilare
– nu există
prevedere
– Hotărârea Guvernului nr.
111/2005
Art. 6.1. Încurajarea spiritului
de toleranţă şi multiculturalismului.
6.2. Măsuri pentru protejarea
persoanelor care ar putea fi
victime ale violenţei din cauza
identităţii lor etnice, culturale,
etc.
– nu există
prevedere
– art. 75 din Codul penal
– art. 317, 318 din Codul penal
Art. 7. Libertatea de asociere – art. 40
– art. 62
alin. 2
– art. 4, alin. 1 din Legea pentru
alegerea Camerei Deputaţilor şi a
Senatului nr. 68/992
– art. 92 din Legea privind
desfăşurarea alegerilor locale nr.
67/2004
Art. 8. Libertatea religioasă – art. 29 – Legea nr. 289/2006 privind
libertatea religioasă şi regimul
general al cultelor
Art. 9. Libertatea de exprimare – art. 30 Nu există prevederi specifice
minorităţilor
Analiza actelor normative
121
Art. 10. Dreptul la folosirea
limbii minoritare în viaţa
publică şi privată
– art. 120
alin. 2
– Legea administraţiei publice
locale nr. 215/2001
– Hotărârea de Guvern nr. 1206
din 27 noiembrie 2001
art. 82, alin. 4 din Legea audiovizualului
nr. 504/2002
Art. 11. Dreptul la folosirea
numelui şi prenumelui în
limba minoritară.
11.2. Dreptul de a expune în
limba minoritară însemne,
inscripţii şi alte informaţii cu
caracter privat.
11.3. Dreptul de expunere a
denumirilor străzilor,
indicaţiilor topografice
deopotrivă în limba minoritară
– nu există
prevedere
– Legea privind folosirea limbii
române în locuri, relaţii şi
instituţii publice nr. 500/2004
– art. 91 din Legea privind
statutul funcţionarilor publici nr.
188/1999
Art.12. Eforturi în domeniul
educaţiei şi cercetării pentru
încurajarea cunoaşterii culturii,
istoriei, religiei şi limbii
minorităţilor şi majorităţii.
– nu există
prevedere
– Hotărârea Guvernului nr.
111/2005
Art. 13. Dreptul la instituţii de
educaţie în limba minoritară
– art. 32 – art. 123 din Legea nr. 85/1995
privind învăţământul
Art. 14. Dreptul la învăţătură în
limba minoritară
– art. 32 – art. 118 din Legea nr. 85/1995
privind învăţământul
Art.15. Participarea
minorităţilor la viaţa culturală,
socială şi economică şi la
treburile publice.
– nu există
prevedere
– Hotărârea Guvernului nr.
111/2005
6. Recomandări cu privire la măsuri legislative de adaptare a
legis laţiei privind minorităţile. Către un Cod al minorităţilor
Faţă de cele expuse mai sus, considerăm că sistemul de protejare al drepturilor
minorităţilor naţionale realizat în cadrul sistemului de drept român prezintă
o serie de deficienţe. Chiar dacă, spre deosebire de alte materii, cadrul
legal intern nu cunoaşte contradicţii între mai multe prevederi legislative, iar
actele juridice internaţionale au fost transpuse în dreptul intern cu destul de
multă fidelitate, sistemul juridic creat nu reuşeşte să creeze toate instrumentele
juridice necesare asigurării unei respectări depline a drepturilor de care se
bucură membrii comunităţilor minorităţilor naţionale.
În consecinţă, considerăm oportună formularea următoarelor recomandări,
ţinând cont şi de recomandările făcute de instituţiile internaţionale de control
a respectării prevederilor actelor internaţionale ratificate150:
150 Avem în vedere în special Rezoluţia CM/ResCMN(2007)8 a Comitetului de Miniştrii al
Consiliului Europei privind implementarea de către România a Convenţiei cadru privind
minorităţile naţionale, adoptată la 23 mai 2007.
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
122
– Adoptarea unei legi a minorităţilor naţionale sau a unui cod al minorităţilor
naţionale, care să regrupeze toate prevederile legale în materie,
astăzi extrem de disparate în diverse acte normative care regle mentează
aspecte generale ale vieţii sociale
– Unificarea instituţiilor cu competenţe în domeniul protejării şi promovării
drepturilor persoanelor aparţinând comunităţilor minorităţilor
naţionale într-o singură instituţie ale cărei atribuţii şi competenţe să
asi gure o politică de protecţie reală în acest domeniu, ţinând cont de
faptul că:
o bună parte dintre instituţiile existente la acest moment au
atribuţii care se suprapun peste cele ale altor organe ale admi nistraţiei
centrale;
atribuţiile acestora fie nu sunt specificate în actele constitutive,
fie sunt privite la un nivel extrem de general, fără asigurarea
unei posibilităţi reale de intervenţie, care să conducă la adoptarea
unor măsuri cu rezultate concrete şi vizibile;
lipsa unor obiective ale acestor instituţii ce pot face obiectul
unui control;
lipsa unor sancţiuni pentru neatingerea obiectivelor propuse,
acolo unde acestea sunt descrise;
lipsa oricărui sistem de monitorizare, la nivel guvernamental, al
aplicării de către România, prin organele sale administrative, a
legislaţiei internaţionale în materie, în special a Convenţiei Europene
a Drepturilor Omului şi a Convenţiei cadru pentru protejarea
minorităţilor naţionale, care să poată conduce la impunerea
unor sancţiuni în sarcina funcţionarilor publici sau a
or ga nelor de stat cu o activitate defectuoasă în materie.
– Adoptarea unor strategii naţionale de protejare a drepturilor mino rităţilor,
ale cărei obiective să fie realiste, determinate obiectiv şi care să
conţină sancţiuni în cazul neatingerii obiectivelor la momentul anticipat.
– Modificarea legislaţiei actuale cu privire la interdicţia discriminării,
ţinând cont următoarele aspecte:
Legislaţia română în vigoare nu reglementează în mod explicit
noţiuni precum segregarea, discriminarea prin asociere, ordinul
de a discrimina, incitarea la discriminare, complicitatea la discriminare,
în condiţiile în care acte internaţionale la care România
este parte impun o astfel de obligaţie;151
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu se poate
auto-sesiza cu fapte de discriminare, astfel încât multe dintre
acestea, făcute publice pe diverse căi, rămân nesancţionate.152
151 În interpretarea reprezentanţilor CNCD reglementările oficiale care explicitează aceste
noţiuni sunt următoarele: Ordonanţa Guvernului 137/2000 (art. 2 alin. 1; art. 2 alin. 3;
art. 2 alin. 4) şi Constituţia României, art. 20 alin. 1. Cf.: Raportul CNCD 2007, p. 6.
152 Conform raportului amintit, dat publicităţii ulterior elaborării prezentului material, în
anul 2007, membrii CNCD s-au autosesizat în 19 cazuri. Cele mai multe dintre aceste
cazuri au vizat criteriul etniei (9), categoria socială şi apartenenţa la o naţionalitate (3),
gen (2), limbă şi orientare sexuală (1). Cf.: Raportul CNCD 2007, p. 51.







Analiza actelor normative
123
– Punerea în aplicare reală a legislaţiei interne existente, în special în
următoarele domenii:
Exercitarea dreptului la identitate şi a dreptului de a folosi limba
maternă a minorităţilor naţionale reduse ca număr şi a minorităţii
rome
Restituirea bunurilor ce au aparţinut comunităţilor religioase
ale minorităţilor naţionale, prin aplicarea legislaţiei existente
Respectarea obligaţiei de utilizare a limbilor minoritare în acti vitatea
organelor administrative locale;
Sancţionarea penală a formaţiunilor politice şi a liderilor politici
ce promovează un discurs bazat pe ură etnică şi rasială;
Sancţionarea penală sau contravenţională a oricărei manifestări
rasiste, xenofobe sau incitatoare la ură rasială ori etnică realizată
în public, mai ales în cazul în care impactul asupra publicului
este ridicat, precum în cazul unor astfel de discursuri promovate
prin presă sau în activitatea suporterilor echipelor de fotbal;
6 Concluzii
În urma analizei legislaţiei internaţionale şi naţionale cu privire la drepturile
minorităţilor aşa cum acestea sunt prevăzute pot fi uşor trase trei concluzii.
Prima dintre acestea vizează modul în care reglementările legale interne
sunt repartizate. Astfel, trebuie menţionat a priori, după cum reiese şi din
structura lucrării, că dreptul român nu duce deloc lipsă de norme legale care
să regleze situaţia minorităţilor naţionale. În aceste condiţii, cu greutate s-ar
putea afirma că dreptul minorităţilor ar fi unul lacunar. Cu toate acestea,
reglementările legale existente sunt extrem de disparate, ele fiind cuprinse în
textul a numeroase acte ale legiuitorului. Fără a pleca de la premisa că acesta
reprezintă un aspect negativ în materie, considerăm că sistemul disparat de
organizare poate avea repercusiuni la nivelul receptării efective a conţinutului
normelor juridice. Avem în primul rând în vedere principalul scop al acestor
reglementări şi anume crearea unui cadru legislativ clar şi coerent care să
permită o protecţie efectivă şi eficace a drepturilor cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale. Or, o protecţie eficientă presupune, cu necesitate, asigurarea
exercitării efective a acestor drepturi. Suntem de părere că, pentru a
putea fi exercitate efectiv de destinatarii lor, drepturile trebuie să fie cunoscute
de către aceştia. Aceasta implică în primul rând ca legile care garantează aceste
drepturi să fie accesibile publicului vizat. În aceste condiţii, suntem de părere
că o structurare unitară a reglementărilor legale în materie ar fi de preferat.
Conţinutul prevederilor legale ar fi mult mai uşor de receptat dacă acestea ar fi
grupate într-un tot unitar. De aceea, propunem de lege ferenda crearea unui
Cod al Minorităţilor care să cuprindă toate normele legale existente în prezent
cu privire la drepturile minorităţilor. Totodată, credem că în cazul în care
normele juridice ar fi organizate în aşa fel, aceasta ar facilita procesul lor de
„actualizare”. Altfel spus, alinierea progresivă a normelor juridice interne la





Radu Chiriţă, Anca Săndescu
124
cele internaţionale, precum şi coroborarea normelor de drept intern între ele,
ar îmbunătăţi simţitor în cazul creării unui unic Cod.
O a doua concluzie se raportează la principalii destinatari ai conţinutului
reglementărilor legale interne în materia dreptului minorităţilor. Astfel, în ciuda
faptului că Constituţia – legea fundamentală a statului – garantează, fără
nici un fel de distincţie bazată pe naţionalitate, drepturile cetăţenilor apar ţinând
tuturor minorităţilor naţionale, numeroasele legi speciale în materie se
referă cu precădere la minorităţile maghiară şi romă. Fără a pierde din vedere
faptul că în România aceste două minorităţi sunt cele care predomină, considerăm
că prin referirea strict la ele se periclitează dreptul la identitate al celorlalte
minorităţi. Făcând din nou apel la prevederile constituţionale, pare să se
fi pierdut din vedere faptul că potrivit art. 6 din legea fundamentală, este
garantată protecţia dreptului la identitate al cetăţenilor aparţinând minorităţilor,
indiferent de naţionalitate. Având astfel în vedere acest articol, coroborat cu
principiile nediscriminării şi a egalităţii în drepturi între cetăţeni, credem că
referirea punctuală la o minoritate sau alta este lipsită de sens. Mai mult decât
atât, considerăm că aceasta constituie o diferenţă de tratament juridic nejus tificată
care poate avea consecinţe nefaste, în sensul negării dreptului la identitate
a cetăţenilor aparţinând celorlalte minorităţi. Propunem de lege ferenda
corelarea reglementărilor legale speciale cu cele constituţionale şi organice, în
sensul eliminării referirilor punctuale la o naţionalitate minoritară.
Ultima observaţie pe care o avem de făcut după studiul efectuat în paralel
asupra reglementărilor legale naţionale şi internaţionale în paralel, vizează
modul de receptare al acestora din urmă în dreptul intern. Astfel, considerăm
că dispoziţiile legislative privind drepturile minorităţilor din dreptul inter naţional
au fost transpuse în dreptul român în general prin intermediul legilor
speciale. Deci, din punct de vedere teoretic, nu credem că se ridică nici un fel
de probleme.
Cu toate acestea, lucrurile stau cu totul altfel la nivelul implementării
practice. În primul rând dorim să reiterăm în acest context ideea afirmată cu
prilejul primei concluzii, potrivit căreia o protecţie eficientă şi efectivă a drepturilor
minorităţilor presupune crearea unui cadru în care acestea să poată fi
exercitate. Considerăm că în prezent, în România, existenţa unui astfel de
cadru ridică mari semne de întrebare. În acest sens, ne referim pentru început
la organismul care, deşi a fost special creat în acest scop – Consiliul Naţional
pentru Combaterea Discriminării – acesta a fost până în prezent sesizat de
aproximativ 20 de ori în 2007 pentru atingeri aduse drepturilor minorităţilor153.
Mai mult decât atât, marea majoritate a sesizărilor provin din partea unor
organizaţii non-guvernamentale, nu de la persoanele ale căror drepturi au fost
efectiv lezate. În opinia noastră, acest aspect se datorează în principal faptului
că cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale nu îşi cunosc drepturile. În
acest context reiterăm propunerea de lege ferenda făcută cu prilejul primei
concluzii. Totodată, considerăm că ar fi absolut necesar şi firesc, având în vedere
scopul pentru care a fost creat – combaterea discriminării – ca CNCD-ul
153 Conform raportului CNCD, dat publicităţii ulterior elaborării prezentului material, în
cursul anului 2007 plângerile pe criteriul de etnie au fost în număr de 82, de
naţionalitate în număr de 39 şi pe criteriul de limbă 7. Vezi Raportul CNCD 2007,
p.34
Analiza actelor normative
125
să aibă clar stipulată de lege prerogativa de a se autosesiza vis-a-vis de diverse
fapte de discriminare. Practic vorbind, în lipsa unei asemenea prerogative şi
având în vedere situaţia actuală de necunoaştere a publicului la care am făcut
referire, este absolut imposibilă garantarea efectivă şi eficace a dreptului la
nediscriminare al minorităţilor.
Aceasta este şi poziţia Curţii Europene a Drepturilor Omului, care în repetate
rânduri, a condamnat statul român pentru nesancţionarea numeroaselor
fapte de discriminare a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale.
În opinia noastră este inacceptabil ca şi după aceste condamnări, autorităţile
române să nu efectueze nici un fel de demers concret în sensul garantării
efective a drepturilor minorităţilor. Cu alte cuvinte, dreptul intern a „absorbit”
formele impuse de dreptul internaţional, lăsându-le fără fond. De lege ferenda
propunem deci crearea fondului ca substanţă a formei, în primul rând prin lărgirea
prerogativelor organismelor competente. De asemenea, credem că un asemenea
demers ar impune o informare mai bună a titularilor drepturilor ocrotite
şi totodată, sancţionarea celor care nu se conformează prevederilor legale
în materie.
Ca şi concluzie globală, credem că este de maximă urgenţă şi trebuie situat
pe primul loc în ierarhia propunerilor noastre crearea unui mecanism de
protecţie efectivă a drepturilor minorităţilor – fondul, grefat pe formele deja
existente. În caz contrar, aceste prevederi legale ce reprezintă nucleul protecţiei
datorate de stat, riscă să fie vide de substanţă.
Bibliografia
C. Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole,
Editura CH Beck, Bucureşti, 2006
R. Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri pe
2002, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007
R. Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri pe
2003, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007
R. Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri pe
2004, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007
R. Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri pe
2005, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007
R. Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri pe
2006, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007
R. Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii,
Editura CH Beck, Bucureşti, 2007
D. Crowe, A History of Gypsies of Eastern Europe and Russia, St. Martin’s Griffin,
New York, 1999
Şt. Daneş, Drept penal – Partea generală, Editura Sylvi, Bucureşti 2001
M. Fabre; A. Gouron-Mazel, Convention européenne des droits de l’homme. Application
par le juge français, Editura Litec, Paris, 2000
A. Fraser, The Gyspsies, Blackwell, Oxford, 1995
Radu Chiriţă, Anca Săndescu
126
Gh. Iancu, Problema minorităţilor etnice din România în documente ale
Societăţii Naţiunilor (1923-1932), Editura Napoca, Cluj-Napoca, 2002
D. Kenrik, G. Puxon, The Destiny of Europe’s Gypsies, Chatto and Heinemann,
London, 1972
M. Macovei, Un guide sur la mise en oevre de l’article 5 de la Convention européenne
des Droits de l’Homme, Editura Conseil de l’Europe, Strasbourg,
2003
M. Mandache, M. Matache, C. Mihalache şi M. Morteanu, Protecţia legală împotriva
discriminării şi politicile publice faţă de romi, Editura ECA, Bucureşti,
2007
I. Pogany, „Minority Rights and the Roma of Central and Eastern Europe”, în
Human Rights Law Review, 2006
J.-F. Renucci, Droit européen des droits de l’homme, Editura L.G.D.J, Paris,
2001
O. De Schutter, The Prohibition of Discrimination under European Human
Rights Law, European Commission, Directorate-General for Employment,
Social Affairs and Equal Opportunities, 2005
F. Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Iaşi, Polirom,
2006
S. E. Tănăsescu, Principiul egalităţii în dreptul românesc, Editura All Beck,
Bucureşti 1999
V. Tismăneanu, D. Dobrincu, C. Vasile (ed.), Rapor Final al Comisiei prezidenţiale
pentru analiza dictaturii comuniste din România, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2007
J. Velu, R. Ergec, La Convention européenne des droits de l’homme, Editura
Bruylant, Bruxelles, 1999
Buletinul Oficial
Monitorul Oficial
Raportul anual Romani CRISS, 2003-2004
Raportul CNCD 2007
Rapport explicatif sur la Convention cadre sur la protection des minoritès,
Editura Conseil de l’Europe, Strasbourg, 1995
Rapport explicatif sur la Charte européenne sur les langues régionaux or minoritaires,
Ed. du Conseil de l’Europe, Strasbourg, 1993
Raportul periodic al Comisiei Europene cu privire la Progresele României în
procesul de aderare, 2004
127
DALMA JÁNOSI
Cadrul instituţional privind protecţia minorităţilor
naţionale din România
Introducere
Obiectivul acestui studiu este de a prezenta instituţiile existente în România,
care au ca obiect de activitate drepturile minorităţilor naţionale, promovarea
bunelor relaţii interetnice ori combaterea discriminării. Pe lângă prezentarea
instituţiilor, materialul evidenţiază atât rezultatele cât şi unele probleme
cu care aceste instituţii se confruntă.
După căderea comunismului, problematica minorităţilor a devenit un subiect
important, dar şi controversat, atât pe planul dezbaterii publice, cât şi pe
cel al agendei politice. Rezultatele la care s-a ajuns au fost obţinute prin multe
eforturi, ele fiind încă departe de a fi finale. În primul rând, în decembrie 1989
se înfiinţa Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR) care îşi
propunea „apărarea şi reprezentarea intereselor comunităţilor maghiare1”. Prin
prezenţa sa, UDMR a iniţiat sau a contribuit la realizarea unor proiecte de lege,
acte normative, şi chiar strategii guvernamentale, care au condus la îmbu nătăţirea
situaţiei comunităţii maghiare, dar şi a celorlalte grupuri etnice. În al
doilea rând, pe parcursul anilor 1990, presiunea internaţională a avut un efect
benefic asupra statutului minorităţilor naţionale, România fiind monitorizată
continuu în această perioadă. Aşadar, aspirând la aderarea la Consiliul Europei,
România, a adoptat o nouă lege electorală care permite prezenţa câte unui
reprezentant în Camera Deputaţilor al fiecărei minorităţi naţionale care nu
reuşeşte să obţină acest obiectiv prin alegeri.
Încă din 1991, într-o declaraţie, Guvernul României şi-a exprimat dorinţa
de a respecta egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor, incluse fiind şi persoanele
aparţinând minorităţilor naţionale, favorizându-se păstrarea identităţii
lor etnice, lingvistice, culturale şi religioase. Totuşi, abia în 1993 se înfiinţa
(prin HG 137/1993) Consiliul pentru Minorităţile Naţionale, având statut de
organism consultativ al Guvernului României şi fiind compus din acele organizaţii
care aveau reprezentare parlamentară, cât şi un reprezentant cu rang de
secretar de stat sau director general în ministerele de specialitate. În cadrul
acestui Consiliu funcţiona Secretariatul Tehnic, condus de un secretar, numit
prin ordin de către Secretariatul General al Guvernului. Acest consiliu era folosit
de către autorităţi ca un bun element de imagine, „gândit ca o tentativã de
izolare al UDMR din punct de vedere politic şi propagandistic”2. La scurt timp
1 http://www.rmdsz.ro.
2 Raport privind politicile publice în domeniul minorităţilor naţionale şi etnice din România,
2005.
Dalma Jánosi
128
după înfiinţarea acestuia, Uniunea Democrată a Maghiarilor se auto-suspenda
din Consiliu, după care şi reprezentanţii romilor renunţau la participare, Consiliul
pierzând astfel din credibilitate.
În 1997 HG 137/1993 este abrogată prin Legea 17/1997 care prevede în fiinţarea
tot în cadrul Guvernului României, a Departamentului pentru Protecţia
Minorităţilor Naţionale (DPMN). Acesta este condus de un ministru delegat pe
lângă Primul Ministru, iar în structura sa cuprinde şi un Oficiu Naţional pentru
Integrarea Socială a Romilor. Se înfiinţează şi 5 birouri teritoriale ale DPMN
în Constanţa, Cluj Napoca, Drobeta Turnu Severin, Suceava şi Arad, ultimul
fiind neoperaţional. Se reorganizează şi Consiliul pentru Minorităţile Naţionale
ca alianţă a organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, sub
denumirea de Consiliul Minorităţilor Naţionale (organism consultativ al
DPMN, de data aceasta fără participarea reprezen tanţilor ministerelor3.) Cele
mai importante atribuţii al Consiliului Minorităţilor Naţionale (CMN) sunt
următoarele: propune spre aprobare ministrului delegat pe lângă Primul Ministru
pentru minorităţile naţionale, repartizarea fondurilor alocate în bugetul
de stat pentru organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale;
înaintează departamentului propuneri în scopul soluţionării mai eficiente a
prob lemelor ce intră în competenţa sa.
În 1997 se înfiinţează Instituţia Avocatul Poporului, prin Legea nr. 35/1997,
ca autoritate independentă de orice autoritate publică. Deşi stipulată prin prevederile
constituţionale încă din 1991, Avocatul Poporului întră în atribuţii
doar în toamna anului 1997. Principalul scop este apărarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor împotriva abuzului sau ingerinţelor autorităţilor publice.
Institutul cuprinde în structura sa un Departament privind problemele
mi norităţilor, cultele şi mass-media.
În 1998 Direcţia pentru Minorităţi din cadrul Ministerului Educaţiei
Naţionale se transformă în Direcţie Generală, condusă de un secretar de stat.
În 2000, DPMN este reorganizat ca structură din cadrul Ministerului Informaţiilor
Publice, cu denumirea de Departamentul pentru Relaţii Interetnice.
Constituţia României prevede egalitatea tuturor cetăţenilor indiferent de
rasă, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială. De asemenea,
legislaţia în domeniul nediscriminării prevede înfiinţarea unui organism independent,
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării(CNCD), fapt realizat
în 2002, în baza Ordonanţei 137/2000 privind prevenirea şi combaterea
tuturor formelor de discriminare.
În 2003 este reorganizat Departamentul pentru Relaţii Interetnice, subordonat
Primului Ministru, aflat în coordonarea Secretariatului General al Guvernului.
De asemenea, în toamna anului 2007 începe să funcţioneze Institutul
pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, legea privind
în fiin ţarea ei fiind adoptată încă din 2001.
Existenţa acestor structuri este dovada eforturilor pe care România le-a
depus împreună cu reprezentanţii minorităţilor şi ai societăţii civile pentru a
oferi condiţii mai adecvate şi drepturi egale minorităţilor naţionale. Îmbu nă tă-
3 Attila Markó, Evoluţia sistemului de promovare a relaţiilor interetnice de la crearea
Consiliului Minorităţilor Naţionale în 1993, în: „Sistemul complementar de protecţie a
drepturilor omului şi combaterea discriminării în România”, Editura Universităţii Transilvania,
Braşov, 2004.
Cadrul instituţional
129
ţirea cadrului instituţional este un proces care nu se încheie, activităţile de
consolidare a cadrului de protecţie trebuind să continue, pentru căinstituţiile
reprezintă una dintre pârghiile esenţiale prin care putem preveni şi combate
actele de intoleranţă care persistă în fiecare societate.
Departamentul pentru Relaţii Interetnice (DRI)
Departamentul pentru Relaţii Interetnice este o instituţie guvernamentală,
fără autoritate juridică, în subordinea Primului Ministru, şi sub coordonarea
Secretariatului General al Guvernului. Departamentul are misiunea de a promova
diversitatea etnică din România prin consolidarea si lărgirea cadrului de
protecţie oferit societăţii multiculturale. În acest scop are următoarele atribuţii
principale (conform HG 111/2005):
– elaborează si supune Guvernului spre aprobare strategii şi politici
pentru păstrarea, afirmarea şi dezvoltarea identităţii etnice a persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale;
– elaborează proiecte de legi şi alte acte normative din domeniul său de
activitate;
– avizează proiecte de lege si alte acte normative, care au incidenţă asupra
drepturilor si îndatoririlor persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale;
– monitorizează aplicarea actelor normative interne si internaţionale referitoare
la protecţia minorităţilor naţionale;
– stimulează dialogul majoritate – minorităţi naţionale în vederea
îmbunătăţirii actului decizional şi a măsurilor de implementare;
– promovează şi organizează programe privind garantarea, păstrarea, exprimarea,
promovarea şi dezvoltarea identităţii etnice, culturale,
lingvistice şi religioase a persoanelor aparţinând minorităţilor na ţionale;
– sprijină realizarea unor programe sau activităţi interetnice iniţiate de
organizaţii, asociaţii, fundaţii sau instituţii publice, pe bază de proiecte;
– stabileşte şi menţine relaţii cu organizaţii neguvernamentale din ţară
şi din străinătate, precum şi cu organisme şi instituţii internaţionale
cu activitate în domeniul minorităţilor naţionale şi al combaterii discriminării
pe criterii etnice;
– menţine legături permanente şi colaborează cu autorităţile admi nis traţiei
publice locale, prin reprezentanţi cu competenţe teritoriale, în vederea
identificării problemelor specifice şi soluţionării acestora;
– sprijină cercetările ştiinţifice în domeniul relaţiilor interetnice, prin
menţinerea de contacte şi colaborarea cu organizaţii, instituţii şi personalităţi
din domeniu.
Departamentul pentru Relaţii Interetnice este condus de un secretar de
stat, ajutat de doi subsecretari de stat, numiţi prin decizie a Primului Ministru.
În ca drul Departamentului îşi desfăşoară activitatea şi reprezentanţii teritoriali.
Repre zentanţele se află la Cluj Napoca, Constanţa, Drobeta Turnu Severin,
Suceava, la care se mai adaugă după 2005 încă două, cele din Timişoara şi
Miercurea Ciuc.
Dalma Jánosi
130
Una dintre atribuţiile Departamentului este colaborarea cu Consiliul Minorităţilor
Naţionale, un organism consultativ al Guvernului care func ţio nează
în baza HG 589/2001, cu completările ulterioare, şi este format din câte trei
reprezentanţi ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale
reprezentate în Parlamentul României. Organizaţiile membre ale CMN sunt:
– Uniunea Democrată a Maghiarilor din România
– Forumul Democrat al Germanilor din România
– Partida Romilor Social-Democrată
– Uniunea Sârbilor din România
– Uniunea Armenilor din România
– Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani din România
– Uniunea Democrată Turcă din România
– Uniunea Ucrainenilor din România
– Uniunea Culturală a Rutenilor din România
– Uniunea Polonezilor din România Dom Polski
– Uniunea Democrată a Slovacilor şi Cehilor din România
– Uniunea Bulgară din Banat-România
– Comunitatea Ruşilor Lipoveni din România
– Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România
– Uniunea Croaţilor din România
– Asociaţia Macedonenilor din România
– Asociaţia Liga Albanezilor din România
– Uniunea Elenă din România
– Comunitatea Italiană din România.
Prin intermediul Departamentului, organizaţiilor CMN le sunt repartizate
fonduri ce au ca destinaţie sprijinirea activităţilor lor, de la administrarea sediilor
până la editarea cărţilor, proiectelor educaţionale şi culturale intracomunitare.
Bugetul alocat de DRI în anul 2005 a inclus suma de 26.443.400 lei noi
pentru sprijinirea celor 19 organizaţii membre ale Consiliului Minorităţilor
Naţionale, sumă care a crescut în ultimii ani, ajungând în 2008 la 65.700.000
lei noi. De asemenea, DRI ca structură guvernamentală, are la dispoziţie fonduri
alocate anual de la bugetul de stat pentru a sprijini proiecte interetnice.
Bugetul alocat pentru finanţarea unor proiecte a crescut de la an la an. (Fig. 1)
Dacă în anul 2004 DRI a gestionat un buget de 1.500.000 de lei noi în 2007 şi
2008 bugetul alocat a ajuns la 4.000.000 de lei.
Cadrul instituţional
131
Fig 1: Creşterea bugetului alocat pe an Direcţiei de Relaţii Interetnice
Din acest buget Departamentul a finanţat mai mult de 70 de proiecte anual.
(Tabel 1).
Anul 2005 2006 2007 2008
Numărul total de programe şi proiecte 75 106 107 87
Tabel 1. Numărul total al proiectelor finanţate şi a programelor desfăşurate în
parteneriate
Proiectele realizate în aceşti ani se axează pe domeniile culturii şi educaţiei,
editarea sau traducerea unor cărţi pentru minoritate/majoritate, prezentarea
culturii şi a tradiţiei prin teatre, expoziţii, festivaluri etc. Departamentul pune
accent pe implicarea generaţiei tinere, finanţând programe comune cu tineri
aparţinând majorităţii şi minorităţii, pentru încurajarea dialogului intercultural,
dialogul între majoritate şi minoritate. De asemenea, se preocupă şi de
implicarea minorităţilor în probleme actuale importante ale vieţii publice, motiv
pentru care au existat şi acţiuni care aveau ca temă cunoaşterea legislaţiei
europene, informarea asupra fondurilor existente în Uniunea Europeană, ori
informarea asupra politicilor publice existente pentru minorităţi în România.
Colaborarea între DRI şi societatea civilă are o mare importanţă prin
legătura pe care o menţine cu societatea civilă activă în domeniul drepturilor
omului în general şi al minorităţilor naţionale, prin consultările şi realizarea
programelor şi proiectelor comune. Astfel, Departamentul devine punctul de
legătură între autorităţi şi societatea civilă.
În afara elaborării de proiecte şi stabilirea de parteneriate, Departamentul
mai are o altă funcţie importantă – elaborarea de acte normative, de exemplu
propunerea spre ratificare a Cartei Europeane a Limbilor regionale şi minoriDalma
Jánosi
132
tare, instrument juridic al Consiliului Europei, semnat de România în 1995 şi
ratificat în mai 2008. DRI a iniţiat proiectul de Hotărâre a Guvernului pentru
organizarea şi funcţionarea Institutului pentru Studierea Problemelor
Minorităţilor Naţionale (înfiinţat în toamna anului 2007); proiectul de lege al
statutului minorităţilor naţionale care ar crea un cadru al legilor existente în
domeniu, demers iniţiat de asemenea de DRI în anul 2005, şi care a întâmpinat
mari dificultăţi, fiind încă în prelucrare la comisiile speciale ale Camerei
Deputaţilor. De asemenea, a semnat un protocol cu Ungaria, pentru efectuarea
unor studii comune, în curs de realizare prin Institutul pentru Studierea Problemelor
Minorităţilor Naţionale şi instituţiile omoloage maghiare.
Exemplele menţionate anterior indică atât efortul depus de către DRI pentru
îmbunătăţirea situaţiei minorităţilor naţionale în România, cât şi rezultatele
obţinute în urma încercărilor de îmbunătăţire a cadrului legislativ şi in stituţional.
Agenţia Naţională pentru Romi (ANR)
Pe baza tipologiei lui Horváth şi Sacco4, minorităţile naţionale existente în
România pot fi grupate în trei categorii distincte, care sunt foarte diferite din
punct de vedere al integrării sociale, politice şi economice. De asemenea,
aceste grupuri sunt foarte diferite şi în nevoile lor, numărul, gradul mobilizării
politice şi obiectivele politice. Aceste trei categorii sunt: romii, grupurile minoritare
reduse numeric, şi minoritatea maghiară. Până în anul 2003 în România
modul de abordare era unitar faţă de minorităţile naţionale. În cadrul
reorganizării Guvernului din anul 2003 prin OUG 64/2003, Oficiul pentru
Problemele Romilor este preluat de Secretariatul General al Guvernului. În
2004 Oficiul pentru Problemele Romilor este preluat de la Secretariatul General
al Guvernului de către Departamentul pentru Relaţii Interetnice. Totodată
este preluată şi Unitatea de Implemetare a programului PHARE „Sprijin pentru
strategia de îmbunătăţire a situaţiei romilor”, pentru ca în anul 2005 să se
înfiinţeze Agenţia Naţională pentru Romi (ANR). ANR este o structură guverna
mentală care preia activitatea Oficiului pentru Problemele Romilor inclusiv
responsabilităţile şi angajamentele privind minoritatea romilor. Din 2003, cu
înfiinţarea ANR, putem vorbi de o abordare mai sensibilă, o abordare pluralistă
faţă de nevoile şi cerinţele minorităţii rome.
Principala atribuţie a instituţiei este elaborarea politicii şi strategiei Guvernului
în privinţa protecţiei drepturilor minorităţii romilor. Conform HG 78/2004
privind organizarea si funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Romi, aceasta
lucrează pe diferite domenii cum ar fi evaluarea nevoilor comunităţilor de romi,
reabilitarea locuinţelor şi mediului înconjurător în zonele locuite de romi, programe
de formare şi reconversie profesională, programe cu finanţare guver namentală
sau în parteneriat pentru asigurarea condiţiilor minime de locuit. ANR
sprijină tinerii romi în vederea angajării şi monitorizează evoluţia profesională
a tinerilor romi cu studii superioare, identifică soluţii pentru includerea romi-
4 István Horváth, Alexandra Sacco, De la o abordare unitară la o abordare pluralistă.
Îmbunătăţirea politicilor publice destinate minorităţilor, în Bíró, Anna-Mária şi Petra
Kovács (Edit.), „Diversitatea în acţiune: Managmentul local public al comunităţilor multietnice
din Europa Centrală şi de Est”, Budapesta, 2001, p. 243–271.
Cadrul instituţional
133
lor în sistemul asigurărilor de sănătate, sau desfăşoară campanii de depistare
TBC, infecţiilor HIV/SIDA, afecţiunilor dermatologice, bolilor cu transmitere
sexuală. De asemenea, lucrează la elaborarea programelor în domeniul reducerii
ratei şomajului în rândul cetăţenilor de etnie romă, programe de combatere a
discriminării în mass-media, acţionează pentru respectarea drepturilor fundamentale
ale omului, a drepturilor civile, politice şi sociale în rândul minorităţii
romilor. Analizează fenomenul „copiii străzii”, posibilităţile de organizare a
unor instituţii de învăţământ primar, secundar şi profesional pentru romi,
iniţiază proiecte culturale de reconstrucţie a identităţii romilor, precum şi promovarea
participării liderilor romi la procesul de luare a deciziilor politice cu
impact asupra vieţii economice şi sociale a comunităţilor.
Din punct de vedere al structurii Agenţia este condusă de un preşedinte
cu rang de secretar de stat, numit prin decizie a Primului Ministru, la propunerea
ministrului pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului.
(conform completării HG. 1124/2005).
Agenţia lucrează pe patru nivele:
1. Comitetul mixt de implementare şi monitorizare, a cărui atribuţie este
să răspundă de organizarea, planificarea, coordonarea şi controlul activi
tăţilor pentru aplicarea Strategiei de îmbunătăţire a situaţiei romilor.
Comitetul este format din preşedintele ANR cu rang de secretar de
stat, secretarii de stat din ministerele responsabile pentru aplicarea
acestei strategii.
2. Comisiile ministeriale pentru romi se subordonează Comitetului mixt
de implementare şi monitorizare.
3. Birourile judeţene pentru romi sunt structuri organizate la nivel judeţean,
se subordonează Comitetului mixt de implementare şi monitorizare. Birourile
judeţene sunt numite şi Regiuni de Dezvoltare, şi sunt câte 8: Regiunea
1 Nord – Est cu sediul la Iaşi; Regiunea 2 Sud – Est cu sediul la
Brăila; Regiunea 3 Sud – Muntenia cu sediul la Călăraşi; Regiunea 4 Sud
– Vest Oltenia cu sediul la Craiova; Regiunea 5 Vest cu sediul la Timişoara;
Regiunea 6 Nord-Vest cu sediul la Cluj-Napoca; Regiunea 7 Centru cu
sediul la Alba Iulia; şi Regiunea 8 Bucureşti-Ilfov cu sediul la Bucureşti.
4. Experţii locali pentru problemele romilor funcţionează la nivelul primă
riilor şi sunt responsabili pentru desfăşurarea pe plan local a acţiunilor
de îmbunătăţire a situaţiei romilor. Ei se subordinează atât birourilor
judeţene, cât şi primarului.
(Politici publice pentru romi în România 2002-2005)
De la înfiinţare, Agenţia a reuşit să încheie parteneriate cu structurile care
implementează politici publice în domeniu, cu ministerele de resort, cu instituţii
guvernamentale şi neguvernamentale, naţionale şi internaţionale, a încheiat
protocoale şi memorandumuri de colaborare cu Agenţia Naţională pentru
Ocuparea Forţei de Muncă, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării,
Banca Mondială, Secretariatul General al Guvernului, ca să amintim doar câteva.
A reuşit să implementeze programe precum PHARE, Fondul de Dezvoltare
Instituţională (IDF Grant), acord încheiat pe o perioadă de 3 ani, cu Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare al cărui scop este de a întări
capacitatea instituţională a ANR şi a autorităţilor centrale şi locale, care dezvoltă
şi implementează programe de incluziune socială, dar nu pot fi uitate nici eforDalma
Jánosi
134
turile depuse pentru a micşora distanţa dintre majoritate şi romi, prin campania
de mediatizare iniţiată în 2008 în parteneriat cu DRI.
Deceniul de incluziune a romilor 2005-2015 este un program intergu vernamental,
conceput pentru combaterea sărăciei, mărirea nivelului public de
conştientizare asupra situaţiei romilor şi coordonarea acţiunilor guvernelor şi
organizaţiilor internaţionale în parteneriat cu societatea civilă romă. Este o
încercare de a sparge cercul vicios al sărăciei, prin oferirea de posibilităţi reale
pentru populaţia de etnie romă de a se implica ea însăşi în aspectele economice
şi sociale ale vieţii publice5. În perioada 1 iulie 2005 – 1 iulie 2006 ANR a
deţinut preşedinţia Deceniului. Obiectivul acestui program este tocmai sprijinirea
romilor în aceste probleme ale incluziunii sociale.
Soluţii la problemele cu care se confruntă romii zi de zi nu sunt uşor de
identificat. Cele mai mari probleme apar în domeniile educaţiei, respectiv plasamentul
pe piaţa muncii, probleme care au nevoie de mai mulţi ani pentru a
putea vorbi despre soluţionări eficiente. Aceste soluţii, mai presus de orice,
trebuie să fie acceptabile pentru ambele părţi, soluţii pe care şi romii le pot
considera ale lor, nefiind impuse unilateral.
În concluzie, ca rezultat al negocierilor politice, înfiinţarea Agenţiei Naţionale
pentru Romi reprezintă o importantă realizare în ceea ce priveşte vizibilitatea
şi creşterea interesului pentru îndeplinirea angajamentelor Guvernului
României, referitoare la procesul de îmbunătăţire a situaţiei romilor şi reducerea
decalajelor dintre populaţia romă şi societate în ansamblu6.
Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale
(ISPMN)
Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale s-a înfiinţat
prin Ordonanţa Guvernului 121/2000, aprobată prin Legea 396/2001, şi func ţionea
ză conform prevederilor Hotărârii Guvernului 893/2007. Institutul pentru
Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale func ţio nează ca instituţie publică,
cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi sub coordonarea Departamentului
pentru Relaţii Interetnice.
Scopul Institutului este studierea şi cercetarea inter şi pluridisciplinară a
păstrării, dezvoltării şi exprimării identităţii etnice, aspectelor sociologice, isto rice,
culturale, lingvistice, religioase sau de altă natură ale minorităţilor naţio nale şi
ale altor comunităţi etnice din România7. Institutul este condus de un preşedinte,
ajutat de un vicepreşedinte, numiţi pe o perioadă de 5 ani pe bază de concurs organizat
în cadrul Departamentului pentru Relaţii Interetnice, de către Secretariatul
General al Guvernului şi cu avizul Consiliului Minorităţilor Naţionale. În activitatea
sa, Preşedintele este ajutat de un Consiliu Ştiinţific Consultativ format
din cinci cercetători din cadrul Institutului, numiţi prin ordin al acestuia care se
întâlnesc în şedinţă cel puţin o dată pe lună. Finanţarea cheltuielilor curente şi de
5 Raport un an de preşedinţie – Deceniul de incluziune a romilor, 2006, la http://www.anr.
gov.ro/site/Rapoarte.html accesat în data de 9 septembrie 2008.
6 Raport de activitate al Agenţiei Naţionale pentru Romi, 2006, la http://www.anr.gov.ro/
site/Rapoarte.html accesat în data de 9 septembrie 2008.
7 http://www.ispmn.gov.ro.
Cadrul instituţional
135
capital ale Institutului se asigură din venituri proprii şi subvenţii acordate de la
bugetul de stat, prin bugetul Secretariatului General al Guvernului. Veniturile
proprii ale Institutului provin din editare şi vânzare de cărţi, publicaţii, lucrări şi
studii de specialitate, din realizarea şi valorifica rea de studii şi proiecte, precum
şi din efectuarea de prestări servicii, pe orice suport, din exploatarea bunurilor pe
care le are în administrare, din sponsorizări şi donaţii, ale persoanelor fizice şi
juridice din ţară şi din străinătate, din valorificarea drepturilor de autor, precum
şi alte activităţi specifice realizate de către Institut, inclusiv din încheierea de
contracte de cercetare cu persoane fizice sau juridice. (conform HG 893/2007).
Direcţiile principale de cercetare stabilite de Institut sunt: dinamica etnodemografică
a minorităţilor din România, tipuri ale segregării etnice, patrimoniul
cultural-instituţional al minorităţilor din România, analiza transformărilor
identitare la minorităţile etnice din România, analiza rolului jucat de etnicitate
în dinamica stratificării sociale din România, bilingvismul, analiza politico-
instituţională a istoriei recente, noii imigranţi.
Obiectivele propuse pentru creşterea impactului socio-politic al cercetărilor
derulate au o importanţă semnificativă, pentru că vizează elaborarea unei hărţi
a zonelor în care comunităţile locale, diverse etnic, se confruntă cu probleme
cumulate (marginalizare, acces limitat la muncă, intensificarea prejudecăţilor);
elaborarea unei prognoze a populaţiei şcolare în cazul minorităţilor naţionale ce
dispun de o reţea mai amplă de şcoli, astfel devenind posibilă planificarea
învăţământului public pentru perioade mai îndelungate; inventarierea patrimoniului
cultural şi instituţional al minorităţilor naţionale din România. Posibilele
utilizări ar fi: brandingul diversităţii culturale, utilizarea datelor în politicile
culturale, educaţionale, etc., transfer de experienţă în domeniul politicilor publice
pentru romi prin organizarea unor ateliere internaţionale pe această tematică.
De asemenea, se elaborează dosare tematice pe diferite teme de actualitate, menite
să sprijine dezbaterea legislativă sau să fundamenteze decizia profesională,
în cazul procesului de administrare, fie ea centrală sau locală8.
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD)
Prin discriminare înţelegem orice deosebire, excluziune, restricţie sau preferinţă
pe baza unor criterii de rasă, etnie, limbă, religie, naţionalitate, sex sau orientare
sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, convingeri,
categorie socială, sau orice alt criteriu care are ca interes sau efect
subminarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor
recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau alte
domenii ale vieţii publice (OG 137/2000). Adeseori este întâlnită discriminarea
indirectă, mai ales în domeniul muncii sau al angajării, iar pornind de la criteriile
protejate, constatăm că cel mai frecvent apare discriminarea pe bază de sex,
handicap, precum şi pe baza apartenenţei etnice. Este necesar ca o instituţie care
are drept obiectiv combaterea discriminării să nu fie în subordinea altei autorităţi
de stat, pentru a nu exista organisme care să poată influenţa instituţia în lupta
împotriva discriminării şi intoleranţei. Aceste obiective sunt realizate prin
înfiinţarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
8 Ibidem.
Dalma Jánosi
136
Între 1999-2000 ministrul delegat pe lângă Primul Ministru pentru minorităţi
naţionale a fost Péter Eckstein-Kovács. Între timp, Attila Markó, director al Departa
mentului pentru Minorităţile Naţionale, împreună cu publicistul Gabriel Andrees
cu au pregătit proiectul de lege pentru combaterea discriminării. Rezultatul
acestor eforturi a fost Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, care prevedea sancţionarea
tuturor formelor de discriminare. Actele de discriminare sunt sancţionate
contravenţional de CNCD, care îşi începe activitatea abia în august 2002.
Conform Hotărârii de Guvern 1197/2001 (modificată), prin care s-a constituit
CNCD, principalele atribuţii sunt: prevenirea, medierea, investigarea, constatarea
şi sancţionarea faptelor de discriminare, monitorizarea cazurilor de discriminare
şi acordarea de asistenţă de specialitate victimelor discriminării. Ultima modificare
importantă prin Legea nr. 324/2006 defineşte Consiliul ca instituţie autonomă
cu personalitate juridică, sub control parlamentar, garant al interesului public şi
al persoanelor în domeniul respectării principiului nediscriminării.
Din punct de vedere al structurii şi al organizării, Consiliul este format
dintr-un Colegiu director care dispune măsurile specifice constatării existenţei
discriminării, cu citarea obligatorie a părţilor. Este compus din nouă membri
cu rang de secretar de stat, numiţi prin cele două Camere ale Parlamentului.
Colegiul director este un organ colegial, deliberativ şi decizional. CNCD este
condus de un preşedinte având şi el rang de secretar de stat ales pe un mandat
de 5 ani de membrii Colegiului director, din rândul acestora. Colegiul director
poate sancţiona cu o amendă între 400 lei şi 8.000 lei, după caz. Aceste sancţiuni
pot fi aplicate şi persoanelor juridice.
Este important de remarcat că Consiliul poate să-şi exercite competenţele,
atât la sesizarea unei persoane fizice sau juridice, cât şi din oficiu.
Fig. 2 – Numărul petiţiilor primite de CNCD în perioada 2002-2007
Cadrul instituţional
137
În 2002, după jumătate de an de la înfiinţare, CNCD a primit 120 de petiţii.
(Fig. 2) În urma analizelor documentelor trimise de către persoane fizice şi juri dice
reiese că cele mai numeroase solicitări au ca obiect probleme de natură etnică,
în special referitor la romi, urmate de nemulţumiri privind aplicarea ori votarea
unor legi, şi de divergenţele apărute între solicitanţi şi unele instituţii9. Din raportul
Consiliului reiese şi faptul că doar 41 dintre cele 120 de solicitări fac obiectul
de activitate al CNCD în acest an. Deşi în 2003 au fost mai multe cereri faţă de
2004, trebuie precizat că din cele 467, doar 50 au făcut obiectul de activitate al
CNCD, care dovedeşte că populaţia nu era bine informată în acel moment. În
2005 numărul cazurilor de petiţii şi autosesizări depăşeşte 460, fiind soluţionate
360 din ele. Doar la începutul anului 2007 numărul cazurilor a crescut faţă de anii
anteriori. Doar în primele cinci luni se înregistraseră deja 270 de petiţii. Din
numărul total primit în acel an, 82 erau petiţii având ca obiect probleme legate de
discriminare etnică, mai ales încălcarea dreptului la demnitatea personală a romilor.
Cele mai multe sesizări în 2007 au venit din regiunea capitalei, 399 în număr,
ceea ce dovedeşte necesitatea descentralizării. Într-o autosesizare (Raport de activitate,
2007), CNCD explică evoluţia ascendentă a numărului de petiţii primite
cu creşterea vizibilităţii, o atenţie mai mare din partea cetăţenilor faţă de faptele
de discriminare, dar şi o implicare mai activă a persoanelor supuse unui act de
discriminare şi o denunţare a acestuia. Cele mai multe petiţii în fiecare an au fost
pe criterii de categorie socială (90 în 2005, 132 în 2006 şi 514 în 2007), criterii etnice
(85 în 2005, 69 în 2006 şi 82 în 2007) şi naţionalitate (39 în 2005 şi 2007 şi 20
în 2006). Numărul petiţiilor dovedeşte, pe de o parte, existenţa actelor de discriminare
în societatea românească, iar faptul că există un număr aproximativ egal de
petiţii în ultimii trei ani, pe baza mai multor criterii de discriminare demonstrează
şi persistenţa unor prejudecăţi. Pe de altă parte, numărul crescut al petiţiilor
dovedeşte şi faptul că modificările survenite în structura CNCD, precum şi campaniile
şi programele de informare au dat rezultate.
Eficienţa instituţiei nu se poate însă limita la analiza şi prelucrarea unor
sesizări. Discriminarea este atât de frecventă în viaţa de zi cu zi, încât adeseori
victimele nici măcar nu se consideră discriminate sau nici nu observă fapta în
sine. Chiar dacă o persoană nu se consideră victimă, discriminarea este un fapt
greşit care are consecinţe grave. Aşadar, populaţia trebuie conştientizată,
învăţată să nu ignore discriminarea în nici o situaţie. Mai mult, este necesară o
schimbare de mentalitate, fapt ce presupune un proces lent şi deloc facil. Sunt
făcuţi totuşi paşi în acest sens de către instituţie, prin programe de mediatizare
şi conştientizare. Şi descentralizarea poate fi un atu în procesul de conştientizare,
deoarece prin înfiinţarea instituţiilor locale ajungem mai aproape de oameni.
Pentru a se putea adapta soluţionării problemelor locale şi pentru a conştientiza
populaţia despre existenţa problemei discriminării, CNCD planifică înfiinţarea
mai multor birouri teritoriale. În februarie 2008 s-a constituit primul birou teritorial
în judeţul Mureş la Târgu Mureş. Acest birou are trei atribuţii: informare,
sesizarea petiţiilor care provin din judeţul Mureş şi judeţele vecine, şi reprezentarea
acelor cazuri în care decizia Consiliului este atacată la Tribunal. În viitor
se vor mai înfiinţa alte birouri teritoriale unde există Tribunal, însă pe moment
nu există o decizie asupra locaţiei exacte a acestora.
9 Raport de activitate CNCD 2002.
Dalma Jánosi
138
Beneficiile restructurării din 2006 sunt observate când CNCD devine un
organism independent, cu un buget mai mare, şi vizibilitate mai crescută. De
la an la an cresc petiţiile adresate spre soluţionare, iar prin câştigarea acestei
inde pen den ţe creşte şi credibilitatea instituţiei. Încrederea oamenilor în
instituţie creşte şi mai mult când sunt soluţionate cazuri care vizează politicul.
Chiar dacă vorbim despre o instituţie autonomă, nu putem ignora faptul că
Consiliul are nevoie de autorităţile politice, în sensul că acestea decid alocarea
bugetului, care permite funcţionarea. Totuşi, în cursul anului trecut discriminarea
a fost sesizată în mai multe cazuri unde făptuitorul era un om politic,
sau o instituţie de stat. Cele mai sus menţionate reprezintă un pas foarte important
în mărirea credibilităţii şi reputaţiei instituţiei.
Aşadar, necesitatea unei astfel de instituţii nu poate fi pusă la îndoială,
aceasta având rolul de a sesiza şi de a autosesiza discriminarea, dar are şi posibilitatea
de a da avertismente sau amenzi contravenţionale. Chiar dacă victimele
nu primesc nici o despăgubire, ei pot avea satisfacţia că s-a dovedit că fapta
comisă împotriva lor este greşită şi nu poate fi tolerată. Dacă ne gândim la
reputaţia făptuitorului (de exemplu un angajator) putem înţelege ce consecinţe
(stigmat) poate avea un avertisment sau o amendă asupra lui sau a carierei.
România s-a angajat în lupta împotriva discriminării pe o cale fără compromisuri
în construirea unei societăţi democratice, dar nu trebuie să uităm,
că punerea la punct a unui sistem legislativ şi instituţional corespunzător nu
este de ajuns, ci este doar primul pas. Discriminarea are rădăcini adânci în
mentalitatea persoanei, iar schimbarea acesteia este o adevărată provocare.
Având în vedere datele prezentate, putem trage concluzia că CNCD reuşeşte
să-şi consolideze poziţia în sistemul administrativ, ca unică instituţie cu
competenţe în sancţionarea actelor de discriminare.
Avocatul Poporului
Avocatului Poporului este o instituţie de tip ombudsman şi are drept scop
protejarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în raporturile lor cu autorităţile
administraţiei publice. Instituţia a fost creată prin Constituţia din 1991, dar s-a înfiinţat
de abia în 1997, după adoptarea legii sale organice, Legea nr. 35/1997. Avocatul
Poporului contribuie la soluţionarea conflictelor dintre persoanele fizice şi
autorităţile administraţiei publice, pe cale amiabilă, prin mediere şi prin dialog10.
Se înfiinţează ca instituţie autonomă şi independentă faţă de orice altă
autoritate publică. Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani de Camera
Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună.
Avocatul Poporului este asistat de adjuncţi, numiţi de către birourile permanente
ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, fiind specializaţi pe următoarele
domenii de activitate:
a) drepturile omului, egalitatea de şanse între bărbaţi şi femei, culte religioase
şi minorităţi naţionale;
b) drepturile copilului, ale familiei, tinerilor, pensionarilor, persoanelor
cu handicap;
c) armată, justiţie, poliţie, penitenciare;
10 http://www.avp.ro.
Cadrul instituţional
139
d) proprietate, muncă, protecţie socială, impozite şi taxe.
Instituţia pregăteşte şi prezintă rapoarte anuale la cererea Parlamentului,
care sunt prezentate în şedinţa comună a celor două Camere ale Parla mentului.
Avocatul Poporului are 15 birouri teritoriale, spaţiile fiind asigurate acestora
de către Prefecturi.
Birourile teritoriale sunt definite prin lege, astfel:
1. Alba Iulia, cuprinzând judeţele Alba, Sibiu şi Hunedoara
2. Piteşti, cuprinzând judeţele Argeş şi Vâlcea
3. Bacău, cuprinzând judeţele Bacău şi Neamţ
4. Oradea, cuprinzând judeţele Bihor şi Satu Mare
5. Suceava, cuprinzând judeţele Suceava şi Botoşani
6. Braşov, cuprinzând judeţele Braşov şi Covasna
7. Bucureşti, cuprinzând judeţele Călăraşi, Giurgiu, Ialomiţa, Ilfov şi
Tele orman
8. Cluj-Napoca, cuprinzând judeţele Cluj, Bistriţa-Năsăud, Maramureş şi
Sălaj
9. Constanţa, cuprinzând judeţele Constanţa şi Tulcea
10. Craiova, cuprinzând judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi şi Olt
11. Galaţi, cuprinzând judeţele Galaţi, Brăila şi Vrancea
12. Iaşi, cuprinzând judeţele Iaşi şi Vaslui
13. Târgu Mureş, aflate în competenţă judeţele Mureş şi Harghita
14. Ploieşti, aflate în competenţă judeţele Prahova, Buzău şi Dâmboviţa
15. Timişoara, aflate în competenţă judeţele Timiş, Arad şi Caraş-Severin
Oricare cetăţean poate să se adreseze instituţiei cu o plângere sau poate să
ceară îndrumare într-o problemă survenită în relaţia cu autorităţile publice,
prin audienţă, apel telefonic, email dar şi prin poştă sau fax. Totuşi, principalul
mijloc de dialog pare a fi audienţa, utilizat în majoritatea cazurilor, fiind
o modalitate rapidă de identificare a problemelor petiţionarilor. O parte a
audienţelor se finalizează cu lămurirea cetăţeanului asupra faptului că problema
nu ţine de competenţa Avocatului Poporului. Totuşi, şi în acest caz persoana
primeşte o indicaţie autorizată privind instituţia căreia poate să i se
adreseze, primind şi informaţii despre căile de atac pe care le poate urma. Avocatul
Poporului poate să efectueze anchete, să formuleze recomandări sau
puncte de vedere. Dacă se ajunge la concluzia că problema ţine de competenţa
instituţiei, atunci se depune o cerere scrisă.
De asemenea, Avocatul Poporului are dreptul de a efectua anchete proprii,
de a cere autorităţilor administraţiei publice orice informaţii sau documente
necesare anchetei, de a audia şi de a lua declaraţii de la conducătorii autorităţilor
administraţiei publice şi de la orice funcţionar care poate da infor maţiile
necesare soluţionării petiţiei. De asemenea, în exercitarea atribuţiilor sale,
Avocatul Poporului emite recomandări, care nu pot fi supuse nici controlului
parlamentar şi nici controlului judecătoresc. Prin recomandările emise, Avocatul
Poporului sesizează autorităţile administraţiei publice asupra ilegalităţii
actelor sau faptelor administrative.
Nu sunt de competenţa Avocatului Poporului următoarele: actele Camerei
Deputaţilor; actele Senatului; actele Parlamentului; actele şi faptele deputaţilor
şi senatorilor, ale Preşedintelui României şi ale Guvernului, ale Curţii
Constituţionale, ale preşedintelui Consiliului Legislativ şi ale autorităţii
Dalma Jánosi
140
judecătoreşti. Nu sunt luate în considerare nici plângerile anonime, plângerile
îndreptate împotriva unor încălcări ale drepturilor cetăţeneşti mai vechi de un
an de la data la care persoana în cauză a luat cunoştinţă despre faptele care fac
obiectul plângerii, precum şi plângerile vădit nefondate11.
Numărul petiţiilor înregistrate în ultimii ani este în continuă creştere,
ajungând în 2007 la aproape 7000 de petiţii (Fig. 3). Audienţele prezintă o
creştere şi mai mare faţă de anii anteriori. Faţă de anul 2000, când Avocatul
Poporului a avut 3995 de audienţe, în 2007 are o creştere de aproape patru ori
mai mare în privinţa numărului audienţelor, în 2007 un număr de 15517 de
persoane prezentându-se la sediul Avocatului Poporului cu acest scop. Sporirea
solicitărilor de la an la an dovedeşte deschiderea instituţiei spre cetăţeni,
care au din ce în ce mai mare încredere în ea.
Fig. 3 – Numărul petiţiilor înregistrate la Avocatul Poporului
În 2007, la zece ani de la înfiinţare, numărul total al petiţiilor în care a fost
sesizată încălcarea unor drepturi sau libertăţi a fost de 6919. Defalcat pe domenii
de specializare un procent de 21,3% din numărul total de petiţii se referă la
proprietate, muncă, protecţie socială, impozite şi taxe. În domeniul referitor la
drepturile copilului, ale familiei, tinerilor, pensionarilor, persoanelor cu handicap,
s-au înregistrat 17,2% din petiţii. În domeniul cu privire la armată,
justiţie, poliţie şi penitenciare s-au înregistrat 11,9% dintre petiţii, în timp ce
în domeniul drepturilor omului, egalităţii de şanse între bărbaţi şi femei, cultelor
religioase şi minorităţilor naţionale s-au înregistrat 12,9 % din petiţii. Procentul
de 36,3% din petiţii s-a înregistrat la birourile teritoriale12.
11 Avocatul Poporului, Raport de activitate, 2000 la http://www.avp.ro/
12 Avocatul Poporului, Raport de activitate, 2007 la http://www.avp.ro/
Cadrul instituţional
141
Fără a deţine o evidenţă numerică a petenţilor pe minorităţi naţionale, ci
doar pe drepturi încălcate, dintre persoanele fizice care s-au adresat instituţiei
Avocatul Poporului, pe primul loc se situează cele de etnie romă. Obiectul
petiţiilor formulate de către aceştia nu acoperă o problematică socială foarte
largă, ci se referă la cazuri de discriminare în angajare şi profesie, neacordarea
sau suspendarea ajutorului social, interpretarea abuzivă a criteriilor de acor dare
a ajutorului social, încălcarea dreptului de petiţionare, indiferenţa, tăcerea
sau ostilitatea autorităţilor faţă de problemele lor, rele tratamente în penitenciare,
despăgubiri pentru deportarea în Transnistria13. Deşi numărul exact al
persoanelor aparţinând unei minorităţi care se adresează instituţiei nu este
cunoscut, totuşi, observăm că în domeniul drepturilor omului, egalităţii de
şanse între bărbaţi şi femei, cultelor religioase şi minorităţilor naţionale s-au
înregistrat un total de 893 de petiţii (Fig. 4), un număr mai mare faţă de anul
2006, dar mai mic, decât în anii 2004, 2005.
Fig 4 – Numărul petiţiilor în domeniul de activitate din domeniul drepturilor omului,
egalităţii de şanse între bărbaţi şi femei, culte religioase şi minorităţi naţionale
Crearea unei astfel de instituţii căreia cetăţenii (indiferent de naţionalitate,
religie sau convingeri) se pot adresa în situaţia în care doresc să se plângă împotriva
administraţiei este importantă prin faptul că aceştia primesc sprijin în
soluţionarea problemelor întâlnite. Implicarea în viaţa socială a instituţiei Avocatul
Poporului presupune, în plus, efortul de îmbunătăţire a activităţii ad ministraţiei
publice centrale şi locale, de schimbare a mentalităţilor funcţionatului
public, de umanizare a relaţiilor dintre cetăţean şi administraţie. Prin inter ven-
13 Ibidem.
Dalma Jánosi
142
ţiile pe care le face, Avocatul Poporului are o contribuţie importantă la schimbarea
atitudinii funcţionarului public faţă de cetăţean14.
Structurile ministerelor care au direcţii pentru problematica
minorităţilor
În cadrul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, precum şi în
Ministerul Culturii şi Cultelor îşi desfăşoară activitatea direcţii specifice care
se ocupă de problemele minorităţilor naţionale.
Ministerul Educaţiei – Direcţia Generală Învăţământ în Limbile
Mino rităţilor şi Relaţia cu Parlamentul
Direcţia Generală Învăţământ în Limbile Minorităţilor şi Relaţia cu Parlamentul
are în subordine două direcţii: Direcţia Politici pentru Minorităţi şi
Direcţia Relaţia cu Parlamentul.
Direcţia Generală se ocupă de organizarea şi conţinutul învăţământului cu
predare în limbile minorităţilor: maghiară, germană cehă, sârbă, slovacă, ucrai neană;
de predarea Limbii şi literaturii materne în şcoli cu limba de predare română
sau alta decât română: bulgară, cehă, croată, ucraineană, romani, rusă, sârbă tătară,
turcă, maghiară, germană, slovacă; de predarea parţială în limba maternă
(predarea, după caz, a altor discipline în limba maternă, pe lângă Limba şi literatura
maternă şi Istoria şi tradiţiile minorităţilor naţionale): croată, turcă; de protecţia
şi susţinerea educaţională a elevilor romi. În contextul opţiunilor strategice
ale Guvernului României, pentru domeniul educaţiei, Direcţia Generală pentru
Învăţământ în Limbile Minorităţilor şi Relaţia cu Parlamentul va urmări realizarea
obiectivelor actuale ale învăţământului în limbile minorităţilor naţionale15.
Principalele atribuţii ale direcţiei sunt alinierea permanentă a calităţii
învăţământului pentru minorităţi la standardele ţărilor din Uniunea Europeană,
asigurarea accesului real al copiilor şi tinerilor din rândul minorităţilor na ţionale
la diferite forme de învăţământ, asigurarea şanselor egale la educaţie pentru
copii minoritari. Direcţia funcţionează ca un cadru pentru inspectorii care
se ocupă cu minorităţi în toată ţara, întrunindu-le.
Principalele atribuţii ale Direcţiei Politici pentru Minorităţi sunt legate de
aplicarea legislaţiei referitoare la drepturile minorităţilor naţionale de a se instrui
şi de a studia în limba maternă, elaborarea politicilor pentru susţinerea
învăţământului destinat minorităţilor.
Ministerul Culturii şi Cultelor
În cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor funcţionează o direcţie care are în
atribuţii domeniul culturii minorităţilor. În cadrul cultelor există Agenţia Naţio nală
pentru Restituirea Proprietăţilor. Agenţia nu are o direcţie spe cia li zată pe mi norităţi,
însă se ocupă cu restituirea proprietăţilor aparţinând cultelor mino ri tăţilor
naţionale din România, precum şi al comunităţilor mino rită ţilor naţionale.
Serviciul Cultura Minorităţilor este organizat şi funcţionează conform HG
nr. 78/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Culturii şi Culte-
14 Ibidem.
15 http://www.edu.ro/index.php/articles/c23
Cadrul instituţional
143
lor. Serviciul funcţionează în cadrul Direcţiei Generale Creaţie Con tem porană,
Diversitate Culturală, coordonată de către un secretar de stat. Serviciul este
compus de un şef de serviciu, din specialişti, experţi în domeniu, şi lucrează
în cadrul următoarelor domenii culturale:
– cercetare, istorică, etnologică, etnoculturală
– memorialistică, aniversări, comemorări
– conservarea, dezvoltarea şi punerea în valoare a identităţii culturale şi
lingvistice
– protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural naţional mobil
şi imobil
– cooperare interculturală externă
Principalele atribuţii al Serviciului sunt: iniţierea, sprijinirea metodologică
şi finanţarea parţială, în cooperare cu alte instituţii guvernamentale centrale,
locale sau cu ONG-urile din ţară sau străinătate, studii, cercetări şi sinteze
privind istoria, viaţa spirituală şi cultura minorităţilor naţionale, precum şi
interferenţele culturale între minorităţi şi majoritate16.
Agenţia Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor
Restituirea proprietăţilor în România este un proces reparatoriu din punct
de vedere moral şi material faţă de cei cărora li s-au confiscat bunurile mobile
şi/sau imobile în regimul comunist, un act de dreptate faţă de persoane care au
avut de suferit în urma abuzurilor comise. Legea nr. 247/2005 privind reforma
în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi măsuri adiacente, intrată în
vigoare în 25 iulie 2005 s-a constituit principiul restituirii în natură a imobilelor
preluate în mod abuziv de către regimul comunist.
Până în luna septembrie 2008 au fost 744 de decizii favorabile în privinţa
restituirii sau acordării de despăgubire cultelor maghiare, din cele 2522 de cereri
totale, 30% fiind soluţionate favorabil. Un număr de 129 de cereri au fost
soluţionate favorabil în prealabil. Biserica evanghelică C. A. a depus 1133 de
cereri în total, din care până în septembrie 2008, au fost soluţionate favorabil 354
de cereri17.). În privinţa comunităţilor numărul total de dosare soluţionate până
în luna mai 2008 au fost 396, cele mai multe aparţinând comunităţii evreieşti.
Decizia restituirii bunurilor sau decizia de despăgubire (în cazurile întemeiate,
conform legii) este hotărâtă în Comisia Specială de Retrocedare, care
se întruneşte lunar.
Concluzii
Având în vedere analiza anterioară, putem afirma că prin cadrul institu ţional
existent pentru protecţia minorităţilor naţionale, pentru combaterea intoleranţei
şi discriminare, România acordă atenţie drepturilor, intereselor, nevoilor, dar şi
problemelor minorităţilor naţionale. Totuşi, existenţa acestui cadru nu poate să
creeze imaginea idealistă ca şi cum protecţia minorităţilor ar fi un domeniu static,
un subiect despre care s-a spus tot ce se putea spune şi s-a făcut tot ce era posibil
de făcut. Să nu uităm că datele şi rezultatele înşiruite sunt consecinţa eforturilor
16 http://www.cultura.ro.
17 Raport de activitate, 2008.
Dalma Jánosi
144
de aproape două decenii. Aşadar, imaginea noastră trebuie să fie una dinamică,
conştientizând faptul că sunt încă multe de rezolvat în acest domeniu.
Dificultăţile cu care instituţiile adeseori se confruntă provin din complexitatea
problemelor care constituie domeniul lor de activitate, din cauza problemelor
tehnice sau din lipsa infrastructurii şi a resurselor umane. În cazul
problemelor cu dificultate ridicată, trebuie să existe o colaborare mai eficientă
între instituţiile relevante în domeniu. Este necesar ca tinerii să fie implicaţi în
mai multe proiecte şi programe, pentru a ajunge la o adevărată schimbare de
mentalitate. De asemenea, este important ca tinerii aparţinând minorităţilor
împreună cu tinerii majoritari să participe în programe comune, pentru a se
cunoaşte unii pe alţii.
O altă problemă care conduce la neînţelegere este lipsa educaţiei interculturale.
Ca subiect opţional, aceasta deja există în curriculum-ul şcolar, dar ar fi
necesară introducerea sa ca şi materie obligatorie, la care elevii nu sunt notaţi,
pentru ca următoarele generaţii să fie educate în ideea toleranţei faţă de minorităţi.
De asemenea, lipsesc publicaţiile traduse în limbile fiecăruia, care ar ajuta la
înţelegerea literaturii, culturii şi valorilor celuilalt. O întrebare încă fără răspuns
rămâne situaţia noilor minorităţi pe teritoriul României (arabi, chinezi, etc.).
În multe cazuri nici măcar instituţiile nu sunt cunoscute de către cetăţeni,
fapt ce poate fi depăşit doar prin campanii de informare, prin îmbunătăţirea
site-urilor pe Internet ale instituţiilor, dar şi prin dezvoltarea unor colaborări
active cu societatea civilă relevantă.
În concluzie, existenţa instituţiilor anterior prezentate este un pas foarte
important în protecţia minorităţilor, şi este de asemenea un început către îmbunătăţirea
drepturilor acestora, în combaterea intoleranţei şi a discri mi nării.
Bibliografie
Publicaţii:
DINCĂ, Ilie (coord.), Politici publice pentru romi în România 2000-2005. Cadrul
legislativ, instituţii, programe, realizări şi perspective, Lucrare editată cu
sprijinul financiar al Comisiei Europene, prin programul comunitar de
acţiune pentru combaterea discriminării (2001-2006), Bucureşti, 2005.
HORVÁTH, István şi SCACCO, Alexandra, De la o abordare unitară la o abordare
pluralistă. Îmbunătăţirea politicilor publice destinate minorităţilor, în
Bíró, Anna-Mária şi Kovács, Petra (Edit.), „Diversitatea în acţiune: Managmentul
local public al comunităţilor multietnice din Europa Centrală şi de
Est”, Budapesta, 2001, p.243–271; (în engleză: From the unitary to the pluralistic:
Fine-tuning minority policy in Romania. în Bíró, Anna-Mária şi Kovács,
Petra (Edit.). „Diversity in action: Local public management of multiethnic
communities in Central and Eastern Europe”).
JURA, Cristian, (coord.), Minorităţile naţionale din România. Aspecte legislative
şi instituţionale, departamentul pentru Relaţii Interenice, Bucureşti,
2004.
MARKÓ, Attila, Evoluţia sistemului de promovare a relaţiilor interetnice de la
crearea Consiliului Minorităţilor Naţionale în 1993, în „Sistemul compleCadrul
instituţional
145
mentar de protecţie a drepturilor omului şi combaterea discriminării în
România”, Editura Universităţii Transilvania, Braşov, 2004.
Acte normative:
– Hotărârea de Guvern nr. 137 din 6 aprilie 1993 privind organizarea şi
funcţionarea Consiliului pentru Minorităţile Naţionale, publicată în „Monitorul
Oficial”, nr. 74, din 12 aprilie 1993.
– Hotărârea de Guvern nr. 220 din 18 mai 1993 pentru modificarea Hotărârii
Guvernului nr. 137/1993 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului
pentru Minorităţile Naţionale, publicată în „Monitorul Oficial”, nr. 142, din
30 iunie 1993.
– Hotărârea de Guvern nr. 17 din 31 ianuarie 1997, privind înfiinţarea, organizarea
şi funcţionarea Departamentului pentru Protecţia Minorităţilor
Naţionale, publicată în „Monitorul Oficial”, nr. 17, din 5 februarie 1997.
– Hotărârea de Guvern nr. 1175 din 21 noiembrie 2001 pentru modificarea şi
completarea Hotărârii Guvernului nr. 589/2001 privind înfiinţarea Consiliului
Minorităţilor Naţionale, publicată în „Monitorul Oficial”, nr. 789, din
12 decembrie 2001.
– Hotărârea de Guvern nr. 1194 din 27 noiembrie 2001 privind organizarea si
funcţionarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, publicată
în „Monitorul Oficial” nr. 792 ,din 12 decembrie 2001.
– Hotărârea de Guvern nr. 749 din 3 iulie 2003 privind organizarea şi func ţionarea
Departamentului pentru Relaţii Interetnice, publicată în „Monitorul
Oficial”, nr. 488, din 7 iulie 2003.
– Hotărârea de Guvern nr. 1.703 din 14 octombrie 2004 privind organizarea
şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Romi, publicată în „Monitorul
Oficial”, nr. 984, din 26 octombrie 2004.
– Hotărârea de Guvern nr. 589 din 21 iunie 2001 privind înfiinţarea Consiliului
Minorităţilor Naţionale, publicată în „Monitorul Oficial”, nr. 365, din 6
iulie 2001.
– Hotărârea de Guvern nr. 111 din 24 februarie 2005 privind organizarea şi
funcţionarea Departamentului pentru Relaţii Interetnice, publicată în:
„Monitorul Oficial”, nr. 184, din 3 martie 2005.
– Hotărârea de Guvern nr. 1.124 din 22 septembrie 2005 pentru modificarea
şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 1.703/2004 privind organizarea şi
funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Romi, publicată în „Monitorul Oficial”,
nr. 887, din 4 octombrie 2005.
– Hotărârea de Guvern Nr. 522 din 19 aprilie 2006 pentru modificarea şi
completarea Hotărârii Guvernului nr. 430/2001 privind aprobarea Strategiei
Guvernului României de îmbunătăţire a situaţiei romilor, publicată în
„Monitorul Oficial”, nr. 371, din 28 aprilie 2006.
– Legea nr. 35 din 13 martie 1997, republicată, privind organizarea şi
funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, publicată în „Monitorul Oficial”,
nr. 844, din 20 septembrie 2004.
– Legea nr. 324 din 14 iulie 2006 pentru modificarea şi completarea
Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor
formelor de discriminare, publicată în „Monitorul Oficial”, nr. 626,
din 20 iulie 2006.
Dalma Jánosi
146
Rapoarte:
– Raport privind politicile publice în domeniul minorităţilor naţionale şi etnice
din România – Minorităţi în tranziţie – Proiect finanţat de Ambasada
Regatului Ţãrilor de Jos în cadrul programului Matra-KAP, Centrul de
Resurse pentru Diversitatea Etnoculturală, Cluj Napoca, 2005
– Raport de activitate al Agenţiei Naţionale pentru Romi 2005, 2006 http://
http://www.anr.gov.ro/site/Rapoarte.html accesat în data de 9 septembrie 2008
– Raport un an de preşedinţie – Deceniul de incluziune a romilor, 2006,
http://www.anr.gov.ro/site/Rapoarte.html accesat în data de 9 septembrie
2008
– Raporturi de activitate CNCD 2003, 2004, 2005 http://www.cncd.org.ro/
biblioteca/Rapoarte-5/ accesat în data de 9 septembrie 2008
– Raport de activitate CNCD 2007, (în curs de apariţie)
– Rapoarte anuale ale Avocatului Poporului între 1997-2007, http://www.
avp.ro/
– Rapoarte anuale ale DRI 2004-2008 (nepublicate)
Site-uri web:
http://www.edu.ro/index.php/articles/c23, accesat pe 9 septembrie 2008
http://www.cultura.ro, accesat pe 9 septembrie 2008
http://www.ispmn.gov.ro, accesat pe 9 septembrie 2008
http://www.rmdsz.ro, accesat pe 9 septembrie 2008
http://www.edrc.ro, accesat pe 9 septembrie 2008
147
MAGDOLNA MOHÁCSEK
Analiza finanţărilor alocate organizaţiilor minorităţilor
naţionale
Prezentul studiu îşi propune, pe de o parte, analiza evoluţiei finanţărilor
de la bugetul central alocate în mod direct organizaţiilor centrale ale cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale, respectiv sprijinirea organizaţiilor minorităţilor
naţionale prin finanţarea unor acţiuni, programe şi proiecte interetnice
şi de combatere a intoleranţei, atribuite, pe bază de proiecte, de către Departamentul
pentru Relaţii Interetnice (DRI), în calitate de autoritate
finan ţatoare care acţionează la nivel central, pe de altă parte.
Sumele pentru sprijinirea organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale, precum şi pentru finanţarea de proiecte şi programe interetnice şi
de combatere a intoleranţei sunt prevăzute în anexele Legilor bugetului de stat
pe fiecare an, iar modul de repartizare şi utilizare a acestora se aprobă prin
hotărâre de Guvern.
1. Finanţarea directă a organizaţiilor cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale
Examinarea sprijinirii financiare a minorităţilor naţionale s-a făcut pe baza
Hotărârilor de Guvern privind aprobarea modului de repartizare a sumelor prevăzute
pentru organizaţiile minorităţilor naţionale în Legile bugetului de stat
din perioada 1994-2008.
Astfel actele normative luate în considerare sunt următoarele:
• Hotărârea nr. 477 din 01/08/1994 pentru aprobarea repartizării bugetului
Consiliului pentru Minorităţile Naţionale pe anul 1994, publicată
în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 235 din 25/08/1994.
• Hotărârea nr. 961 din 29/12/1994 pentru modificarea Hotărârii Guvernului
nr. 477/1994 privind aprobarea repartizării bugetului Consiliului
pentru Minorităţile Naţionale pe anul 1994, publicată în Monitorul
Oficial, Partea I, nr. 374 din 31/12/1994.
• Hotărârea nr. 252 din 25/04/1995 pentru aprobarea repartizării bugetului
Consiliului pentru Minorităţile Naţionale pe anul 1995, publicată
în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 85 din 05/05/1995.
• Hotărârea nr. 1046 din 22/12/1995 privind modificarea Hotărârii Guvernului
nr. 252/1995 pentru aprobarea repartizării bugetului Consiliului
pentru Minorităţile Naţionale pe anul 1995, publicată în Monitorul
Oficial, Partea I, nr. 299 din 28/12/1995.
• Hotărârea nr. 448 din 11/06/1996 pentru aprobarea repartizării bugetului
Consiliului pentru Minorităţile Naţionale pe anul 1996, publicată
în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 128 din 20/06/1996.
Magdolna Mohácsek
148
• Hotărârea nr. 1462 din 23/12/1996 privind modificarea Hotărârii Guvernului
nr. 448/1996 pentru aprobarea repartizării bugetului Consiliului
pentru Minorităţile Naţionale pe anul 1996, publicată în Monitorul
Oficial, Partea I, nr. 350 din 27/12/1996.
• Hotărârea nr. 306 din 20/06/1997 privind modul de repartizare a sumelor
aprobate prin Legea bugetului de stat pe anul 1997 nr. 72/1997, în
vederea sprijinirii activităţilor desfăşurate de organizaţiile nepolitice
ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale şi finanţării unor
programe şi proiecte în cadrul Campaniei europene pentru combaterea
rasismului, xenofobiei, antisemitismului şi intoleranţei, publicată
în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 129 din 24/06/1997.
• Hotărârea nr. 783 din 28/11/1997 pentru modificarea Hotărârii Guvernului
nr. 306/1997 privind modul de repartizare a sumelor aprobate
prin Legea bugetului de stat pe anul 1997 nr. 72/1997, în vederea sprijinirii
activităţilor desfăşurate de organizaţiile nepolitice ale cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale şi finanţării unor programe şi proiecte
în cadrul Campaniei europene pentru combaterea rasismului,
xenofobiei, antisemitismului şi intoleranţei, publicată în Monitorul
Oficial, Partea I, nr. 338 din 02/12/1997.
• Hotărârea nr. 400 din 14/07/1998 pentru aprobarea modului de repartizare
şi de utilizare a sumelor destinate acţiunilor prevăzute la art.
11 alin. (17) din Legea bugetului de stat pe anul 1998 nr. 109/1998,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 277 din 24/07/1998.
• Hotărârea nr. 324 din 23/04/1999 pentru aprobarea modului de repartizare
şi de utilizare a sumelor destinate acţiunilor prevăzute la art.
16 alin. (8) din Legea bugetului de stat pe anul 1999 nr. 36/1999,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 191 din 03/05/1999.
• Hotărârea nr. 614 din 13/07/2000 pentru aprobarea modului de repartizare
şi de utilizare a sumelor destinate acţiunilor prevăzute la lit.
a)-d) şi f)-h) din anexa nr. 3/11 la Legea bugetului de stat pe anul 2000
nr. 76/2000, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 348 din
26/07/2000.
• Hotărârea nr. 546 din 07/06/2001 pentru aprobarea modului de repartizare
şi de utilizare a sumelor prevăzute la lit. a)-c) şi e)-g) din anexa
nr. 3/33 la Legea bugetului de stat pe anul 2001 nr. 216/2001, publicată
în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 331 din 20/06/2001.
• Hotărârea nr. 160 din 20/02/2002 pentru aprobarea modului de repartizare
şi de utilizare a sumelor prevăzute la lit. a)-d), f) şi g) din anexa
nr. 3/33/07 la Legea bugetului de stat pe anul 2002 nr. 743/2001, publicată
în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 157 din 05/03/2002.
• Hotărârea nr. 56 din 23/01/2003 pentru aprobarea modului de repartizare
şi de utilizare a sumelor prevăzute la lit. a)-d), f) şi g) din anexa
nr. 3/33/07 la Legea bugetului de stat pe anul 2003 nr. 631/2002,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 75 din 05/02/2003.
• Hotărârea nr. 141 din 12/02/2004 pentru aprobarea modului de repartizare
şi de utilizare a sumelor prevăzute la lit. a)-e) din anexa nr.
3/12/06 la Legea bugetului de stat pe anul 2004 nr. 507/2003, publicată
în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 137 din 16/02/2004.
Analiza finanţărilor
149
• Hotărârea nr. 80 din 03/02/2005 pentru aprobarea modului de repartizare
şi de utilizare a sumelor prevăzute la lit. a) şi b) din anexa nr.
3/13/07a la Legea bugetului de stat pe anul 2005 nr. 511/2004,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 119 din 07/02/2005.
• Hotărârea nr. 122 din 26/01/2006 pentru aprobarea modului de repartizare
şi de utilizare a sumelor prevăzute la lit. a) şi b) din anexa nr.
3/13/07a la Legea bugetului de stat pe anul 2006 nr. 379/2005,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 96 din 01/02/2006.
• Hotărârea nr. 99 din 31/01/2007 pentru aprobarea modului de repartizare
şi de utilizare a sumelor prevăzute la lit. a) şi b) din anexa nr.
3/13/02a la Legea bugetului de stat pe anul 2007 nr. 486/2006,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 95 din 07/02/2007.
• Hotărârea nr. 103 din 30/01/2008 pentru aprobarea modului de repartizare
şi de utilizare a sumelor prevăzute la lit. a) şi b) din anexa nr.
3/13/02a la Legea bugetului de stat pe anul 2008 nr. 388/2007,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 97 din 07/02/2008.
Minoritate naţională, conform legii, sunt considerate persoanele de alte
na ţionalităţi decât cea română, ale căror organizaţii, constituite legal, sunt
membre ale Consiliului Minorităţilor Naţionale, iar reprezentanţii lor, în urma
alegerilor parlamentare, au obţinut mandatul de deputat în Camera Deputaţilor.
Criteriul pentru declararea unui grup ca minoritate naţională a fost consfinţit
în practică mai întâi de Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor
si a Senatului (art. 4. alin. 1.), abrogată de Legea nr. 35/2008 pentru alegerea
Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii
administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul
aleşilor locali, în care prin minoritate naţională se înţelege „acea etnie care
este reprezentată în Consiliul Minorităţilor Naţionale” (art. 2. punctul 29.).
În componenţa Consiliului sunt în prezent 19 organizaţii: Asociaţia Liga Albanezilor
din România, Uniunea Bulgarilor din Banat-România, Uniunea Croaţilor
din România, Uniunea Democrată a Slovacilor şi Cehilor din România, Uniunea
Elenă din România, Asociaţia Macedonenilor din România, Forumul Democrat al
Germanilor din România, Uniunea Armenilor din România, Uniunea Polonezilor
din România, Asociaţia Partida Romilor „Pro-Europa”, Comunitatea Ruşilor
Lipoveni din România, Uniunea Culturală a Rutenilor din România, Uniunea
Sârbilor din România, Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani din
România, Uniunea Democrată Turcă din România, Uniunea Ucrainenilor din
România, Uniunea Democrată Maghiară din România, Asociaţia Italienilor din
România „RO.AS.IT.”, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România.
De-a lungul perioadei analizate, unele minorităţi naţionale din România
au fost reprezentate în Consiliul Minorităţilor Naţionale de diferite organizaţii.
Astfel albanezii au fost reprezentaţi mai întâi de Uniunea Culturală a Albanezilor
din România (1994-2000), iar după aceea de Asociaţia Liga Albanezilor
din România (2001-2008), la fel bulgarii de Uniunea Bulgară din Banat-România
(1994-1997, 2001-2008) şi de Comunitatea Bulgarilor din România „Bratstvo”
(1994 – 2000), italienii de Comunitatea Italiană din România (1994-2004)
şi Asociaţia Italienilor din România RO.AS.IT. (2005-2008), iar maghiarii de
Uniunea Democrată Maghiară din România (1994-30.VI.1997), Societatea
Magdolna Mohácsek
150
Maghiară de Cultură din Transilvania (1.VII.1997- 31.V.2001) şi de Fundaţia
„Communitas” (1.VI.2001-2008).
Celelalte minorităţi naţionale au fost reprezentate de aceeaşi organizaţie în
toată perioada de referinţă. Astfel armenii au fost reprezentaţi de Uniunea Armenilor
din România, cehii şi slovacii de Uniunea Democratică a Slovacilor şi
Cehilor din România, croaţii de Uniunea Croaţilor din România, elenii de Uniunea
Elenă din România, evreii de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din
România, germanii de Forumul Democrat al Germanilor din România, macedonenii
de Asociaţia Macedonenilor din România (doar din anul 2001), polonezii
de Uniunea Polonezilor din România „Dom Polski”, romii de Asociaţia
Partida Romilor „Pro-Europa” (numită iniţial Partida Romilor în anii 1994-
2002, iar apoi Partida Romilor Social-Democrată în anii 2003-2005), ruşii
lipoveni de Comunitatea Ruşilor Lipoveni din România, rutenii de Uniunea
Culturală a Rutenilor din România (doar din anul 2001), sârbii de Uniunea
Sârbilor din România (numită iniţial Uniunea Democrată a Sârbilor şi
Caraşovenilor din România până în anul 1999), tătarii de Uniunea Democratică
a Tătarilor Turco-Musulmani din România, turcii de Uniunea Democrată Turcă
din România, iar ucrainenii de Uniunea Ucrainenilor din România.
În timp ce în hotărârile de guvern din perioada 1994-1999 nu specifică
destinaţia fondurilor, începând cu anul 2000 se prevede că sumele sunt alocate
pentru sprijinirea organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţio nale
la acoperirea parţială a următoarelor categorii de cheltuieli:
• cheltuielilor materiale pentru funcţionarea sediilor organizaţiilor şi
filialelor acestora, lucrărilor de întreţinere şi reparaţii ale acestora;
• cheltuielilor de personal;
• cheltuielilor pentru presă, carte, manuale şcolare şi publicaţii;
• cheltuielilor pentru organizarea de acţiuni culturale, ştiinţifice, simpozioane,
întruniri ale membrilor, conform statutului, şi alte asemenea
manifestări organizate în ţară şi în străinătate;
• cheltuielilor pentru investiţii în bunuri mobile şi imobile necesare
desfăşurării activităţii organizaţiilor.
Răspunderea privind utilizarea şi justificarea sumelor prevăzute de hotărârile
de guvern şi privind repartizarea acestora revine, potrivit legii, organi zaţiilor
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, iar monitorizarea utilizării
acestor sume potrivit destinaţiilor legale se exercită de către Departamentul
pentru Relaţii Interetnice.
În cele ce urmează vom analiza, la modul concret, evoluţia fondurilor aloca
te organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale în perioada
1994-2008.
Tabelul 1 prezintă datele brute ale alocărilor de fonduri, la valorile efective
din fiecare an al perioadei de referinţă, iar Tabelul 2 prezintă aceleaşi valori,
calculate în RON (fără a lua în considerare fenomenul inflaţiei).
În afara sumelor alocate fiecărei organizaţii specifice, hotărârile de guvern
au prevăzut şi alocarea de fonduri pentru următoarele:
• Rezervă la dispoziţia Consiliului pentru Minorităţile Naţionale.
• Programe şi proiecte comune / Acţiuni comune realizate de organizaţiile
ce aparţin minorităţilor naţionale sau iniţiate de către Departamentul
pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale, pe bază de proAnaliza
finanţărilor
151
grame şi proiecte / Proiecte şi programe interetnice / Proiecte şi
pro grame interetnice şi de combatere a intoleranţei1.
• Proiecte si programe in cadrul Campaniei europene pentru combaterea
rasismului, xenofobiei, antisemitismului şi intoleranţei.
• Contribuţii la programele realizate cu finanţare internaţională pentru
proiecte de îmbunătăţire a situaţiei socio-medico-educative a
romilor – cheltuieli de capital.
Deoarece trebuie să luăm în considerare fenomenul inflaţiei, care a cunoscut
valori semnificative în această perioadă (Tabelul 3.), am efectuat un calcul
matematic actualizând sumele alocate pentru organizaţii la valoarea leului din
anul 2008, pentru a face posibilă compararea sumelor din diferiţii ani. Considerând
ca şi valori fixe sumele din acest ultim an, şi luând în considerare rata
inflaţiei din perioada 1995-2008, am recalculat sumele iniţiale pentru a ajunge
la acele sume care ar fi fost alocate dacă nu ar fi existat inflaţie deloc (Tabelul
4.). Tabelul astfel creat arată evoluţia efectivă a finanţărilor organiza ţiilor minorităţilor
naţionale.
În perioada 1994-2008 organizaţiilor menţionate li s-a alocat în total
345.088 mii RON2, suma crescând treptat de-a lungul anilor, în 2008 ajungându-
se la o valoare de zece ori mai mare faţă de primul an.
În ceea ce priveşte distribuţia fondurilor pe procente (tabelul 5), minoritatea
maghiară – care constituie 63% din numărul cetăţenilor aparţinând unei
minorităţi naţionale din România – este cea căreia i s-a alocat cea mai mare
parte a finanţărilor, aproximativ 19%, dacă luăm în considerare totalitatea
sumelor din anii 1994-2008. Aceasta este urmată de minoritatea romă cu aproape
14%, şi cea germană cu 8%.
Începând cu anul 1994 şi până în anul 2008, organizaţiile etnicilor maghiari
şi romi au fost cele în cazul cărora s-a observat o creştere semnificativă
a procentajului alocărilor. Astfel în timp ce la începutul perioadei fondurile
alocate minorităţii maghiare constituiau în jur de 12-13% din totalitatea fondurilor
alocate tuturor organizaţiilor, procentul a crescut treptat – cu unele
fluctuaţii – la 21-22%. O creştere şi mai semnificativă se relevă în cazul orga nizaţiei
cetăţenilor de etnie romi, procentajul alocărilor crescând de la 6-8% la
14-15% până la sfârşitul perioadei.
Analizând distribuţia procentuală, se poate constata că majoritatea celorlalte
minorităţi au primit, procentual, mai puţine fonduri spre sfârşitul perioadei,
acest lucru fiind influenţat – pe lângă faptul că organizaţiile etnicilor maghiari
şi romi au primit procentual din ce în ce mai multe fonduri – într-o mică măsură
şi de faptul că organizaţiile a două minorităţi (macedoneni slavi şi ruteni) au
devenit membri CMN şi au început să primească fonduri din anul 2001. Cea
mai mare scădere a procentului alocărilor se observă în cazul etnicilor germani,
în această privinţă aceştia fiind urmaţi de armeni, bulgari, evrei şi eleni.
În ceea ce priveşte sumele alocate pentru sprijinirea organizaţiilor cetă ţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale, calculate pe cap de locuitor (Tabelul
6.), există o diferenţă semnificativă între sumele primite de minorităţile naţio-
1 Denumiri diferite în diferiţi ani.
2 Suma este cea rezultată din calculul pe baza logicii de mai sus, cu care vom lucra şi în
continuare.
Magdolna Mohácsek
152
nale mai importante ca număr şi cele mai mici, în sensul că ultimele primesc
fonduri semnificativ mai mari, pe cap de locuitor.
Această discriminare pozitivă a minorităţilor mici este ilustrată cel mai
bine de Tabelul 7. care prezintă ordinea crescătoare a minorităţilor naţionale
în funcţie de suma alocată pe cap de locuitor pentru media anilor 1994-2008.
Astfel, în această perioadă, în medie, un etnic maghiar a primit 3 RON pe an,
un rom 6 RON, un german 31 RON. Pe polul opus sunt minorităţile mici, unde
unui rutean i s-a alocat 1794 RON, unui macedonean slav 947 RON, iar unui
albanez 906 RON.
Luând în considerare numărul cetăţenilor aparţinând la o anumită minoritate,
conform recensământului din anul 2002, respectiv suma alocată pe cap de locuitor
pentru media anilor 1994-2008, minorităţile turcă, cehă şi slovacă, croată,
evreiască, italiană şi albaneză sunt acelea cărora li s-au alocat fonduri mai puţine.
2. Finanţarea pe bază de proiecte a unor acţiuni, programe şi
pro iecte interetnice şi de combatere a intoleranţei iniţiate de către
orga nizaţii, fundaţii şi asociaţii fondate de către minorităţile
naţionale
Analiza sprijinirii organizaţiilor minorităţilor naţionale prin finanţarea
unor acţiuni, programe şi proiecte interetnice şi de combatere a intoleranţei se
va realiza pe baza listei contractelor de finanţare atribuite de către Departamentul
pentru Relaţii Interetnice în perioada 2005-20083.
Fondurile din care se finanţează programele şi proiectele interetnice şi de
combatere a intoleranţei sunt prevăzute în hotărârile de Guvern privind aprobarea
modului de repartizare a sumelor prevăzute pentru organizaţiile
minorităţilor naţionale în Legile bugetului de stat.
Aceste programe pot fi iniţiate de Departamentul pentru Relaţii Interetnice,
de instituţii publice, de organizaţii, asociaţii şi fundaţii din ţară şi din
străinătate, care desfăşoară activităţi în sfera de competenţă a Departamentului
pentru Relaţii Interetnice, aflate în evidenţa acestuia, precum şi de organisme
internaţionale4.
Departamentul pentru Relaţii Interetnice, în calitate de autoritate finanţatoare
care acţionează la nivel central, atribuie contractele de finanţare pe
baza evaluării proiectelor predate în mai multe sesiuni în fiecare an.
Pentru finanţările nerambursabile alocate pentru programele şi proiectele
interetnice şi de combatere a intolerantei sunt aplicabile prevederile Legii nr.
350/2005 privind regimul finanţărilor nerambursabile din fonduri publice alocate
pentru activităţi nonprofit de interes general.
Alocarea fondurilor către destinatarul acestor programe, proiecte sau acţiuni
se face de către Secretariatul General al Guvernului, pe baza fun da mentărilor privind
legalitatea, oportunitatea, necesitatea si economicitatea acestora şi a devizelor
de cheltuieli întocmite şi certificate de Departamentul pentru Relaţii Interetnice.
Astfel, răspunderea privind utilizarea şi justificarea sumelor pe destinaţiile
3 Baza de date care cuprinde proiectele câştigătoare ne-a fost pusă la dispoziţie de către DRI.
4 Prezenta lucrare are ca scop doar analiza proiectelor iniţiate de instituţii, organizaţii,
asociaţii şi fundaţii fondate de către minorităţile naţionale din România.
Analiza finanţărilor
153
prevăzute în hotărârile de Guvern privind aprobarea modului de repartizare a
sumelor prevăzute pentru organizaţiile minorităţilor naţionale în Legile bugetului
de stat revine Departamentului pentru Relaţii Interetnice. Acesta justifică sumele
prin prezentarea de documente legale aprobate de secretarul de stat, din care să
rezulte utilizarea sumelor pe destinaţiile prevăzute în notele de fundamentare.
Destinaţia finanţării este prevăzută de hotărârile de Guvern, iar domeniile
finanţabile sunt următoarele:
a) promovarea diversităţii etnice, lingvistice, culturale şi religioase;
b) cultivarea bunei cunoaşteri şi înţelegeri între minorităţile naţionale,
precum şi între majoritate şi minorităţile naţionale;
c) perfecţionarea cadrului legislativ şi instituţional privind minorităţile
na ţio nale;
d) promovarea de politici de combatere a intoleranţei;
e) continuarea parteneriatului cu societatea civilă, instituţiile publice şi
autorităţile locale;
f) întărirea capacităţii de monitorizare şi de lucru a Departamentului pentru
Relaţii Interetnice în parteneriat cu instituţii publice/organizaţii, asociaţii
şi fundaţii din ţară şi din străinătate, precum şi cu organisme internaţionale;
g) participarea la diferite programe europene şi internaţionale.
Proiectele şi programele cuprinse se pot realiza prin:
1. organizarea şi participarea la seminarii, colocvii, simpozioane, conferinţe,
congrese, mese rotunde, reuniuni, întâlniri de lucru, şedinţe, plenare,
ateliere, workshopuri desfăşurate în ţară şi în străinătate;
2. organizarea şi participarea la manifestări culturale şi interculturale de
interes naţional şi internaţional (festivaluri, spectacole, concursuri, expoziţii,
lansări de carte, târguri etc.);
3. organizarea şi participarea la activităţi educaţionale desfăşurate în ţară
şi în străinătate (tabere, călătorii, vizite de studiu, concursuri, traininguri etc.);
4. organizarea şi participarea la acţiuni în cooperare cu organisme neguvernamentale
şi instituţii publice, din ţară şi din străinătate;
5. organizarea şi participarea la schimburi de experienţă, vizite de documentare
şi de studiu, cursuri, traininguri, programe de pregătire, formare şi
perfecţionare în ţară şi în străinătate, în domenii utile promovării şi dezvoltării
diversităţii culturale şi a relaţiilor interetnice;
6. realizarea (doar în 2008), editarea, tipărirea, achiziţionarea, traducerea
şi difuzarea de materiale documentare (broşuri, buletine informative, pliante,
albume, publicaţii periodice, cărţi, manuale şcolare, antologii, postere,
bannere, calendare, agende, enciclopedii, afişe, casete audio şi video, CD-uri,
DVD-uri, multimedia etc.);
7. realizarea (doar în 2007), comandarea (doar în 2008) de filme documentare
şi filme artistice de scurt metraj;
8. achiziţionarea de rechizite şi materiale promoţionale;
9. vizite ale unor invitaţi străini, cu acoperirea cheltuielilor de transport
internaţional şi de sejur pe teritoriul României;
10. achiziţionarea de spoturi publicitare, închirierea şi achiziţionarea de
spaţii de emisie şi de comunicare în mass-media şi Internet;
Magdolna Mohácsek
154
11. întreţinerea şi actualizarea, reconfigurarea (doar în 2008) designului
paginii web a Departamentului pentru Relaţii Interetnice;
12. finanţarea de servicii de internet şi multimedia (audio-video);
13. comandarea de sondaje de opinie, studii şi cercetări în domeniul relaţiilor
interetnice;
14. achiziţionarea unor servicii de publicitate, de consultanţă în publicitate,
consultanţă în gestionarea proiectelor şi consultanţă în relaţii cu publicul;
(doar în anii 2007, 2008);
15. realizarea de campanii de informare publică şi imagine; (doar în anii
2007, 2008);
16. abonamente la publicaţii în domeniu;
17. alte activităţi necesare şi oportune pentru păstrarea, exprimarea şi dezvoltarea
identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale.
Pentru proiectele şi programele menţionate mai sus se pot acoperi următoa
rele cheltuieli: cazare, transport, diurnă pentru deplasări în ţară şi în străinătate
ale persoanelor salariate în cadrul Departamentului, cazare, transport,
masă sau masă zilnică pentru participanţii la programele ori proiectele iniţiate
sau finanţate de Departament, trataţii, reprezentare, mese oficiale, taxe de participare
şi vizitare, taxe poştale, taxe de viză, poliţe de asigurare pentru călătorii
în străinătate şi asigurări medicale, comunicaţii telefonice şi internet, premii,
onorarii, achiziţii de bunuri şi servicii, inclusiv servicii de organizare a expo ziţiilor,
târgurilor, seminariilor, spectacolelor, conferinţelor, congreselor şi amenajarea
spaţiilor unde acestea se desfăşoară, editare, tipărire, multiplicare, difuzare,
traducere, realizarea de obiecte promoţionale, filme documentare şi
filme artistice de scurt metraj, servicii de publicitate, consultanţă în publicitate,
consultanţă în gestionarea proiectelor, consultanţă în relaţii cu publicul,
realizarea de sondaje de opinie, studii şi cercetări, realizarea de campanii de
informare publică şi imagine, închiriere de bunuri mobile şi imobile.
Criteriile de evaluare a propunerilor de programe şi proiecte interetnice şi
de combatere a intoleranţei şi atribuirea contractului de finanţare neram bursabilă
în anul 2008 au fost următoarele5:
Criterii generale:
1. Obiective clar definite, strict legate de domeniul relaţiilor interetnice,
măsurabile, abordabile, realiste şi încadrabile în timp;
2. Concordanţă între scopul general, obiective, activităţile propuse, rezultatele
aşteptate, resursele umane şi financiare disponibile;
3. Justificarea necesităţii acţiunii;
4. Definirea clară a grupului – ţintă, a participanţilor/ beneficiarilor;
5. Calitatea propunerii de proiect.
Criterii specifice:
a. Conţinutul proiectului-maximum 50 puncte (maximum 10 puncte/criteriu):
1. Complexitatea proiectului (de la structură simplă la structură complexă
a activităţilor);
5 Criteriile de atribuire a evaluării propunerilor, precum şi documentaţia pentru elaborarea
şi prezentarea acestora pot fi accesate pe site-ul Departamentului pentru Relaţii
Interetnice: http://www.dri.gov.ro.
Analiza finanţărilor
155
2. Claritatea obiectivelor, etapelor/ activităţilor şi a rezultatelor aşteptate ale
proiectului, relevanţa acestora în raport cu condiţionalităţile proiectului;
3. Gradul de stimulare a dialogului intercultural, capacitatea de promovare
a unei atitudini pozitive faţă de diversitatea etno-culturală;
4. Originalitatea proiectului, capacitatea acestuia de a răspunde unor
obiective de durată şi de a fi continuat;
5. Potenţialul de mediatizare/ vizibilitate al proiectului.
b. Calitatea proiectului-maximum 20 puncte (maximum 10 puncte/criteriu):
1. Claritatea, logica şi corectitudinea formulării şi argumentării proiectului,
inclusiv din punct de vedere al exprimării;
2. Coerenţa dintre obiective, activităţile propuse, rezultatele aşteptate şi
resursele umane şi financiare estimate.
c. Capacitatea de implementare a iniţiatorului-maximum 30 puncte (maximum
10 puncte/criteriu)
1. Experienţa organizaţiei iniţiatoare, activităţi derulate, parteneriate
încheiate;
2. Capacitatea financiară a organizaţiei, inclusiv capacitatea de gestio nare
a fondurilor provenite de la bugetul de stat;
3. Experienţa managerului de proiect.
În perioada de referinţă s-au alocat în total 8.894 mii RON pentru finanţarea
unor acţiuni, programe şi proiecte interetnice şi de combatere a intoleranţei, aproximativ
70% din această sumă fiind contractate cu organizaţii care aparţin de o
minoritate anume6, restul de 30% alocându-se centrelor de resurse şi de cercetare
în domeniul diversităţii şi interculturalităţii, respectiv altor organizaţii, asociaţii şi
fundaţii cu caracter multietnic7. Desigur, indiferent de faptul că o organizaţie a
fost fondată de o minoritate anume, foarte multe dintre proiectele câştigătoare se
referă la acţiuni interculturale şi interetnice, adresându-se mai multor minorităţi.
Procentajul este puţin diferit la numărul proiectelor depuse, astfel aproximativ
80% din totalitatea proiectelor câştigătoare au fost iniţiate de organizaţii care
aparţin de o minoritate anume, celelalte organizaţii însumând 20%.
În ceea ce priveşte distribuţia organizaţiilor minorităţilor naţionale în funcţie
de numărul proiectelor câştigătoare8, pe media anilor 2005-2008 aproape
60% din proiectele câştigate au fost iniţiate de organizaţiile minorităţii maghiare,
acestea fiind urmate de cele germane (14%), ruse lipovene (6%) şi turce
(4%) (Tabelul 8.).
O imagine puţin diferită ne relevă distribuţia sumelor câştigate de diferitele
minorităţi naţionale pe media anilor 2005-2008 (Tabelul 9.). Aproximativ două
6 În identificarea organizaţiilor, asociaţiilor, fundaţiilor fondate de către minoritatea
maghiară ne-a fost de mare ajutor baza de date a instituţiilor culturale maghiare de pe
portalul Transindex (http://kulturalis.adatbank.transindex.ro/). De asemenea, identificarea
entităţilor s-a făcut şi pe baza statutului acestora, predate la DRI cu ocazia predării proiectelor.
Cu această ocazie dorim să mulţumim ajutorul oferit din partea DRI în acest sens.
7 În situaţiile în care solicitanţii unui proiect câştigător au fost două sau mai multe
organizaţii, fondate de către mai multe minorităţi, suma contractată s-a împărţit la
numărul solicitanţilor.
8 În continuare ne referim doar la proiectele iniţiate de organizaţii fondate de o minoritate
anume, şi nu la totalitatea proiectelor câştigătoare.
Magdolna Mohácsek
156
treimi din suma disponibilă a fost câştigată de proiecte iniţiate de organizaţiile
minorităţilor maghiare. Acest procent a fost mai mare în primii doi ani, de
aproape trei pătrimi din suma totală, în următorii doi ani constatându-se o
scădere de 10%. Organizaţiile fondate de minoritatea germană au primit aproximativ
8% din sumele contractate pentru acest tip de proiecte; în timp ce acest
procent nu a variat de-a lungul celor patru ani, numărul proiectelor a scăzut. În
această privinţă germanii sunt urmaţi, în ordine descrescătoare, de organizaţiile
ruşilor lipoveni (6%), ale căror alocări au crescut de la un procentaj de 2-3% în
anii 2005-2006 la 9-10% în următorii doi ani. O altă minoritate a cărei procentaj
a crescut semnificativ este cea turcă, cu o medie de 4% din suma totală, procentajul
crescând de la 2% la 7% de-a lungul celor patru ani.
În cazul celor mai multe minorităţi naţionale, procentajul alocărilor către
organizaţiile aparţinătoare de acestea este destul de apropiat ponderii minorităţii
respective din cadrul minorităţilor naţionale din ţară, conform datelor recen sămân
tului din anul 2002 (Tabelul 10.). Excepţia cea mai notabilă este cea a mino rităţii
rome, care reprezintă 24% din totalul minorităţilor naţionale, şi a cărei sume
contractate reprezintă doar 1,3% din fonduri. De asemenea, organizaţiile mino rităţilor
albaneze, armene şi bulgare nu au avut nici un proiect câştigător.
Tătarii, croaţii, elenii, ucrainenii, cehii şi slovacii au obţinut procentual
sume mai mici faţă de procentajul etniei lor, iar maghiarii, sârbii, turcii, germanii,
ruşii lipoveni, polonezii, macedonenii slavi, evreii, italienii şi rutenii
au câştigat proiecte în procent mai mare decât reprezentarea lor numerică, în
detrimentul celorlalte minorităţi.
Calculul referitor la suma primită pe cap de locuitor arată că rutenii au
obţinut în medie 23 RON pe an, aceştia fiind urmaţi de italieni cu 13 RON şi
de evrei cu 7 RON pe an, pe polul opus fiind romii cu 0,04 RON pe an şi tătarii
cu 0,1 RON pe an.
Concluzii
Prezentul studiu a încercat să ofere o imagine cât mai clară a volumului
finanţării organizaţiilor minorităţilor naţionale, luând în discuţie fondurile
alocate în mod direct organizaţiilor centrale, respectiv fondurile atribuite pe
bază de proiecte organizaţiilor mai mici sau mai mari ale minorităţilor.
În ceea ce priveşte repartiţia fondurilor pentru organizaţiile centrale ale
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, pe lângă faptul că, în numere
absolute, minorităţilor mai mari li s-au alocat cele mai multe fonduri, există şi
tendinţa firească de a avantaja minorităţile mai mici ca număr faţă de cele mai
mari, în sensul că suma acordată pe cap de locuitor este invers proporţională
cu numărul cetăţenilor aparţinând unei anumite minorităţi.
În schimb, în cazul fondurilor atribuite pe bază de proiecte de către Departamentul
pentru Relaţii Interetnice, procentul sumei obţinute de o anumită
minoritate naţională este, cu unele excepţii, proporţional cu reprezentarea
acelei minorităţi în rândul tuturor minorităţilor naţionale.
Astfel, în acest caz discriminarea pozitivă mai sus amintită nu se mai impune,
distribuţia fondurilor fiind determinată de viabilitatea proiectelor depuse,
condiţionată, cel mai probabil, şi de puterea organizaţiilor şi de resursele
umane de care dispun aceştia.
Analiza finanţărilor
157
Anexe:
Tabelul 1.9101112
Sume alocate pentru sprijinirea organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, 1994-2008 (la valoare efectivă)
Minoritate mii ROL mii RON
1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Albanezi 40.892 72.593 98.000 173.000 285.000 700.000 1.290.000 1.817.000 2.622.750 4.000.000 4.700.000 5.092.000 700 1.020 1.150
Armeni 108.240 157.950 226.430 474.000 855.000 2.000.000 3.800.000 5.280.000 7.371.220 9.100.000 10.600.000 11.485.000 1.578 2.150 2.800
Bulgari 100.845 131.837 195.900 372.900 607.000 1.500.000 3.040.000 4.283.000 5.959.935 7.200.000 8.600.000 9.320.000 1.282 1.749 2.310
Cehi, slovaci 56.643 115.150 160.273 305.000 598.500 1.100.000 2.090.000 2.944.000 4.121.600 7.200.000 8.600.000 9.320.000 1.277 1.740 2.280
Croaţi 26.756 46.870 73.615 140.000 278.400 700.000 1.335.000 1.881.000 2.642.925 5.000.000 6.000.000 6.500.000 893 1.218 1.610
Eleni 97.350 184.000 180.250 361.000 427.500 1.250.000 3.550.000 5.003.000 7.000.000 8.000.000 9.300.000 10.080.000 1.386 1.890 2.500
Evrei 87.799 112.000 170.000 364.000 570.000 1.500.000 2.880.000 4.030.000 5.584.330 6.800.000 8.000.000 8.670.000 1.190 1.620 2.140
Germani 202.225 291.600 394.112 710.000 1.282.500 2.350.000 3.900.000 5.495.000 7.893.395 16.600.000 19.500.000 21.135.000 2.900 3.898 5.157
Italieni 52.760 74.000 63.000 105.000 427.500 900.000 1.710.000 2.409.000 3.350.025 4.000.000 4.700.000 5.092.000 700 1.040 1.378
Macedoneni slavi 900.000 1.350.175 4.000.000 4.700.000 5.092.000 700 1.026 1.568
Maghiari 180.100 268.000 362.100 697.320 1.140.000 5.100.000 9.500.000 13.385.000 18.612.795 37.300.000 50.000.000 58.520.000 8.020 10.770 14.250
Polonezi 38.020 70.000 99.907 190.000 285.000 890.000 1.710.000 2.409.000 3.380.025 4.800.000 5.550.000 6.015.000 857 1.260 1.679
Romi 78.085 184.280 240.255 550.000 1.489.000 4.600.000 8.900.000 12.500.000 17.568.925 24.000.000 35.850.000 38.860.000 5.300 7.000 9.261
Ruşi lipoveni 60.797 116.000 155.027 310.000 828.400 1.500.000 3.040.000 4.425.000 6.469.515 11.300.000 13.450.000 14.580.000 2.005 2.730 3.600
Ruteni 900.000 1.350.175 2.500.000 3.000.000 3.250.000 479 735 972
Sârbi 73.340 124.600 184.400 374.000 747.600 1.700.000 2.920.000 4.114.000 5.757.405 7.000.000 9.600.000 10.405.000 1.429 1.940 2.560
Tătari 55.527 101.100 111.960 214.000 647.500 1.000.000 3.400.000 4.790.000 6.680.000 8.300.000 9.950.000 10.785.000 1.496 2.042 2.700
Turci 8.783 95.615 118.350 230.000 570.000 1.200.000 2.435.000 3.431.000 4.772.445 5.900.000 7.900.000 8.563.000 1.208 1.771 2.425
Ucraineni 123.953 216.100 270.191 567.000 1.081.100 3.610.000 7.100.000 10.004.000 14.010.795 17.000.000 20.000.000 21.670.000 2.980 4.060 5.360
Total organizaţii 1.392.115 2.361.695 3.103.770 6.137.220 12.120.000 31.600.000 62.600.000 90.000.000 126.498.435 190.000.000 240.000.000 264.434.000 36.380 49.659 65.700
Rezervă CMN9 107.885 158.305 90.230 102.780
Proiecte şi programe
interetnice10 880.000 2.885.300 3.900.000 4.000.000 4.400.000 6.052.808 15.000.000 25.000.000 2.500 4.000 4.000
Programe pentru
combaterea rasismului11 300.000 306.000 274.000 700.000 835.000 900.000 800.000 2.666.000 3.170.000
Programe pentru romi12 1.221.000 1.221.000
Total General 1.500.000 2.820.000 3.500.000 6.514.000 13.700.000 35.320.300 68.621.000 96.021.000 133.564.435 199.222.808 255.000.000 289.434.000 38.880 53.659 69.700
9 Rezervă la dispoziţia Consiliului pentru Minorităţile Naţionale
10 Programe şi proiecte comune / Acţiuni comune realizate de organizaţiile ce aparţin minorităţilor naţionale sau iniţiate de către Departamentul pentru Protecţia Minorităţilor
Naţionale, pe bază de programe şi proiecte / Proiecte şi programe interetnice / Proiecte şi programe interetnice şi de combatere a intoleranţei (Denumiri diferite în diferiţi ani)
11 Proiecte si programe in cadrul Campaniei europene pentru combaterea rasismului, xenofobiei, antisemitismului şi intoleranţei
12 Contribuţii la programele realizate cu finanţare internaţională pentru proiecte de îmbunătăţire a situaţiei socio-medico-educative a romilor – cheltuieli de capital
Magdolna Mohácsek
158
Tabelul 2.
Sume alocate pentru sprijinirea organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, 1994-2008 (în RON, valori rotunjite)
Minoritate mii RON
1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Albanezi 4 7 10 17 29 70 129 182 262 400 470 509 700 1.020 1.150
Armeni 11 16 23 47 86 200 380 528 737 910 1.060 1.149 1.578 2.150 2.800
Bulgari 10 13 20 37 61 150 304 428 596 720 860 932 1.282 1.749 2.310
Cehi, slovaci 6 12 16 31 60 110 209 294 412 720 860 932 1.277 1.740 2.280
Croaţi 3 5 7 14 28 70 134 188 264 500 600 650 893 1.218 1.610
Eleni 10 18 18 36 43 125 355 500 700 800 930 1.008 1.386 1.890 2.500
Evrei 9 11 17 36 57 150 288 403 558 680 800 867 1.190 1.620 2.140
Germani 20 29 39 71 128 235 390 550 789 1.660 1.950 2.114 2.900 3.898 5.157
Italieni 5 7 6 11 43 90 171 241 335 400 470 509 700 1.040 1.378
Macedoneni slavi 0 0 0 0 0 0 0 90 135 400 470 509 700 1.026 1.568
Maghiari 18 27 36 70 114 510 950 1.339 1.861 3.730 5.000 5.852 8.020 10.770 14.250
Polonezi 4 7 10 19 29 89 171 241 338 480 555 602 857 1.260 1.679
Romi 8 18 24 55 149 460 890 1.250 1.757 2.400 3.585 3.886 5.300 7.000 9.261
Ruşi lipoveni 6 12 16 31 83 150 304 443 647 1.130 1.345 1.458 2.005 2.730 3.600
Ruteni 0 0 0 0 0 0 0 90 135 250 300 325 479 735 972
Sârbi 7 12 18 37 75 170 292 411 576 700 960 1.041 1.429 1.940 2.560
Tătari 6 10 11 21 65 100 340 479 668 830 995 1.079 1.496 2.042 2.700
Turci 1 10 12 23 57 120 244 343 477 590 790 856 1.208 1.771 2.425
Ucraineni 12 22 27 57 108 361 710 1.000 1.401 1.700 2.000 2.167 2.980 4.060 5.360
Total organizaţii 140 236 310 613 1.215 3.160 6.261 9.000 12.648 19.000 24.000 26.445 36.380 49.659 65.700
Rezervă CMN 11 16 9 10 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0
Proiecte şi programe interetnice 0 0 0 0 88 289 390 400 440 605 1.500 2.500 2.500 4.000 4.000
Programe pentru combaterea rasismului 0 30 31 27 70 84 90 80 267 317 0 0 0 0 0
Programe pentru romi 0 0 0 0 0 0 122 122 0 0 0 0 0 0 0
Total General 151 282 350 650 1.373 3.533 6.863 9.602 13.355 19.922 25.500 28.945 38.880 53.659 69.700
Analiza finanţărilor
159
Tabelul 3.
Rata inflaţiei, 1995-20081314
An Rata inflaţiei (%)13
1995 32,30
1996 38,80
1997 154,80
1998 59,10
1999 45,80
2000 45,70
2001 34,50
2002 22,50
2003 15,30
2004 11,90
2005 9,00
2006 6,56
2007 4,84
200814 3,57
Sursa: Institutul Naţional de Statistică15
13 Valori raportate la anul anterior.
14 Valoare calculată până la luna iunie.
15 http://www.insse.ro/cms/rw/pages/ipc.ro.do
Magdolna Mohácsek
160
Tabelul 4.
Sume alocate pentru sprijinirea organizaţiilor cetăţenilor aparţinând mino ri tă ţilor naţionale, 1994-2008 (calculate conform ratei
inflaţiei din fiecare an, la valoarea leului din anul 2008)
Minoritate mii RON
1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 Total
Albanezi 170 224 231 154 165 273 346 363 426 565 593 589 760 1.056 1.150 7.065
Armeni 466 513 531 426 490 781 1.019 1.052 1.199 1.284 1.337 1.329 1.713 2.227 2.800 17.167
Bulgari 424 417 462 335 347 586 815 853 970 1.016 1.085 1.078 1.392 1.811 2.310 13.901
Cehi, slovaci 254 385 369 281 342 430 560 586 670 1.016 1.085 1.078 1.387 1.802 2.280 12.525
Croaţi 127 160 162 127 159 273 359 375 430 706 757 752 970 1.261 1.610 8.228
Eleni 424 577 416 326 245 488 952 997 1.139 1.129 1.173 1.166 1.505 1.957 2.500 14.994
Evrei 382 353 392 326 325 586 772 803 908 960 1.009 1.003 1.292 1.678 2.140 12.929
Germani 848 929 900 643 729 918 1.046 1.096 1.284 2.343 2.459 2.446 3.149 4.037 5.157 27.984
Italieni 212 224 139 100 245 352 458 480 545 565 593 589 760 1.077 1.378 7.717
Macedoneni slavi 0 0 0 0 0 0 0 179 220 565 593 589 760 1.063 1.568 5.537
Maghiari 763 865 831 634 649 1.992 2.547 2.669 3.028 5.264 6.306 6.771 8.708 11.154 14.250 66.431
Polonezi 170 224 231 172 165 348 458 480 550 677 700 697 931 1.305 1.679 8.787
Romi 339 577 554 498 849 1.797 2.386 2.492 2.859 3.387 4.521 4.496 5.755 7.250 9.261 47.021
Ruşi lipoveni 254 385 369 281 473 586 815 883 1.053 1.595 1.696 1.687 2.177 2.827 3.600 18.681
Ruteni 0 0 0 0 0 0 0 179 220 353 378 376 520 761 972 3.759
Sârbi 297 385 416 335 427 664 783 819 937 988 1.211 1.204 1.552 2.009 2.560 14.587
Tătari 254 320 254 190 370 391 912 955 1.087 1.171 1.255 1.248 1.624 2.115 2.700 14.846
Turci 42 320 277 208 325 469 654 684 776 833 996 990 1.312 1.834 2.425 12.145
Ucraineni 509 705 623 516 615 1.410 1.904 1.993 2.280 2.399 2.522 2.507 3.236 4.205 5.360 30.784
Total organizaţii 5.935 7.563 7.157 5.552 6.920 12.344 16.786 17.938 20.581 26.816 30.269 30.595 39.503 51.429 65.700 345.088
Rezervă CMN 466 513 208 91 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 1.278
Proiecte şi programe interetnice 0 0 0 0 501 1.129 1.046 797 716 854 1.892 2.893 2.715 4.143 4.000 20.686
Programe pentru combaterea rasismului 0 961 716 245 399 328 241 159 434 447 0 0 0 0 0 3.930
Programe pentru romi 0 0 0 0 0 0 327 243 0 0 0 0 0 0 0 570
Total General 6.401 9.037 8.081 5.888 7.820 13.801 18.400 19.137 21.731 28.117 32.161 33.488 42.218 55.572 69.700 371.552
Analiza finanţărilor
161
Tabelul 5.
Sume alocate pentru sprijinirea organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, 1994-2008, în procente (calculate
conform ratei inflaţiei din fiecare an, la valoarea leului din anul 2008)1617
%
Minoritate 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 Total
Albanezi 2,9 3,0 3,2 2,8 2,4 2,2 2,1 2,0 2,1 2,1 2,0 1,9 1,9 2,1 1,8 2,0
Armeni 7,9 6,8 7,4 7,7 7,1 6,3 6,1 5,9 5,8 4,8 4,4 4,3 4,3 4,3 4,3 5,0
Bulgari 7,1 5,5 6,5 6,0 5,0 4,7 4,9 4,8 4,7 3,8 3,6 3,5 3,5 3,5 3,5 4,0
Cehi, slovaci 4,3 5,1 5,2 5,1 4,9 3,5 3,3 3,3 3,3 3,8 3,6 3,5 3,5 3,5 3,5 3,6
Croaţi 2,1 2,1 2,3 2,3 2,3 2,2 2,1 2,1 2,1 2,6 2,5 2,5 2,5 2,5 2,5 2,4
Eleni 7,1 7,6 5,8 5,9 3,5 4,0 5,7 5,6 5,5 4,2 3,9 3,8 3,8 3,8 3,8 4,3
Evrei 6,4 4,7 5,5 5,9 4,7 4,7 4,6 4,5 4,4 3,6 3,3 3,3 3,3 3,3 3,3 3,7
Germani 14,3 12,3 12,6 11,6 10,5 7,4 6,2 6,1 6,2 8,7 8,1 8,0 8,0 7,8 7,8 8,1
Italieni 3,6 3,0 1,9 1,8 3,5 2,9 2,7 2,7 2,6 2,1 2,0 1,9 1,9 2,1 2,1 2,2
Macedoneni slavi16 0,0 0,0 0,0 0,0 0,0 0,0 0,0 1,0 1,1 2,1 2,0 1,9 1,9 2,1 2,4 1,6
Maghiari 12,9 11,4 11,6 11,4 9,4 16,1 15,2 14,9 14,7 19,6 20,8 22,1 22,0 21,7 21,7 19,3
Polonezi 2,9 3,0 3,2 3,1 2,4 2,8 2,7 2,7 2,7 2,5 2,3 2,3 2,4 2,5 2,6 2,5
Romi 5,7 7,6 7,7 9,0 12,3 14,6 14,2 13,9 13,9 12,6 14,9 14,7 14,6 14,1 14,1 13,6
Ruşi lipoveni 4,3 5,1 5,2 5,1 6,8 4,7 4,9 4,9 5,1 5,9 5,6 5,5 5,5 5,5 5,5 5,4
Ruteni17 0,0 0,0 0,0 0,0 0,0 0,0 0,0 1,0 1,1 1,3 1,2 1,2 1,3 1,5 1,5 1,1
Sârbi 5,0 5,1 5,8 6,0 6,2 5,4 4,7 4,6 4,6 3,7 4,0 3,9 3,9 3,9 3,9 4,2
Tătari 4,3 4,2 3,5 3,4 5,3 3,2 5,4 5,3 5,3 4,4 4,1 4,1 4,1 4,1 4,1 4,3
Turci 0,7 4,2 3,9 3,7 4,7 3,8 3,9 3,8 3,8 3,1 3,3 3,2 3,3 3,6 3,7 3,5
Ucraineni 8,6 9,3 8,7 9,3 8,9 11,4 11,3 11,1 11,1 8,9 8,3 8,2 8,2 8,2 8,2 8,9
Total minorităţi 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100
16 Macedonenilor slavi i-au fost alocate fonduri doar din anul 2001.
17 Rutenilor i-au fost alocate fonduri doar din anul 2001.
Magdolna Mohácsek
162
Tabelul 6.
Sume alocate pentru sprijinirea organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, 1994-2008, calculate pe cap
de locuitor (calculate conform ratei inflaţiei din fiecare an, la valoarea leului din anul 2008)
RON
Minoritate
Număr.
recensământ
2002
1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Total
1994-2008
Medie
pe an
1994-2008
Albanezi 520 327 431 444 296 317 525 665 698 819 1.087 1.140 1.133 1.462 2.031 2.212 13.587 906
Armeni 1.780 262 288 298 239 275 439 572 591 674 721 751 747 962 1.251 1.573 9.643 643
Bulgari 8.092 52 52 57 41 43 72 101 105 120 126 134 133 172 224 285 1.717 114
Cehi, slovaci 21.137 12 18 17 13 16 20 26 28 32 48 51 51 66 85 108 591 39
Croaţi 6.786 19 24 24 19 23 40 53 55 63 104 112 111 143 186 237 1.213 81
Eleni 6.513 65 89 64 50 38 75 146 153 175 173 180 179 231 300 384 2.302 153
Evrei 5.870 65 60 67 56 55 100 132 137 155 164 172 171 220 286 365 2.205 147
Germani 60.088 14 15 15 11 12 15 17 18 21 39 41 41 52 67 86 464 31
Italieni 3.331 64 67 42 30 74 106 137 144 164 170 178 177 228 323 414 2.318 155
Macedoneni slavi 731 0 0 0 0 0 0 0 245 301 773 811 806 1.040 1.454 2.145 7.575 947
Maghiari 1.434.377 1 1 1 0 0 1 2 2 2 4 4 5 6 8 10 47 3
Polonezi 3.671 46 61 63 47 45 95 125 131 150 184 191 190 254 355 457 2.394 160
Romi 535.250 1 1 1 1 2 3 4 5 5 6 8 8 11 14 17 87 6
Ruşi lipoveni 36.397 7 11 10 8 13 16 22 24 29 44 47 46 60 78 99 514 34
Ruteni 262 0 0 0 0 0 0 0 683 840 1.347 1.443 1.435 1.985 2.905 3.710 14.348 1.794
Sârbi 22.518 13 17 18 15 19 29 35 36 42 44 54 53 69 89 114 647 43
Tătari 24.137 11 13 11 8 15 16 38 40 45 49 52 52 67 88 112 617 41
Turci 32.596 1 10 8 6 10 14 20 21 24 26 31 30 40 56 74 371 25
Ucraineni 61.091 8 12 10 8 10 23 31 33 37 39 41 41 53 69 88 503 34
Total minorităţi/
Medie ani
2.265.147 51 62 61 45 51 84 112 166 195 271 286 285 375 519 657
Analiza finanţărilor
163
Tabelul 7.
Sume alocate pentru sprijinirea organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, 1994-2008, calculate în procente şi
pe cap de locuitor (în ordine crescătoare în funcţie de suma alocată pe cap de locuitor pentru media anilor 1994-2008)
Minoritate
Număr
recensământ
2002
% din
minorităţi
Total 1994-2008
% din fonduri % din fonduri /
% din minorităţi
Total 1994-2008
RON / persoană
Medie RON pe an /
persoană
Maghiari 1.434.377 63,32 19,3 0,30 47 3
Romi 535.250 23,63 13,6 0,58 87 6
Turci 32.596 1,44 3,5 2,45 371 25
Germani 60.088 2,65 8,1 3,06 464 31
Ucraineni 61.091 2,70 8,9 3,31 503 34
Ruşi lipoveni 36.397 1,61 5,4 3,37 514 34
Cehi, slovaci 21.137 0,93 3,6 3,89 591 39
Tătari 24.137 1,07 4,3 4,04 617 41
Sârbi 22.518 0,99 4,2 4,25 647 43
Croaţi 6.786 0,30 2,4 7,96 1.213 81
Bulgari 8.092 0,36 4,0 11,28 1.717 114
Evrei 5.870 0,26 3,7 14,46 2.205 147
Eleni 6.513 0,29 4,3 15,11 2.302 153
Italieni 3.331 0,15 2,2 15,21 2.318 155
Polonezi 3.671 0,16 2,5 15,71 2.394 160
Armeni 1.780 0,08 5,0 63,31 9.643 643
Albanezi 520 0,02 2,0 89,18 13.587 906
Macedoneni slavi 731 0,03 1,6 49,72 7.575 947
Ruteni 262 0,01 1,1 94,18 14.348 1.794
Total 2.265.147
Magdolna Mohácsek
164
Tabelul 8.
Numărul proiectelor câştigătoare18 depuse de către organizaţiile, fundaţiile şi asociaţiile fondate de minorităţile naţionale,
atribuite de către Departamentul pentru Relaţii Interetnice, 2005-2008, în număr absolut şi în procente
2005 %
Total
%
Minorităţi 2006 %
Total
%
Minorităţi 2007 %
Total
%
Minorităţi 2008 %
Total
%
Minorităţi
Total
2005-2008
%
Total
%
Minorităţi
Albanezi 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00
Armeni 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00
Bulgari 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00
Cehi, slovaci 2 2,53 3,13 1 0,84 1,06 0 0,00 0,00 2 2,25 2,90 5 1,39 1,74
Croaţi 0 0,00 0,00 1 0,84 1,06 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00 1 0,28 0,35
Eleni 0 0,00 0,00 1 0,84 1,06 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00 1 0,28 0,35
Evrei 2 2,53 3,13 1 0,84 1,06 2 2,78 3,28 1 1,12 1,45 6 1,67 2,08
Germani 14 17,72 21,88 12 10,08 12,77 7 9,72 11,48 7 7,87 10,14 40 11,14 13,89
Italieni 1 1,27 1,56 3 2,52 3,19 2 2,78 3,28 1 1,12 1,45 7 1,95 2,43
Macedoneni slavi 0 0,00 0,00 2 1,68 2,13 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00 2 0,56 0,69
Maghiari 34 43,04 53,13 56 47,06 59,57 37 51,39 60,66 42 47,19 60,87 169 47,08 58,68
Polonezi 1 1,27 1,56 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00 2 2,25 2,90 3 0,84 1,04
Romi 2 2,53 3,13 0 0,00 0,00 1 1,39 1,64 0 0,00 0,00 3 0,84 1,04
Ruşi lipoveni 2 2,53 3,13 5 4,20 5,32 5 6,94 8,20 5 5,62 7,25 17 4,74 5,90
Ruteni 0 0,00 0,00 1 0,84 1,06 1 1,39 1,64 0 0,00 0,00 2 0,56 0,69
Sârbi 1 1,27 1,56 3 2,52 3,19 3 4,17 4,92 3 3,37 4,35 10 2,79 3,47
Tătari 0 0,00 0,00 1 0,84 1,06 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00 1 0,28 0,35
Turci 3 3,80 4,69 3 2,52 3,19 2 2,78 3,28 4 4,49 5,80 12 3,34 4,17
Ucraineni 2 2,53 3,13 4 3,36 4,26 1 1,39 1,64 2 2,25 2,90 9 2,51 3,13
Total minorităţi 64 81,01 100,00 94 78,99 100,00 61 84,72 100,00 69 77,53 100,00 288 80,22 100,00
Centre de resurse şi de cercetare
în domeniul diversităţii şi
interculturalităţii
11 13,92 19 15,97 7 9,72 13 14,61 50 13,93
Alte organizaţii. Asociaţii si
fundaţii cu caracter multietnic 4 5,06 6 5,04 4 5,56 7 7,87 21 5,85
Total General 79 100,00 119 100,00 72 100,00 89 100,00 359 100,00
18 Numărul total real al proiectelor este puţin mai mic, diferenţa constând în numărul proiectelor iniţiate împreună de organizaţii aparţinând mai multor minorităţi.
Analiza finanţărilor
165
Tabelul 9.
Fonduri alocate pentru organizaţii, fundaţii şi asociaţii fondate de minorităţile naţionale, atribuite pe bază de proiecte de către
Departamentul pentru Relaţii Interetnice, 2005-2008, în număr absolut şi în procente
2005 %
Total
%
Mino rităţi
2006 %
Total
%
Minorităţi
2007 %
Total
%
Minorităţi
2008 %
Total
%
Minorităţi
Total
2005-2008
%
Total
%
Minorităţi
Albanezi 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00
Armeni 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00
Bulgari 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00
Cehi, slovaci 30.414,13 1,78 2,44 2.333,33 0,09 0,14 0 0,00 0,00 24.037,50 0,96 1,31 56.784,96 0,64 0,88
Croaţi 0 0,00 0,00 9.731,00 0,36 0,58 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00 9.731,00 0,11 0,15
Eleni 0 0,00 0,00 10.416,67 0,39 0,62 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00 10.416,67 0,12 0,16
Evrei 30.347,72 1,78 2,44 50.087,00 1,87 2,97 54.996,00 2,75 3,33 30.000,00 1,20 1,63 165.430,72 1,86 2,58
Germani 104.437,76 6,13 8,39 135.333,97 5,05 8,03 125.354,58 6,27 7,59 156.840,50 6,25 8,53 521.966,81 5,87 8,13
Italieni 12.465,28 0,73 1,00 46.132,53 1,72 2,74 78.000,00 3,90 4,72 40.000,00 1,59 2,18 176.597,81 1,99 2,75
Macedoneni slavi 0 0,00 0,00 12.750,00 0,48 0,76 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00 12.750,00 0,14 0,20
Maghiari 908.888,68 53,33 73,03 1.238.458,47 46,19 73,46 1.034.765,73 51,72 62,66 1.147.237,71 45,75 62,43 4.329.350,59 48,68 67,44
Polonezi 20.798,88 1,22 1,67 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00 24.037,50 0,96 1,31 44.836,38 0,50 0,70
Romi 41.950,87 2,46 3,37 0 0,00 0,00 39.489,64 1,97 2,39 0 0,00 0,00 81.440,51 0,92 1,27
Ruşi lipoveni 22.649,49 1,33 1,82 43.710,07 1,63 2,59 171.851,24 8,59 10,41 169.440,00 6,76 9,22 407.650,80 4,58 6,35
Ruteni 0 0,00 0,00 10.000,00 0,37 0,59 13.656,24 0,68 0,83 0 0,00 0,00 23.656,24 0,27 0,37
Sârbi 26.796,00 1,57 2,15 26.514,00 0,99 1,57 63.440,00 3,17 3,84 65.000,00 2,59 3,54 181.750,00 2,04 2,83
Tătari 0 0,00 0,00 10.416,67 0,39 0,62 0 0,00 0,00 0 0,00 0,00 10.416,67 0,12 0,16
Turci 23.109,18 1,36 1,86 45.816,67 1,71 2,72 62.503,20 3,12 3,78 137.368,00 5,48 7,47 268.797,05 3,02 4,19
Ucraineni 22.649,49 1,33 1,82 44.147,67 1,65 2,62 7.428,00 0,37 0,45 43.800,00 1,75 2,38 118.025,16 1,33 1,84
Total minorităţi 1.244.507,47 73,02 100,00 1.685.848,05 62,88 100,00 1.651.484,63 82,54 100,00 1.837.761,21 73,28 100,00 6.419.601,36 72,18 100,00
Centre de resurse şi de
cercetare în domeniul
diversităţii şi
interculturalităţii
379.716,12 22,28 525.457,98 19,60 273.101,10 13,65 505.855,25 20,17 1.684.130,45 18,93
Alte organizaţii.
Asociaţii si fundaţii cu
caracter multietnic
80.196,10 4,71 469.909,15 17,53 76.267,67 3,81 164.240,00 6,55 790.612,92 8,89
Total General 1.704.419,69 100,00 2.681.215,18 100,00 2.000.853,40 100,00 2.507.856,46 100,00 8.894.344,73 100,00
Magdolna Mohácsek
166
Tabelul 10.
Fonduri alocate pentru organizaţii, fundaţii şi asociaţii fondate de minorităţile naţionale, atribuite pe bază de proiecte de către
Departamentul pentru Relaţii Interetnice, calculate în procente şi pe cap de locuitor (în ordine crescătoare în funcţie de suma
obţinută pe cap de locuitor pentru media anilor 2005-2008)
Minoritate
Număr.
recensământ
2002
% din
minorităţi
Total
2005 – 2008
% fonduri
% fonduri /
% din minorităţi
Total
2005 – 2008
RON/ persoană
Medie RON pe
an / persoană
Albanezi 520 0,02 0,00 0,00 0,00 0,0 0,0
Armeni 1.780 0,08 0,00 0,00 0,00 0,0 0,0
Bulgari 8.092 0,36 0,00 0,00 0,00 0,0 0,0
Romi 535.250 23,63 81.440,51 1,27 0,05 0,2 0,04
Tătari 24.137 1,07 10.416,67 0,16 0,15 0,4 0,1
Croaţi 6.786 0,30 9.731,00 0,15 0,51 1,4 0,4
Eleni 6.513 0,29 10.416,67 0,16 0,56 1,6 0,4
Ucraineni 61.091 2,70 118.025,16 1,84 0,68 1,9 0,5
Cehi, slovaci 21.137 0,93 56.784,96 0,88 0,95 2,7 0,7
Maghiari 1.434.377 63,32 4.329.350,59 67,44 1,06 3,0 0,8
Sârbi 22.518 0,99 181.750,00 2,83 2,85 8,1 2,0
Turci 32.596 1,44 268.797,05 4,19 2,91 8,2 2,1
Germani 60.088 2,65 521.966,81 8,13 3,07 8,7 2,2
Ruşi lipoveni 36.397 1,61 407.650,80 6,35 3,95 11,2 2,8
Polonezi 3.671 0,16 44.836,38 0,70 4,31 12,2 3,1
Macedoneni slavi 731 0,03 12.750,00 0,20 6,15 17,4 4,4
Evrei 5.870 0,26 165.430,72 2,58 9,94 28,2 7,0
Italieni 3.331 0,15 176.597,81 2,75 18,71 53,0 13,3
Ruteni 262 0,01 23.656,24 0,37 31,86 90,3 22,6
Total 2.265.147 6.419.601,36 100,00031-166