Evaluarea politicilor lingvistice din România

Autor> ISTVÁN HORVÁTH

Conceptul de democraţie lingvistică este unul relativ recent. Socio-lingviştii, activiştii în domeniul drepturilor lingvistice folosesc acest concept pentru a se referi la calitatea gestionării diversităţii lingvistice, la capacitatea de a păstra şi integra diversitatea lingvistică din cadrul unor state naţionale1 . Ideea care stă la baza acestui concept este că există o relaţie intrinsecă între calitatea unui regim democratic şi modalităţile prin care statele sunt capabile să acomodeze variatele segmente ale unor societăţi diversificate din punct de vedere lingvistic. Analiza calităţii democraţiei lingvistice se poate face fie din perspective unei raţionalităţi valorice, fie din pe baza unui demers mai instrumental (raţional legal). Prima, raţionalitatea valorică, porneşte de la normele derivate din filosofiile politice normative ce speculează asupra ordinii lingvistice juste ce ar trebui să prevaleze în societăţile multilingve2 . Demersul raţional instrumental analizează gradul şi formele în care obiectivele politicilor lingvistice sunt puse în practică3 . Studiul nostru este, în definitiv, unul mai analitic, care porneşte de la obiec tivele politicilor lingvistice referitoare la multilingvism, aşa cum ele au fost asumate explicit sau implicit de clasa politică românească şi urmăreşte (în mod critic) modalităţile prin care acestea au fost puse în practică. Mai pe scurt, analizează gradul de realizare al obiectivelor politicilor în materie lingvistică. Aceste demers analitic are mai multe nivele distincte, după cum ur mează: – formă legală – implementare instituţională – transformare în practici instituţionale – impact sociolingvistic – schimbarea comportamentului lingvistic al gru pului ţintă – influenţe asupra ideologiilor lingvistice dominante. În analiza de faţă ne vom ocupa mai ales de primele două aspecte. Evaluarea formal legală În cadrul acestui articol intenţionăm să evaluăm în context internaţional şi în termeni generali standardele drepturilor lingvistice minoritare din România (la nivelul anului 20064 ), fără ca să trecem în revistă în mod analitic legislaţia naţională (enumerând tratatele şi paragrafele relevante) de referinţă. Drepturile lingvistice pot fi analizate pe două axe. Pe de o parte trebuie să considerăm axa extensiei exercitării acestor drepturi, pe de alta funcţiile alocate limbilor minoritare în diferite situaţii de comunicare în care statul pro movează reglementări referitoare la utilizarea unui anumit cod lingvistic. În ceea ce priveşte extensia exercitării unor drepturi lingvistice minoritare, putem distinge între două principii majore pe baza cărora anumite drepturi lingvistice pot fi exercitate: principiul dreptului exercitat teritorial şi cel al dreptului exercitat personal5 . Principiul teritorialităţii stipulează acordarea şi promovarea drepturilor lingvistice în funcţie de criteriul volumului, mai precis al concentrării la nivelul anumitor unităţi administrative a vorbitorilor unei limbi. Principul personalităţii conferă drepturi lingvistice anumitor indivizi pe tot teritoriul statului, indiferent de locaţia lor administrativă. Principiul personalităţii implică conferirea unui status lingvistic fiecărui vorbitor al unei limbi, cel al teritorialităţii implică conferirea unui status lingvistic particular unei unităţi administrative delimitate teritorial, implicând o uzanţă lingvistică particulară la nivelul acestei unităţi administrative. În România drepturile lingvistice ale minorităţilor au fost conferite atât pe principiul personalităţii cât şi pe principiul teritorialităţii. Astfel că în ceea ce priveşte drepturile lingvistice referitoare la utilizarea numelor proprii, sau dreptul de opţiune pentru o anumită limbă de predare este rezervat părinţilor (sau tutorelui) elevilor şi acesta poate fi exercitat pe tot teritoriul României, indiferent de numărul sau volumul vorbitorilor la nivelul unităţii administrative unde se solicită acest lucru. Se impune o precizare: faptul că exercitarea dreptului la învăţământ în limba minorităţii respective este condiţionat de existenţa unui anumit număr de elevi nu reprezintă o lezare sau o promovare imper fectă a principiului personalităţii, ci o condiţie impusă din raţiuni de gestionare cât mai eficientă a unor resurse limitate (bugetul învăţămân tului). De exemplu în Bucureşti, cu toate că volumul etnicilor ma ghiari (sau a celor care declară că au limba maternă maghiara) e departe de a ajunge la măcar 1% din total locuitorilor, există clase cu predare în această limbă. Acesta deoarece precondiţia organizării învăţământului în această limbă este ca numărul solicitanţilor (indiferent de originea sau afinităţile lor lingvistice) să ajungă la un număr minim stabilit de cei care administrează sistemul de învăţământ. Pe de altă parte, exercitarea drepturilor lingvistice în contactul cu insti tu ţiile administraţiei (locale sau a unităţilor deconcentrate ale a administraţiei cen trale) s-a soluţionat pe baza principiului teritorialităţii. Adică în unităţile administrative (sate, comune, oraşe, municipii, judeţe) în care procentul unei minorităţi lingvistice atinge sau depăşeşte 20% s-au conferit (diferenţiat, în funcţie de unitatea administrativă) anumite funcţii limbii vorbite de minoritatea respectivă. Referitor la aspectul funcţiilor alocate limbilor minoritare, trebuie să pornim de la aspectele mai generale ale planificării lingvistice, mai restrâns de la dimensiunea planificării statutului lingvistic6 . Planificarea lingvistică implică înainte de toate selectarea unui cod lingvistic ce devine mediu al comunicării oficiale, publice. Sau cum formulează Bourdieu, codul lingvistic selectat şi promovat în mod preferenţial de stat devine mediul dominant al comunicării, tinzând să aibă o poziţie hegemonică în comunicarea în instituţiile administrative în general în viaţa publică7 . Cert este că o asemenea limbă devine mediul de comunicare al administraţiei şi a justiţiei respectiv a învăţământului public şi tinde să domine comunicarea la nivelul serviciilor publice şi în mass-media. Deci acest cod lingvistic nu se restrânge stricto senso la funcţiile unei limbi oficiale8 , nu rămâne doar mediu de comunicare al treburilor administrative în general, ci tinde să se impună ca mediu de comunicare al sferei publice în general9 . Astfel că în termeni de funcţii, limbile minoritare tind să fie împinse în medii în care puterea de reglementare a statului nu a putut pătrunde (viaţa privată, eventual viaţa religioasă, etc.). Statele pot avea mai multe opţiuni în acest context, aceste politici lingvistice conturând o scală de evaluare în termeni formali a democraţiei lingvistice. Ele pot încerca să accelereze procesul de restrângere a limbii/limbilor minoritare în sfera privată. Putem menţiona exemplul politicilor lingvistice ale statului francez în legătură cu dialectul germanic vorbit în Alsacia, după cel de al doilea război mondial10. Aceste politici le putem numi drept politici prohibitive. Statele pot aloca anumite funcţii unei (unor) limbi vorbite de minorităţi, păstrând în esenţă o asimetrie pronunţată de funcţii între limba oficială şi limba minoritară. Aceste politici le vom numi politici de acomodare lingvistică. În al treilea rând, statele pot promova o simetrie în termen de funcţii între diferitele limbi vorbite pe teritoriul statului respectiv. Pot face acest lucru în termenii principiului personalităţii (vezi trilingvismul din Elveţia) sau o pot face pe principul teritorialităţii, cum ar fi statutul special al limbii germane în provincia Bolzano, în nordul Italiei. Politicile aparţinătoare acestui tip de politici lingvistice le vom numi politici proactive. Politicile denumite proactive şi cele de acomodare lingvistică reprezintă procese de planificare lingvistică, ca tendinţe ce se opun dominanţei hegemonice a limbii (limbilor) oficiale, şi implică un proces de alocare de funcţii pentru limbile minoritare (sau, după caz, codificarea sau întărirea utilizării lor în anumite situaţii de comunicare dacă ele sunt deja utilizate). Sub aspectul politicilor lingvistice faţă de minorităţi în istoria postcomunistă a României putem distinge două perioade distincte. Pe de o parte avem tendinţa de restrângere a unor funcţii pe care limbile minoritare le-au avut fie alocate în mod formal, fie încetăţeniteprin uzanţă11. Pe de altă parte, începând din 1996 avem o tendinţă, constantă până la ora actuală de a extinde sfera drepturilor lingvistice, deci a funcţiilor alocate prin lege unor limbi vorbite de minorităţi. Desigur, trebuie menţionat că, în pofida unor tendinţe clare şi pronunţate de reglementări ce permit extinderea sferei de utilizare a limbilor minoritare, rămâne şi se reiterează primatul limbii oficiale ca limbă de stat, utilizarea limbilor minoritare fiind considerată ca o excepţie de la această regulă, deci menţinându-se o asimetrie formală dintre limba română şi celelalte limbi12. Cum în partea de implementare instituţională ne vom concentra pe aplicarea legislaţiei referitoare la utilizarea limbilor minoritare în contactul cu ad ministraţia, vom prezenta pe scurt câteva aspecte legate de legislaţia din dome niu, mai concret la drepturile lingvistice ale minorităţilor aşa cum ele sunt cuprinse în Legea administraţiei publice locale (Legea nr. 215 din 23 aprilie 2001). Exercitarea drepturilor lingvistice în contactul cu instituţiile administraţiei s-a făcut pe baza principiului teritorialităţii. Adică în unităţile administrative în care procentul unei minorităţi lingvistice atinge sau depăşeşte 20% s-a conferit o oficialitate limitată. Oficialitatea limitată înseamnă alocarea pentru anumite limbi a unor funcţii ce de obicei se conferă limbilor oficiale. Limitarea, în sensul prezentului articol, are două sensuri: (1) este limitat la instituţiile administraţiilor locale (comună, oraş, municipiu) şi judeţene în care procentajul unei minorităţi lingvistice depăşeşte pragul de 20%; (2) este limitat în termeni de funcţii, deoarece acestor limbi sunt alocate numai o parte din funcţiile îndeobşte alocate unei limbi oficiale, adică: a. poate fi mediu al comunicării formale între cetăţeni şi reprezentanţii administraţiei – cetăţenii se pot adresa şi pot primi răspuns (atât oral cât şi în scris) în limba respectivă; b. poate fi utilizată ca mediu al dezbaterii treburilor oficiale – se poate folosi această limbă în timpul şedinţelor, audienţelor altor dezbateri, etc.), fără ca limba minorităţii să devină şi mediul de stocare al acestor informaţii sau codul lingvistic în care se emit hotărârile cu caracter oficial; c. poate funcţiona ca mediu al informării publice – cu toate că hotărârile cu caracter oficial, actele normative se codifică în continuare în limba oficială (limba română); administraţiile informează despre conţinutul acestora şi în limba minorităţilor, respectiv se formulează alte infor ma ţii de interes public (sediul unor instituţii, respectiv denumirea loca li tăţii, etc.); d. poate fi limba în care anumite manifestări publice sau private cu caracter ceremonial se desfăşoară (de exemplu la ofiţerul stării civile în cadrul ceremonialelor de căsătorie); Deci în unităţile administrativ teritoriale în care ponderea unei minorităţi depăşeşte 20%, în mod teoretic ar trebui să existe o interfaţă completă de comunicare cu administraţia în limba acestor populaţii. Mai mult, în aceste situaţii limba ar trebui să funcţioneze, în paralel cu limba oficială, ca şi limbă a comunicării publice oficiale, a afişajelor oficiale, şi ar trebui să rezulte un peisaj lingvistic bilingv (cel puţin startul oficial al acestuia) Implementare instituţională Ar fi o naivitate să se creadă că politicile lingvistice sunt determinate în mod absolut de foruri legislative şi entităţi guvernamentale. Klaus Bochmann consideră că orice analiză a politicilor lingvistice trebuie să ia în considerare mai mulţi actori şi, în mod analog cu principiul subsidiarităţii, cu cât aceşti actori cu putere de decizie sunt mai aproape de situaţia de comunicare asupra căreia au putere să acţioneze, cu atât mai mare este influenţa efectivă a acestora13. Deci analiza politicilor lingvistice nu se poate opri la nivelul normelor care încearcă să modifice comportamentul lingvistic şi ar trebui să se concentreze atât asupra transformării în practici instituţionale, cât şi la gradul şi modalităţile efective de modificare a comportamentelor lingvistice. Mai simplu: în ce măsură există posibilitatea instituţională pentru a exercita drepturile lingvistice prevăzute de legi, şi în ce măsură cetăţenii uzează de aceste drepturi. În ceea ce priveşte implementarea instituţională a drepturilor lingvistice la nivelul administraţiei locale am condus două serii de cercetări, concentrându-ne asupra primăriilor ca instituţii (normele fiind interpretate şi implementate de Consiliul local şi Primărie), respectiv asupra funcţionarilor publici (ca actori ca re în mod efectiv implementează aceste norme). Au fost aplicate chestionare (trimise prin corespondenţă) la nivelul tuturor primăriilor care, conform legii administraţiei publice locale (Legea nr. 215 din 23 aprilie 2001) ar fi trebuit să aplice normele legale referitoare la drepturile lingvistice ale minorităţilor. Au fost contactate în total 522 de administraţii locale (unităţi administrative) înregistrându-se date referitoare la 1249 localităţi. Ancheta a cuprins următoarele comunităţi lingvistice minoritare: bulgară, cehă, croată, greacă, poloneză, rusă, sârbă, slovacă, tătară, turcă, ucraineană, maghiară şi germană. Cu toate că obiectivul nostru era acoperirea completă (obţinerea de răspunsuri pentru fiecare localitate inclusă în anchetă) nu am reuşit să obţinem decât o rată de răspuns de 95,67%.14 O altă sursă de date o reprezintă seria de interviuri cu funcţionarii care lucrează în asemenea primării. Seriile de interviuri au început în 2000 şi au continuat până în 2006. Au fost înregistrate peste 40 de interviuri semistructurate care se concentrau pe de o parte pe atitudinea funcţionarilor (atât vorbitori numai de română cât şi bilingvi) în legătură cu paragrafele legii care promovau bilingvismul în administraţie, respectiv asupra modalităţilor efective în care se implementează aceste paragrafe. Ambele studii au fost efectuate în cadrul Centrului de Cercetare a Relaţiilor Interetnice. Reîntorcându-ne la ancheta cu primăriile, schiţăm câteva rezultate elocvente pentru a putea concluziona asupra gradului de implementare instituţională. O parte a chestionarului s-a referit la inscripţionarea oficială (indicatoare rutiere bilingve şi inscripţionări bilingve ale instituţiilor administrative locale, sau ale celor aflate în subordinea sau coordonarea acestora), care conform legii ar fi trebuit să fie aplicată şi în limba minorităţilor lingvistice locale15. Aceste in scripţionări ce fac parte din peisajul lingvistic oficial, nu au doar un caracter pur informativ, ci marchează prezenţa unei anumite comunităţi, confirmă în mod simbolic statutul acelei limbi şi implicit al vorbitorilor acestei limbi16. O asemenea confirmare poate fi uşor interpretată ca o oportunitate de reaşezare a relaţiilor intercomunitare, mai ales acolo unde relaţiile interetnice au anumite valenţe competitive. Acesta a fost situaţia în multe localităţi mai ales în Transilvania, unde odată cu implementarea paragrafelor referitoare la inscripţionare s-a început în adevărat război al plăcuţelor, vopsite, distruse, reîmprospătate şi iarăşi distruse. După patru-cinci ani de la acest proces situaţia indicatoarelor, respectiv indicatoarele rutiere cu denumirea localităţii în limba minorităţii(lor) arăta astfel: acestea ar fi trebuit să fie aşezate în 1253 de cazuri (ce nu reprezintă tot atâtea localităţi, în unele localităţi fiind două minorităţi lingvistice care au dobândit acest drept). În 79,4% din aceste cazuri s-a raportat conformarea la această obligaţie legală. În cazul a 7% din localităţi nu am primit răspuns (deloc sau doar la această întrebare) din partea administraţiei locale, pentru 81 de localităţi (6,5% din total s-a confirmat inexistenţa acestor inscripţii, iar în 90 de localităţi (aproximativ 7%) se invocă alte situaţii. În ceea ce priveşte inscripţionarea bilingvă a clădirii primăriei, acesta s-a confirmat în ceva mai puţin de trei sferturi (74,7%) din unităţile administrative unde acesta ar fi trebuit să se întâmple, conform legii. Situaţiile în care administraţia locală nu aplică această hotărâre sunt: – se consideră că minoritatea respectivă nu (sau la data respectivă nu mai) atinge pragul de 20%, deci nu este obligată să afişeze în limba minorităţii aceste indicatoare (am întâlnit situaţii de cunoaştere eronată a prevederilor legii, unii funcţionari neştiind că indicatoarele rutiere bilingve se plasează doar la nivel de localitate şi nu la nivel de comună, acolo unde doar la nivel de localitate o minoritate trece de pragul de 20%); – nu există deloc indicatoare pentru anumite localităţi (nici în limba română), pentru că nu au fost puse, s-au deteriorat, etc., sau nici nu trebuie să existe, pentru că localitatea nu mai există în sens administrativ (a fost comasată cu o altă localitate). În ceea ce priveşte posibilitatea folosirii limbii materne la nivelul diferitelor instituţii, pe baza declaraţiilor funcţionarilor de la primărie avem următoarea situaţie: Situaţia asigurării folosirii limbii minorităţilor în comunicarea la nivelul diferitelor instituţii. Numărul şi procentajul din totalul unităţilor administrative cu peste 20% minoritari unde a fost confirmat că se asigură posibilitatea folosirii limbii materne de către minorităţi, respectiv primăria utilizează această limbă pentru comunicarea publică Practic în 13% din unităţile administrative care intră sub incidenţa legii nu se asigură deloc comunicarea orală în limba minorităţilor, şi doar în ceva mai puţin de jumătate din unităţile administrative se asigura (la vremea respectivă) tot spectrul drepturilor lingvistice minoritare aşa cum acesta a fost prevăzut de legea administraţiei publice (vezi punctele 3-7). Deci gradul de implementare instituţională a prevederilor referitoare la utilizarea limbii minorităţilor la sfârşitul anului 2006, începutul anului ur mător (perioada de desfăşurare a anchetei) arăta astfel: a) În ceea ce priveşte simbolistica locală oficială (Primărie, indicatoare cu numele localităţii) aproximativ trei sferturi din unităţile administrative locale se conformează legii. b) În ceea ce priveşte inscripţionarea altor instituţii subordonate Consiliului Local sau parţial gestionate administrate de aceasta (Căminele culturale, clădirile unităţilor de învăţământ etc.) acestea marchează în mod simbolic prezenţa unei minorităţi în două treimi din unităţile administrative care au intrat în anchetă. c) În 13% din unităţi administrative nu s-a confirmat posibilitatea utilizării (orale sau în scris) a limbii minorităţii lingvistice d) În aproximativ jumătate din unităţile administrative ce intrau sub incidenţa legii se confirmă aplicarea completă a legii, sunt asigurate şi se practică în comunicarea (orală şi scrisă, în anunţuri cu caracter public, ec.) cu cetăţenii minoritari în limba lor maternă. e) În aproximativ o treime din cazuri avem situaţii intermediare de comunicare, deci nu în toate situaţiile prevăzute de lege, se realiza comunicarea în limba minorităţii respective. Evaluarea politicilor lingvistice din România 211 f) Există o diferenţă de implementare semnificativă între situaţiile de comunicare verbală şi situaţii ce implică scrisul (situaţiile de comunicare la linia 5-7 a tabelului de mai sus). Astfel, mai degrabă, se foloseşte comunicarea orală în limba minorităţilor, decât mesajul scris, mai ales mesajul scris cu caracter rezolutoriu (cel mai redus este numărul administraţilor locale care transmit rezoluţii cu caracter individual în limba respectivă). Am analizat care sunt tendinţele, unde şi în ce situaţii se constată lipsurile în aplicarea legii. Prima tendinţă care s-a articulat în mod univoc a fost ur mătoa rea: cu cât proporţia minorităţi la nivelul administraţiei este mai redusă18 cu atât este mai puţin probabil ca să existe inscripţionare bilingvă sau posibilitatea de a utiliza limba maternă. Mai mult, în situaţiile de prag demografic (pondere apropiată de 20%) se „negociază” numărul minorităţii, şi nu au fost puţine primăriile care au transmis că legea nu mai este aplicabilă, deoarece ei aveau informaţii că minoritatea respectivă nu mai are ponderea de 20%. Pe de altă parte (dar strâns corelat cu aspectul mai sus menţionat), cu cât o minoritate este mai mică dar mai ales dacă este mai puţin concentrată teritorial, cu atât mai reduse sunt şansele de a se promova prevederile referitoare la utilizarea limbii materne la nivelul administraţiei locale. Deci situaţia pare întrucâtva paradoxală. În localităţile şi unităţile cu un volum semnificativ de minoritari (peste 40%), unde limba lor maternă oricum este utilizată cu multiple funcţii, şi unde probabil că şi la nivelul administraţiei locale limba respectivă se putea utiliza (cel puţin în comunicarea verbală), legea este implementată, aducând relativ puţine modificări. În cazul în care situaţia de minoritate implică şi o restrângere considerabilă a situaţiilor publice de comunicare în care se utilizează limba minoritară respectivă, şi unde implementarea instituţională ar putea însemna o valoare adăugată conside ra bilă, acolo există reticenţe în aplicare. Un alt aspect demn de analiză îl reprezintă diferenţa de implementare dintre situaţiile de comunicare orală şi scriptică. Administraţiile locale găsesc mai uşor personal care să comunice verbal decât să producă documente sau anunţuri cu caracter oficial, în scris. Pe parcursul interviurilor cu funcţionarii publici s-au conturat câteva răspunsuri ce pot explica acest particularism. Un prim răspuns ţine de o regularitate mai generală a competenţei în cele patru abilităţi lingvistice de bază19. Tendinţa generală este că abilităţile receptive atât la nivelul comunicării orale (înţelegerea unui text vorbit) cât şi în scris (citirea) se dez vol tă mai repede şi tind să fie mai dezvoltate decât cele productive (vorbirea şi scrierea). Acest lucru se confirmă şi în cazul funcţio na ri lor care aveau ca limbă maternă o limbă minoritară utilizată la nivel local, şi este pro nunţat valabil la funcţionarii bi lingvi, cu limba română ca limbă maternă. Mai concret, aceşti funcţionari acuză o incertitudine lingvistică pro nunţată în limba în care au avut mai puţină experienţă comunicativă (prin natura lucrurilor aceasta fiind limba minoritară), nu găsesc cuvintele, nu sunt siguri dacă terme nul utilizat este adecvat, etc. Lucru ce apare în mod evident în cazul scrisului. Pe lângă faptul că unele competenţe productive se dezvoltă mai greu, comunicarea în scris înseamnă transmiterea unui mesaj mai peren (verba volant, scripta ma net), şi grija pentru acurateţea formulării mesajului este mult mai pronunţată. Aici apare şi o frică a funcţionarului, care ştie că produce un text care are autoritate (o rezoluţie, traducerea unui normativ) etc. şi preferă să se refugieze în limba şi limbajul pe care-l stăpâneşte mai bine. Acest lucru este valabil şi în cazul acelor funcţionari a căror limbă maternă a fost maghiara, mai toţi declarând că au impresia că stăpânesc mai bine registrul de comunicare administrativă. Al treilea aspect ţine de percepţia unei diferenţe de status între limba română şi limba minoritară. Cu toate că în comunicarea cu administraţiile locale legea creează o egalitate formală între statusul limbii oficiale şi cel al limbii minoritare, certificând legalitatea, acceptabilitatea şi procesabilitatea înscrisurilor depuse în limba minorităţilor (dacă în localitatea respectivă ei au acest drept) funcţionarii (şi ei percep că şi cetăţenii) consideră mai „sigure” documentele care sunt depuse în limba română. Pe baza celor arătate mai sus se pot formula următoarele concluzii. Implementarea parţială (accentuăm, datele sunt pentru sfârşitul anului 2006, începutul anului următor) a paragrafelor legii administraţiei referitoare la drepturile lingvistice ale minorităţilor ţine atât de o rezistenţă şi/sau nepăsare instituţională a auto ri tăţilor locale (primari, consilieri), dar şi de anumite lipsuri cu care se confruntă actorii care ar fi trebuit să pună în practică aceste prevederi. În lipsa unei presiuni locale semnificative primarii şi consilierii tind să ignore aceste prevederi legale, iar dacă se iniţiază punerea lor în practică, impactul poate lăsa de dorit pentru că degeaba se alocă funcţii unei limbi dacă limbajul de specialitate nu este suficient de răspândit între funcţionari. Acest ultim aspect readuce în discuţie problema coerenţei procesului de planificare lingvistică. Şi anume faptul că diferitele dimensiuni şi faze ale planificării, respectiv planificarea statusului (a funcţiilor alocate), planificarea corpusului (a vocabularului specific) şi planificarea achiziţiei (însuşirea limbii, a limbajului respectiv) trebuie să fie luate în considerare în mod egal în procesul de îmbunătăţire a situaţiei lingvistice a minorităţilor, asumat de România. Legea administraţiei alocă funcţii acestor limbi, dar în sine funcţiile alocate nu sunt suficiente, trebuie asistată şi crearea unui vocabular relativ unic şi unitar, adaptat specificului legislativ şi tradiţiilor aparte ale sistemului administrativ românesc pe baza cărora funcţionarii să-şi poată însuşi limbajul de specialitate

Bibliografie selectivă Baker, Colin. 2006. Foundations of Bilingual Education and Bilingualism. Clevedon: Multilingual Matters LTD. Bister-Broosen, Helga and Roland Willemyns. 1998. “French-German Bilingual Education in Alsace.” International Journal of Bilingual Education and Bilingualism 1: 3-17. Bochmann, Klaus. 1993. “Sprachpolitik in der Romania. Zur Geschichte sprachpolitischen Denkens und Handelns von der Französischen Revolution bis zur Gegenwart.” Berlin and New York: de Gruyter. Bourdieu, Pierre. 1977. “The Economics of Linguistic Exchanges.” Social Sciences Information: 645-668. Evaluarea politicilor lingvistice din România 213 —. 1991. Language and Symbolic Power. Cambridge: Polity Press. Cooper, Robert. 1989. Language Planning and Social Change. New York: Cambridge University Press. Fasold, Ralph W. 1990. The Sociolinguistics of Society. Oxford U.K., Cambridge USA: Blackwell. Horváth, István. 2002. Facilitating Conflict Transformation: Implementation of the Recommendations of the OSCE High Commissioner on National Minorities to Romania, 1993-2001. Hamburg: CORE. Kaplan, Robert B. and Richard B. Baldauf. 1997. Language Planniing from Practice to Theory. Clevedon: Multilingual Matters LTD. —. 2005. “Language planning and policy in Europe.”, in Language planning and policy. Clevedon; Buffalo: Multilingual Matters. —. 2005. “Language planning and policy in Europe Vol 1, Hungary, Finland and Sweden.” vol. 1. Clevedon; Buffalo, NY: Multilingual Matters Ltd. —. 2006. “Language planning and policy in Europe. Vol. 2, The Czech Republic, the European Union, and Northern Ireland.” Clevedon; Buffalo: Multilingual Matters. —. 2008. Language planning and policy in Europe. Vol. 3, The Baltic States, Ireland and Italy. Clevedon, UK; Buffalo, NY: Multilingual Matters. Kontra, Miklós. 2004. “Nyelvi emberi jogi polémiák.” Korunk 2004/11. Kontra, Miklós and N. Sándor Szilágyi. 2002. “A kisebbségeknek van anyanyelvük, de a többségnek nincs.” Pp. 3-10 in Magyarok és nyelvtörvények, edited by M. Kontra and H. Hattyár. Budapest: Teleki László Alapítvány. Kymlicka, Will. 2001. Politics in the Vernacular. Oxford: Oxford University Press. Kymlicka, Will and Alan Patten. 2003. “Language Rights and Political Theory.” Oxford: Oxford University Press. Landry, Rodrigue and Richard Y. Bourhis. 1997. “Linguistic Landscape and Ethnolinguistic Vitality: An Empirical Study.” Journal of Language and Social Psychology 16: 23-49. May, Stephen. 2001. Language and Minority Rights: Ethnicity, Nationalism and the Politics of Language. London: Longman. —. 2005. “Language rights: Moving the debate forward.” Journal of Sociolinguistics 9: 319-347. McRae, KD. 1975. “The principle of territoriality and the principle of personality in multilingual states.” International Journal of the Sociology of Language 4:33-54. Paulston, Christina Bratt. 1997. “Language Policies and Language Rights.” Annual Review of Anthropology 26: 73-85. Skutnabb-Kangas, Tove. 2002. “Marvellous human rights rhetoric and grim realities: Language rights in education.” Journal of Language, Identity and Education 1: 179-206. Woolard, Kathryn A. 1985. “Language Variation and Cultural Hegemony: Toward an Integration of Sociolinguistic and Social Theory.” American Ethnologist 12: 738-748.

1 Miklós Kontra, “Nyelvi emberi jogi polémiák.” Korunk 11, 2004. Stephen May, Language and Minority Rights: Ethnicity, Nationalism and the Politics of Language. London: Longman, 2001. Stephen May, “Language rights: Moving the debate forward.” Journal of Sociolinguistics 9, 2005, pp. 319-347. Christina Bratt Paulston, “Language Policies and Language Rights.” Annual Review of Anthropology 26, 1997, pp. 73-85. Tove Skutnabb-Kangas, “Marvellous human rights rhetoric and grim realities: Language rights in education.” Journal of Language, Identity and Education 1, 2002, pp. 179-206.

2 Vezi Will Kymlicka, Politics in the Vernacular. Oxford: Oxford University Press, 2001; şi Will Kymlicka and Alan Patten, Language Rights and Political Theory. Oxford: Oxford University Press, 2003.

3 Robert B. Kaplan and Richard B. Baldauf, Language Planning from Practice to Theory. Clevedon: Multilingual Matters LTD, 1997. Robert B. Kaplan and Richard B. Baldauf, “Language planning and policy in Europe”, Language planning and policy. Clevedon; Buffalo: Multilingual Matters, 2005. Robert B. Kaplan and Richard B. Baldauf, “Language planning and policy in Europe Vol 1, Hungary, Finland and Sweden.” vol. 1. Clevedon; Buffalo, NY: Multilingual Matters Ltd, 2005. Robert B. Kaplan and Richard B. Baldauf, “Language planning and policy in Europe. Vol. 2, The Czech Republic, the European Union, and Northern Ireland.” Clevedon; Buffalo: Multilingual Matters, 2006. Robert B. Kaplan and Richard B. Baldauf, Language planning and policy in Europe. Vol. 3, The Baltic States, Ireland and Italy. Clevedon, UK; Buffalo, NY: Multilingual Matters, 2008

4 Înainte, deci, de intrarea în vigoare a Cartei Europene a Limbilor Minoritare sau Regionale.

5 Stephen May, “Language rights: Moving the debate forward.” Journal of Sociolinguistics 9, 2005, pp. 319-347. KD McRae, “The principle of territoriality and the principle of personality in multilingual states” International Journal of the Sociology of Language 4, 1975, pp. 33-54. Christina Bratt Paulston, “Language Policies and Language Rights.” Annual Review of Anthropology 26, 1997, pp. 73-85

6 Robert Cooper, Language Planning and Social Change. New York: Cambridge University Press, 1989. Robert B. Kaplan and Richard B. Baldauf, Language Planning from Practice to Theory. Clevedon: Multilingual Matters LTD, 1997. Planificarea lingvistică are mai multe dimensiuni: palnificarea statusului, planificarea corpusului (a vocabularului) şi planificarea achiziţiei lingvistice.

7 Bourdieu, Pierre, “The Economics of Linguistic Exchanges.” Social Sciences Information, 1977, pp. 645 – 668. Bourdieu, Pierre, Language and Symbolic Power. Cambridge: Polity Press, 1991.

8 Vezi analiza funcţiilor subsecvente unei limbi oficiale la W. Fasold, The Sociolinguistics of Society. Oxford U.K., Cambridge USA: Blackwell, 1990.

9 Kathryn A. Woolard, “Language Variation and Cultural Hegemony: Toward an Integration of Sociolinguistic and Social Theory”, American Ethnologist 12, 1985, pp. 738-748.

10 Helga Bister-Broosen and Roland Willemyns, “French-German Bilingual Education in Alsace”, International Journal of Bilingual Education and Bilingualism 1, 1998, pp. 3-17.

11 István Horváth, Facilitating Conflict Transformation: Implementation of the Recommendations of the OSCE High Commissioner on National Minorities to Romania, 1993-2001. Hamburg: CORE, 2002.

12 Miklós Kontra and N. Sándor Szilágyi, “A kisebbségeknek van anyanyelvük, de a többségnek nincs.” Pp. 3-10 in Magyarok és nyelvtörvények, edited by M. Kontra and H. Hattyár. Budapest: Teleki László Alapítvány, 2002

13 Klaus Bochmann, Sprachpolitik in der Romania. Zur Geschichte sprachpolitischen Denkens und Handelns von der Französischen Revolution bis zur Gegenwart. Berlin and New York: de Gruyter, 1993.

14 Studiul poate fi descărcat de la adresa http://www.dri.gov.ro/index.html?page=integrare (accesat 21 X. 2008). 15 Indicatoare rutiere la fiecare localitate în care ponderea unei minorităţi depăşeşte 20%. Inscripţionarea instituţiilor locale (mai ales Consiliul Local, Primărie) în unităţile administrative în care ponderea unei minorităţi depăşeşte 20%. 16 Rodrigue Landry and Richard Y. Bourhis, “Linguistic Landscape and Ethnolinguistic Vitality: An Empirical Study.” Journal of Language and Social Psychology 16, 1997, pp. 23-49

POLITICI DE INTEGRARE A MINORITĂŢILOR NAŢIONALE DIN ROMÂNIA ASPECTE LEGALE ŞI INSTITUŢIONALE ÎNTR-O PERSPECTIVĂ COMPARATĂ

POLITICI DE INTEGRARE A MINORITĂŢILOR NAŢIONALE DIN ROMÂNIA. ASPECTE LEGALE ŞI INSTITUŢIONALE ÎNTR-O PERSPECTIVĂ COMPARATĂ Cluj-Napoca, Fundaţia CRDE, 2008 272 p.; 16×23,5 cm ISBN: 978-973-7670-09-0 I. Salat, Levente (editor) 323.1 (498)(063) © CENTRUL DE RESURSE PENTRU DIVERSITATE ETNOCULTURALĂ Cluj-Napoca, 2008 Cartea a apărut cu sprijinul ADMINISTRAŢIEI FONDULUI CULTURAL NAŢIONAL

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s